Acest Sfânt Grigorie era frate mai tânăr, după trup, cu Sfântul Vasilie cel Mare.  Și-a făcut învățătura cărții la școlile din orașul său, Cezareea Capadochiei, dar, prin setea lui de cunoaștere și prin marea putere a gândirii și a scrierilor sale, a ajuns a fi cel dintâi mare dascăl, părinte și teolog slăvit al vietii duhovnicești ortodoxe. În tinerețea sa, a fost o vreme când a intrat în slujba bisericii, în treapta de citeț, dar, în loc să rămână în biserică el s-a făcut profesor. A fost căsătorit cu fericita Teosva, pe care Sfântul Grigorie de Nazianz a cinstit-o cu multe laude, numind-o: „podoaba Bisericii, frumusețea lui Hristos și cea cu adevărat sfânta soție de preot”, fiind ea diaconiță a Bisericii, iar Sfântul Grigorie, bărbatul ei, fiind preot.

Și murind Teosva, pe vremea împăratului arian Valens, Sfântul Vasilie, ce era atunci arhiepiscop în Cezareea Capadochiei, a chemat pe fratele său Grigorie la lupta cu cea din urmă mare înfruntare a arianismului contra Bisericii: l-a facut episcop și i-a încredințat scaunul cetății din Nyssa, din Capadochia. Nu era o cetate de seamă, dar Sfântul Vasilie voia oameni cu o credință ortodoxă neșovăielnică în jurul său: „Este mai bine ca episcopul să dea cinste scaunului său, decât să capete cinste episcopul de la scaun”, zicea el. Și, în această luptă, Sfântul Grigorie a fost izgonit din scaunul său vreme de patru ani, de arienii lui Valens. Dar primirea ce i-au facut credincioșii, când s-a întors, arată cât era de iubit de păstoriții săi.

A fost însărcinat de Sinodul din Antiohia să meargă în Arabia și Palestina, ca să aducă pace bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de al doilea Sinod ecumenic, în anul 381, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, statornicind credința în Duhul Sfânt. E vremea când legătura cu el era un semn de ortodoxie.

Scrierile sale au făcut din el un „Părinte al părinților” și un „stâlp al Ortodoxiei”, fiind scrieri de temeinică putere de gândire ortodoxă și de înaltă trăire launtrică, precum: Marea Cateheză, Facerea omului, Viața lui Moise, Cântarea Cântărilor, Fericirile, Așezământul creștinesc.

S-a mutat la Domnul către anul 400, în ziua de 10 ianuarie, lăsându-ne mărturie toată măsura marilor sale daruri.

Întru aceastã zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Dometian, episcopul Melitinei (†601)

 

Acest placut lui Dumnezeu, Dometian, s-a nascut pe cand imparatea Iustin cel Tanar (565-578), din parinti credinciosi, Teodor si Evdochia si, strabatand invatatura cartii, s-a insurat. Insa, degraba, mutandu-se sotia lui din viata aceasta, indata s-a indreptat spre duhovniceasca filosofie si, lasand lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu, isi petrecea viata sa in pustnicie.
Voind insa Dumnezeu, la treizeci de ani ai vietii sale, a fost pus episcop al Bisericii din Melitina. Si era pastor nu numai turmei sale, ci si altor popoare era luminator si ajutator, iar, pentru imparatia greceasca foarte trebuitor, ca un purtator de grija al binelui celui de obste. Ca, de multe ori, era trimis de imparatul Mauriciu (582-602) in Persia, in slujba poporului; tot asa, si lui Cosroes i-a fost mijlocitor, in imparatia persilor, si, de multe ori, intaritor asezamintelor celor de pace intre greci si intre persi. Iar cand stapanitorul Varam s-a ridicat contra lui Cosroes si se intinsese, cu indrazneala, pana si la vrednicia imparateasca din Persia, pe acela l-a surpat din stapanire si l-a facut supus si birnic grecilor.

Si era iubit prieten imparatului Mauriciu, de la care daruit fiind cu mult aur si averi, pe toate acestea le-a impartit la sfintele biserici si la casele de oaspeti, spre hrana saracilor. Si, venind in Constantinopol, a trecut la Imparatul Ceresc, din cele de aici. Si cinstit a fost trupul lui de sobor imparatesc si bisericesc si a fost adus intru a sa cetate, Melitina. Si mult bine a facut in viata si dupa mutarea sa, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.


Întru aceastã zi, pomenirea celui întru Sfinti Pãrintelui nostru Marcian, preotul si iconomul Bisericii celei mari din Constantinopol (474)

Pe cand imparateau Marcian si Pulheria (450-457), a inflorit cu bunatatile in Constantinopol, preaminunatul barbat Marcian Fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, din parinti credinciosi fiind si de bun neam. Si, mutandu-se ei din Roma cea veche in cea noua, au adus cu ei si pe acest fiu al lor Marcian, copil tanar, care bine strabatea invatatura cartii si se deprindea la bune obiceiuri si dorind el sa se daruiasca Casei lui Dumnezeu, venea totdeauna, cu sarguinta, la cantarea bisericii. Si era iubit de patriarhul din acea vreme si l-a randuit pe el intre clericii sai, iar, nu dupa multa vreme, vazandu-l pe el, desi tanar cu anii, dar batran prin curatia vietii si cu intelegerea, ca adevarata caruntete este intelepciunea oamenilor si viata nespurcata este varsta batranetilor, l-a judecat pe el a fi vrednic de randuiala preotiei, iar, mai apoi, si iconomul Bisericii celei mari l-a pus. Si, mutandu-se parintii lui din cele de aici, multe averi dupa dansii au ramas Fericitului Marcian, pentru ca le era unul nascut si, pentru aceasta, lui unuia i-au intrat in maini, ca mostenire, toate bogatiile parintilor, pe care nu la cele lumesti le-a cheltuit, ci lui Dumnezeu pe toate le-a dat, pe cei saraci indestuland si bisericile Domnului cele vechi innoindu-le si biserici noi, din temelie, zidind si impodobind.

Deci, a zidit o biserica noua, preafrumoasa si cu multa cheltuiala, Sfintei Mucenite Anastasia. Iar, cand cineva din prietenii lui se mira de atata cheltuiala pentru zidirea si infrumusetarea ei, Sfantul a zis catre dansul: „De as avea o fiica si as voi ca sa o logodesc pe ea mireasa, cuiva din cei mari, au n-as cheltui multime de aur, ca sa o infrumusetez pe ea? Au nu este Biserica mireasa lui Hristos?”

Asa, Fericitul, indurat si datator de buna voie, era spre podoaba sfintelor biserici, iar pentru el era scump si nemilostiv, ca nu numai ca se imbraca in haine proaste, ci, uneori, si de aceste proaste haine dezbracandu-se, le daruia celor ce le trebuiau, precum arata cuvantul.

Ca sosind ziua sfintirii bisericii zidita de el, la ziua insasi intru care Sfanta Anastasia muceniceste s-a savarsit pentru Hristos, adica la 22 decembrie, pe cand se facea mutarea moastelor de la biserica cea mica, veche, in biserica cea noua, zidita de Marcian, mergand inaintea carului cu Sfintele Moaste patriarhul Ghenadie, cu tot clerul, si imparatul, cu toata curtea lui, iar Marcian, in felon, mergea in rand cu ceilalti preoti, un sarac s-a apropiat de el si cerea de la dansul milostenie.
Iar el, neavand la sine nimic si nevrand sa lase neajutorat pe acel sarac, tainuindu-se de toti, a mers la un loc ascuns si, dezbracandu-si haina sa, a dat-o saracului si a ramas gol, numai in felon imbracat, dupa cuvantul Domnului: „Celui ce cere de la tine, da-i”, nestiind nimeni ceea ce se facuse.

Deci, pentru viata lui cea atat de imbunatatita, i-a dat Dumnezeu lui darul facerii de minuni: darul sa izgoneasca dracii si sa tamaduiasca pe cei cei bolnavi. Si a zidit Cuviosul Marcian si alta biserica, Sfintei Mucenite Irina, iar bisericile Sfantului Teodor si a Sfantului Isidor le-a innoit.

Si umbla noaptea pe uliti, ajutand pe saraci, tamaduind pe bolnavi, imbracand pe cei morti, izgonind duhurile din cei indraciti, intorcand la viata, dupa legea lui Dumnezeu, pe cei pacatosi. Caci cu totul era in Dumnezeu si Dumnezeu intru el. Iar, la sfarsit, a grait cuvintele acestea: „Doamne in mainile Tale dau amandoua acestea, sufletul, pe care Tu Insuti l-ai zidit si bisericile pe care, cu a Ta voie, le-am zidit si le-am innoit.” Si asa, plin de ani si de fapte bune, s-a mutat la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Antipa de la Calapodești

antipa-de-la-calapodesti-nane-crasnean

Grecii îl cinstesc cu numele de „Agios Antipa Athonites”, ruşii îl numesc cu drag „Sveti Antipa Valaamski”, iar românii îl cunosc sub numele de „Sfântul Antipa de la Calapodeşti”. Este singurul sfânt din neamul nostru cinstit deopotrivă de trei popoare dreptcredincioase–părţi din moaştele sale aflându’se la aceleaşi întreite neamuri: pe lângă cele aflate la mănăstirea rusească a Valaamului, altele se mai găsesc spre cinstire şi închinare în schitul athonit Prodromu, iar în ţara noastră, mănăstirile Christiana din Bucureşti şi Calapodeşti din Bacău sunt binecuvântate de sfintele sale oseminte. În Basarabia se află mâna sa dreaptă la mănăstirea Suruceni şi câteva părticele din moaştele sfântului sunt la mănăstirea Sireţi.

Născut, pentru noi, la Calapodeşti, iar pentru veşnicie, la Valaam, sfântul acesta din neamul moldovenilor de Bacău a văzut lumina în anul 1816, la vremea cărunteţilor părinţilor săi: binecredincioşii Gheorghe Constantin Luchian şi Ecaterina (născută Atanasiu şi călugărită mai târziu cu numele Elisaveta). Alexandru (aşa fusese botezat) n’a pricinuit dureri mamei sale nici la naştere şi nici după aceea, căci a fost un copil cu multă bunăcuviinţă şi credinţă în Dumnezeu – drept pentru care, din pruncie, nici şerpii veninoşi nu’i făceau vreodată vreun rău. Trecând la cele ale veşniciei Gheorghe, tatăl său şi diaconul bisericii, l’a lăsat în grija Domnului şi a mamei sale, înainte de a’şi termina învăţătura la şcoala din sat. Fiind cuprins „fără de veste de o negrăită şi minunată lumină, care i’a umplut inima de o nespusă bucurie”, tânărul de douăzeci de ani a părăsit cele vremelnice ale lumii şi legătoria de cărţi unde era calfă, plecând în căutarea lui Dumnezeu mai întâi în lavra Neamţului şi mai apoi – pentru că egumenul de acolo n’a crezut tinereţilor sale şi nu l’a îngăduit în obşte – în mănăstirea valahă a Căldăruşanilor (probabil), ctitoria celui mai mare ziditor de lăcaşuri sfinte, voievodul Matei Basarab. A stat o vreme sub ascultarea stareţului de aici, dar se pare că a avut parte şi de povăţuirile bătrânului Ghedeon, ce sihăstrea de mulţi ani prin pădurile dimprejurul mănăstirii. După doi ani petrecuţi la schitul Brazi, el a plecat, cu binecuvântarea egumenului Dimitrie – care l’a şi tuns în monahism, dându’i numele de Alipie – către ţinutul sfinţilor din Grădina Maicii Domnului. În Athos s’a nevoit mai întâi făcând ascultare părintelui Nifon Ionescu, dar numai pentru puţină vreme, pentru că acesta l’a trimis ca să deprindă cele ale chinoviei în obştea Esfigmenului, unde a şi vieţuit patru ani în bună pace, plinind greaua ascultare de bucătar. După acesta s’a întors şi a luat schima mare şi numele de Antipa, plecând la isihie şi petrecând o vreme într’o chilie părăsită care însă avea să’i dăruiască un odor de mare preţ: o icoană a Preacuratei, ce avea să se dovedească a fi făcătoare de minuni. După ce zugravul Paisie i’a curăţat’o de înegrirea fumului, cuviosul nu s’a mai despărţit niciodată de această icoană a Maicii Domnului (aflată astăzi în noua mănăstirea kareliană Valamo, dusă fiind de monahii ruşi care s’au refugiat în Finlanda din faţa antihristicului comunism).

Arhimandritul Serghei, egumenul mănăstirii finlandeze Valamo, despre icoana sfântului Antipa:

icoana-maicii-domnului-a-sf-antipa-de-la-calapodesti-valaamo-fi„Iată adevărata noastră legătură cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, icoana Sfântului Antipa. Aici este şi o bucată din moaştele sale. Abia găsisem această icoană – are o poveste foarte interesantă: acum câţiva ani, nu ştiu exact când, sfântul Antipa a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, apoi de cea rusă, iar moaştele sale sunt la vechiul Valamo, iar ei ne’au dat această mică parte din moaştele sale. Icoana a fost căutată, deoarece este menţionată de însuşi sfântul Antipa, dar nu a fost găsită. Când sfântul Antipa şi-a început viaţa de sihastru într’o chilie mică, a descoperit sub nenumărate straturi de cenuşă această icoană a Maicii Domnului, icoană care s’a dovedit a fi făcătoare de minuni. Preotul tâmplar care îi repara chilia a fost lovit brusc de holeră, iar sfântul Antipa a pus icoana în faţa bolnavului, apoi s’a retras la rugăciune. Când s’a întors, tâmplarul trecuse la lucru, sănătos tun. Antipa a sosit cu icoana la Valamo în septembrie 1865, iar aici a luat în primire o chilie foarte simplă din Schitul Tuturor Sfinţilor. Mai târziu scria că are  „o comoară pe care nu o voi da niciodată, indiferent cine ar cere’o! Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi va rămâne mănăstirii Valamo.”

Apoi părintele nostru Alexandru, care se ocupă de tezaurul mănăstirii, a luat la rând toate cataloagele de icoane şi astfel a descoperit icoana într’o kiota ( „carcasa” icoanei) în biserica de iarnă. Asta se întâmpla în 10 mai 2006. Nu este foarte mare, cum se observă, dar am încastrat’o într’o ramă mai mare, de teama hoţilor. Părintele Alexandru a cercetat icoana şi a descoperit o inscripţie chirilică pe risa (un fel de cadru protector al icoanei), dar nimeni nu a putut înţelege ce scria. Dar, slavă lui Dumnezeu, după o săptămână, aici a sosit părintele Bogdan Grosu – parcă era diacon pe atunci – şi el şi’a dat seama că inscripţia era în limba română! Stătea scris că icoana aparţinuse lui Antipa, şi că risa fusese primită în 1856 ca dar din partea Smărăndiţei Beldiceanu, membră a aristocraţiei române”. (Interviu luat de Sigrid Crasnean, la 3 iunie 2008).

În vremea în care a fost chiliot rucodelia lui era facerea lingurilor de lemn, pe care şi le vindea în târgul Kareii pentru puţină pâine. Şi tot în acele timpuri a primit bune povăţuiri de la duhovnicul ce’l avea în schitul Laccu, îmbunătăţitul părinte Leontie. Pentru că în acele vremi tocmai se zidea aşezământul românesc de la Prodromu şi la povaţa duhovnicului, cuviosul ieroschimonah Antipa s’a pus sub ascultarea părinţilor Nifon şi Nectarie spre ajutorarea lucrurilor mâinilor lor şi a celorlaţi fraţi de neam. Făcut ierodiacon de către cuviosul Nifon şi mai apoi ieromonah la Prodromu, el avea să intre sub ascultarea de chelar în noul schit, „unde întru toate a arătat o dreptate după Dumnezeu, mustrând pe oricine ar fi fost el, dacă călca regulamentul chinoviei – l’a certat şi pe stareţul lui, părintele Nifon!”. Deşi împotriva doriri sale, ascultarea avea să’l aducă iarăşi în ţara Moldovei, după o petrecere de douăzeci de ani în Sfântul Munte al Fecioarei, de data asta ca iconom al schitului Bucium – metoc al Prodromului – de unde trimetea importante ajutoare fraţilor prodromiţi. După ce a adunat milostenii de la români pentru zidirea noului schit athonit, cuviosul Antipa s’a dus – împreună cu gheronda al său, părintele Nifon – şi la fraţii pravoslavnici ruşi după ajutoare – mai întâi la Kiev şi apoi la Moscova şi Sankt Petersburg, ajungând până la lavra Valaamului – care a rămas tare dragă sufletului său.

Irinarh Şişman-Istoria mănăstirilor athonite – Tom II-Prodromu, pag. 145:

„Trebuieşte a se scrie toate, că pe lângă un lucru bun se întâmplă şi multe rele şi piedici de la urâtorul de bine diavol: în anul 1860, Martie 9, într’un întuneric de ceaţă, pe Marea Arhipelagului, s’a lovit un vapor rusesc cu cel englezesc lângă Sfântul Munte Athon şi s’a înecat cel rusesc, care a avut (cu el) cinci clopote: unul de 1.300 oca, al doilea 750 oca, al treilea 275 oca, al patrulea 140 oca şi al cincilea 70 oca şi argintării în valoare de 3.000 de galbeni, care erau trimise de părintele Antipa din Rusia – după cum se vede înscris în Condica de ctitorii, la fila 148”.

Pentru aceea, după ce a ajutat în multe rânduri schitul românilor prodromiţi trimeţându’le pe vapoare cele trebuitoare noului aşezământ, cu ajutorul mitropolitului Isidor al Sankt Petersburgului, la vremea lui noiembrie 1865, s’a închinoviat pentru totdeauna în monastirea slavilor de pe lacul Ladoga, găsindu’şi pentru asprele sale nevoinţe o chilie pustnicească în schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor” (unde s’a nevoit vreme de cinci ani, după care, egumenul Damaskin a cerut Sfântului Sinod, la 23 decembrie 1871, încuviinţarea intrării în obşte). Supunându’se legilor pământeşti slavoneşti, el a făcut o cerere de dobândire a cetăţeniei ruse, la anul 1872, luna lui septembrie 7, dar din cauza birocraţiei cancelariei guvernatorului de Vyborg, cuviosul avea să rămână tot… moldovean, zece ani nefiind de’ajuns pentru autentificarea slavizării sale. Estimp însă, a ajuns la mare măsură în obştea Valaamului pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru lepădarea celor trecătoare lucruri, că nici pat, nici masă şi nici scaun nu găseai în chilia sa, iar mâncarea pe care’o primea sâmbăta la amiază îl îndestula pentru tot restul săptămânii! Pentru acestea, dar şi pentru că Duhul ades îi lumina cunoştinţa – arătându’i cele ce nu totdeauna sunt scoase la vedere pentru ceilalţi oameni încurcaţi în patimile veacului – cuviosul Antipa al Moldovei era tare căutat, deopotrivă de poporenii karelieni, cât şi de monahii dornici de creştere duhovnicească. A lăsat în urmă ucenici care l’au avut la evlavie şi care i’au dus numele în istorie, iar însuşi stareţul său, ieromonahul Pimen, avea să’i povestească în glave slavoneşti petrecerea sa prin astă lume, că „avea viaţă curată şi feciorelnică şi iubea sărăcia, smerenia şi dreptatea”. Sfântul acesta care multă cinste a adus neamului nostru, şi’a cunoscut mai dinainte sfârşitul, că s’au ridicat toate icoanele din chilia lui şi mai apoi s’au lăsat jos, iar numai cea Maicii Domnului, de care nu s’a despărţit vreodată, s’a aşezat pe pieptul său. Şi aşa grijindu’se, după trei zile, la 10 ianuarie 1882, în timp ce un ucenic al său rostea şi pentru el Acatistul Maicii Domnului, sfântul Antipa şi’a încheiat petrecerea celor 66 de ani lumeşti (dintre care şaptesprezece numai la Valaam) şi s’a adăugat cinului drepţilor lui Dumnezeu. Mormântul său din gropniţa obştească avea să fie răvăşit, după jumătatea veacului al XX-lea, de câţiva căutători de odoare, care i’au lăsat piatra funerară dată la o parte. Cu vremea, pământul s’a tot lăsat şi astfel egumenul Andronik Trubaciov a putut afla locul îngropării sale dezgropând moaştele cuviosului la 14 mai 1991. La privegherea din 28 iulie 1991, când era pomenirea sfântului kneaz Vladimir, moaştele cuviosului Antipa au fost aduse în biserica Apostolilor Petru şi Pavel, iar la 24 septembrie 1991, în chiar ziua sfinţilor Serghie şi Gherman de la Valaam, au fost strămutate în biserica aceloraşi cuvioşi, unde au rămas până astăzi.

Cei care l’au cinstit ca sfânt pentru întâiaşi dată au fost monahii ruşi athoniţi de la mănăstirea Sfântului Panteleimon, care l’au aşezat, în 1906 – fără a fi canonizat oficial! – în Mineiul rusesc de pe luna Ianuarie, în ziua a X-a. Ei au făcut aceasta după numai 24 de ani de la trecerea sa la Domnul, pentru că faima de „sfânt” al „cuviosului Antipa de la Valaam” era foarte mare în rândurile pravoslavnicilor ruşi pentru minunile ce le făptuise pentru ei în timpul vieţii. Mulţi îi cunoşteau faptele şi viaţa de la ucenicii săi care încă mai trăiau, iar alţii, poate şi mai mulţi, citiseră cartea stareţului Pimen (ulterior arhimandrit şi egumen al mănăstirii Pafnutije-Borovsky) „Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa” (Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы) ce se tipărise prima oară la 1883, în Sankt-Petersburg (reeditată zece ani mai târziu, în acelaşi loc). Românii l’au canonizat şi introdus în calendar la 10 ianuarie – ziua adăugării sale la numărul drepţilor Domnului – în anul 1992, iar Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei l’a trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse la 19 iulie, anul Domnului 2000.

Înaintea lor însă, părintele Makarios Simonopetritul (autorul „Triodului explicat”) îl introdusese deja în Sinaxarul athonit, publicat în 1988, la Salonic. Deşi mai puţin cunoscut nouă – în parte pentru înstrăinarea lui (că a trăit multă vreme departe de ţara sa), dar poate şi pentru smerenia vieţii lui – sfântul Antipa de la Calapodeşti i’a iubit mult şi ajutat pe cei din neamul său cel românesc, pentru care cred că nu încetează a se ruga nici în zi de astăzi, de acolo de sus, din ceruri. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’ne pe noi. Amin.

Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul, episcop de Tambov și Vladimir, Rusia

Sf Ier Teofan Zavoratul 1.1

Sf Ier Teofan Zavoratul 4.1

Sfântul Teofan, în lume Gheorghe, se născu la 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului unde tatăl său era preot, astfel, din primii ani ai copilăriei sale petrecu mult timp în Biserică.

Studie mai întâi la școala pregătitoare a orașului Livna, iar apoi la seminarul din Orlov, pentru ca între 1837 și 1841 să-și continue studiile la Academia Teologică din Kiev. În această vreme, mergând adesea la marea Lavră a Peșterilor unde odihnesc mai bine de 100 de sfinți, în inima sa începu a crește dorul de a-și închina viața slujirii Domnului. Astfel, chiar după terminarea cursurilor, îmbrăcă haina monahală.

La tunderea sa dimpreună cu alți frați în monahism, starețul lavrei Partenie le spuse:

– Voi, călugărilor învățați, care vă asumați diverse reguli, nu uitați că un singur lucru este mai de trebuință dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea și inima ta către Dumnezeu.

Dascăl în școli

După obținerea licenței, fu numit director provizoriu al Școlii Teologice Sofia din Kiev, mai apoi fu director al Seminarului Novgorod și profesor și ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.

Neaflându-și odihna în aceste osteneli, fu eliberat din serviciul academic și numit membru al Misiunii Ruse la Ierusalim, apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, fu numit rector al Seminarului Olonețki, apoi curând fu transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat ca rector al Academiei Teologice din Petersburg și inspector de religie pentru școlile laice din capitală.

Episcop al Tambovului și Vladimirului

La 9 mai 1859, fu hirotonit episcop al Tambovului, unde înființă o școală pentru fete.

În vremea șederii sale în reședința episcopală din Tambov, sfântul începu să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâșa.

În anul 1863, fu transferat la Vladimir, unde sluji vreme de 3 ani și unde deschise o școală eparhială de fete.

Slujea în biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, restaura biserici și cu toată inima era lângă turma sa, căci plin de părintească dragoste împărțea cu turma sa și bucurii și necazuri.

În anul 1861, sfântul Teofan fu prezent la deschiderea moaștelor sfântului Tihon din Zadonsk (pomenit la 19 iulie și 13 august). Îl îndrăgise mult pe sfântul Tihon încă din copilărie și se gândea totdeauna la el cu însuflețire, astfel că atunci când veni vremea canonizării acestui mare îndrumător și ocrotitor de suflete, bucuria sfântului Teofan fu nespus de mare.

Dorul de liniște

În anul 1866, sfântul Teofan făcu o cerere pentru a fi eliberat din funcția de episcop, fiind numit mai-mare al Sihăstriei Vâșa, iar curând după aceea, la o nouă cerere a sa, fu eliberat și din această funcție.

Asemeni sfântului Tihon care și el își părăsise eparhia pentru a deveni un mare îndrumător duhovnicesc, sfântul Teofan fu mânat de dorul adânc de a petrece mai mult cu Dumnezeu, fără curmare sau risipire din pricina lumii.

Duminică, 2 iulie 1866, sfântul episcop își luă rămas bun de la turma sa. După slujirea Sfintei Liturghii, rosti ultima sa predică, într-o liniște de mormânt, în care se mai auzea din când în când un plânset înăbușit. Și astfel începură 28 de ani de viețuire în singurătate și nevoință neîntreruptă.

În primii 6 ani, sfântul merse la toate slujbele și Sfintele Liturghii de dimineață. În biserică stătea fără să se miște, fără să se încline, cu ochii închiși spre a nu i se distrage atenția. În zilele de sărbătoare de obicei slujea.

În liniștea zăvorârii

Începând cu 1872, întrerupse toate legăturile sale cu lumea, afară de protopresbiterul și duhovnicul său. Nu mai merse la biserica mănăstirii, ci își construi cu mâinile sale în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Vreme de 10 ani a slujit Liturghia în această bisericuță în fiecare duminică și sărbătoare, iar în următorii 11 ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în liniște, alteori cântând.

Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie și blândețe copilărească.

Atunci când venea la dânsul cineva cu vreo problemă, spunea ceea ce era de trebuință și se cufunda din nou în rugăciune.

Tot ceea ce primea trimitea prin poștă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-și cumpere cărțile necesare. Din cărțile scrise de dânsul, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând în felul acesta să fie vândute cât mai ieftin cu putință.

În puținul timp în care nu se îndeltnicea cu rugăciunea, cititul și scrisul, se ocupa cu activitățile practice: picta icoane și era priceput la sculptura în lemn și lăcătușerie.

Primea zilnic între 20 și 40 de scrisori și răspundea la toate. Cu o sensibilitate neîntrecută pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii și îi răspundea cu căldură, cu limpezime și în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat. Scrisorile sale au fost date tiparului după fericita sa adormire.

Ultimii ani

Viața sfântului Teofan trecu nevăzută lumii, iar moartea l-a aflat tot în singurătate.

În ultimii ani, vederea începu să-i scadă, însă își continuă rânduiala de viețuire de până atunci.

Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi.

După Liturghie, sfântul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora 1 mânca – în zilele în care nu era post – un ou și un pahar de lapte. La ora 4, lua ceaiul, iar apoi nu mai mânca nimic.

Începând cu 1 ianuarie 1891, apărură câteva nereguli în programul său.

Pe 6 ianuarie ora 4,30 după-amiază, ajutorul său de chilie, știind starea de neputință din ultimele zile, intră în chilie unde îl află pe sfântul episcop plecat la cele veșnice. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era așezată ca și cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.

Trupul său rămase 3 zile în chilia sa și alte 3 zile în catedrală, fără a da semne de stricăciune.

Când fu îmbrăcat în veșmintele arhierești, fața îi era luminată de un zâmbet de bucurie.

În ziua praznicului Botezului Domnului, hramul micului paraclis din chilia sa, în care sfântul neștiut de nimeni slujise cu atâta însuflețire și evlavie și unde își așezase dinaintea Domnului toată mâhnirea și bucuria, primind mângâiere și odihnă cum nu poate da lumea, acesta se mută în odihna gătită de Dumnezeu sfinților săi binecuvântând din adâncul inimii sale pline de iubire întreaga lume, căci nu o părăsise nicicând, ci numai se depărtase pentru ca mai adânc să se apropie de dânsa.

Proslăvirea sa cu sfinții avu loc în anul 1903, iar pomenirea sa se săvârșește în zilele de 6 ianuarie, ziua adormirii sale (1891) când este prăznuit Botezul Domnului, pricină pentru care se i face pomenirea și pe 10 ianuarie, ziua nașterii sale, și 16 iunie, ziua aducerii cinstitelor sale moaște (2002).

Sf Ier Teofan Zavoratul 1.2

Învățătorule al Ortodoxiei, apărătorule al evlaviei și curăției, nevoitorule al pustiei Vâșa, de Dumnezeu înțelepțittule ierarhe Teofan, în scrierile tale ai tălmăcit cuvântul lui Dumnezeu, arătând tuturor credincioșilor calea mântuirii. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. (Troparul Sfântului, glas 8)

Ca cela ce porți numele arătării lui Dumnezeu, o, ierarhe Teofan, cu învățăturile tale ne-ai arătat nouă armonia vieții duhovnicești precum o harfă înțelegătoare. Cu îngerii stând acum înaintea tronului Sfintei Treimi, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre. (Condacul Sfântului, glas 4)

Acatistului Sfântului Teofan Zăvorâtul (text, clic aici)

Cinstitele moaște ale Sfântului Teofan Zăvorâtul

Sf Ier Teofan Zavoratul 6 moaste

 

Mormântul Sfântului Teofan Zăvorâtul

Sf Ier Teofan Zavoratul 8 mormantul

 

Dintre scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul:

Sf Teofan Zavoratul - Talcuiri la Sf Scriptura

Sf Teofan Zavoratul - Despre mersul la Biserica

 

Sf Teofan Zavoratul - Calea spre mantuire

Sf Teofan Zavoratul - Sfaturi intelepte

Sf Teofan Zavoratul - Viata launtrica

Sf Teofan Zavoratul - Calauzire catre viata duhovniceasca

Sf Teofan Zavoratul - Stiinta rugaciunii

Sf Teofan Zavoratul - Mantuirea in viata de familie

Sf Teofan Zavoratul - Predici la Triod

Sf Teofan Zavoratul - Scrisori

Sf Teofan Zavoratul - Viata duhovniceasca si cum o putem dobandi

Sf Ier Teofan Zavoratul 5.1

Sf Ier Teofan Zavoratul 3

Sf Ier Teofan Zavoratul 7

 

Sf Ier Teofan Zavoratul 2.1

Sf Teofan Zavoratul

Sf Ier Teofan Zavoratul 9

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

 


Mai multe despre Sfintii zilei gãsiti în Vietile Sfintilor