Aceasta a fost din Roma veche, pe vremea împãrãției lui Alexandru Sever (223-235), din pãrinți credincioşi, tatãl ei, în trei rânduri, a fost în dregãtoria de guvernator şi se bucura de multã cinste în senatul roman, neştiindu-se cã era creştin. Şi a crescut fericita în casa pãrinţilor ei, cu bunã cuviinţã şi cu fricã de Dumnezeu şi cu bucurie se împãrtãşea din tainele nepieritoare ale credinţei.. Şi, ajungând ea în vârstã, n-a voit sã se mãrite, ci îşi petrecea viaţa în curãţie şi în dragostea lui Hristos, dorind din tot sufletul sã-I fie mireasã Lui, Cãruia Ii slujea ziua şi noaptea, jertfindu-se pe sine şi cu fapte bune împodobindu-se. Deci, fericitã cã şi pãrinţii ei binecuvântau aceastã hotãrâre, Tatiana cu şi mai mare râvnã slujea Domnului, încât s-a învrednicit şi de cinstea de a fi diaconiţã a Bisericii din Roma, dupã rânduielile de atunci ale Bisericii.
Şi Împãratul, pe vremea aceea, nu prigonea el însuşi, dar lãsa pe dregãtorii mai mici sã facã ce vor cu creştinii. Şi, pornindu-se prigoana contra creştinilor, din partea necredincioşilor, a fost prinsã şi Tatiana, mărturisind că este creştină. Şi, nevoind ca să se lepede de Hristos, din porunca mai-marilor cetăţii, a fost pusã la chinuri şi munci cumplite: bătăi, scoaterea ochilor, golătatea trupului, scrijelirea pe trup cu bricele, aruncarea în temniţă, tăierea sânilor, aruncarea la fiare, spânzurarea şi strujirea trupului la stâlp, aruncarea în foc. Dar toate le-a îndurat cu putere de Sus, de parcă nici o durere nu simțea, dimpotrivã, cu toate schingiuirile prigonitorilor, ea neîncetat vestea poporului de faţă, puterea şi chemarea lui Hristos, că mulţi necredincioşi veneau la credinţa Mântuitorului. Deci, au poruncit să i se taie capul şi, împreunã cu ea, s-a tăiat capul şi tatălui ei.
 
Şi se află capul ei astăzi în Catedrala Mitropoliei Olteniei, din Craiova, adus în ţară de evlaviosul Domn Neagoe Basarab.
 

 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, despre cãlcarea de lege.

 

Cel ce nu face voile lui Dumnezeu, în cursa diavolului este. Cã precum o pasare, chiar daca nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursã, se aflã în întregime în stãpânirea celui ce a pus laţul, aşa şi noi, prin viaţa şi prin credinţa cea rea, cãdem în stãpânirea diavolului. Cãci grãieşte Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împãrãţia Cerurilor.” Şi iarãşi zice: „Nu vã ştiu pe voi, depãrtaţi-vã de la Mine toţi cei ce lucraţi fãrãdelege.” Vedeţi oare ce fel de dobândã avem dintr-o credinţã fãrã de fapte bune? Cã şi fecioarelor, tot aşa le-a zis: „Nu vã ştiu pe voi!” Deci, ce au câştigat din fecioria cea cu atâta ostenealã agonisitã, daca nu vrea sã le ştie pe dânsele Stãpânul? Şi mai sunt, şi în alte locuri din Scripturã mulţi neosândiţi pentru credinţã, dar chinuiţi pentru viaţa lor cea rea. Dar cei ce nu pãzesc poruncile, aceia de tot vor pieri. Cã şi fecioarele acelea, nu pentru desfrânare n-au intrat în viaţã, nici pentru beţie, nici pentru zavistie, nici pentru rea-credinţã, ci numai pentru lipsa undelemnului, ca cele ce nu fãceau milostenie. Cã undelemnul milosteniei însemneazã, ca aceea ce curãţeşte tot pãcatul şi apropie pe om de Dumnezeu. Cã aţi auzit şi pe Însuşi Domnul, zicând cãtre cei nemilostivi: „Duceţi-vã de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic.” Şi nu le-a adus aminte de nici un pãcat de alt fel, ci numai atât le-a zis: „Ca n-aţi fãcut milostenie, nici aţi hrãnit pe fraţii mei, pentru aceea nu vã ştiu pe voi.”

 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre smerenie şi înãlţare.

 

Pentru ce te mândreşti omule, tinã fiind şi gunoi. Şi de ce te umfli şi, mai presus de nori, te înalţi? Cerceteazã şi-ţi cunoaşte firea ta, cã pãmânt eşti şi cenuşã şi, peste puţinã vreme, în ţãrânã te risipeşti. Acum eşti mândru, şi peste puţin, vierme. De ce îţi înalţi ceafa care, dupã puţinã vreme, putrezeşte. Este mare omul ajutorat de Dumnezeu, cã, pãrãsit fiind, şi-a cunoscut neputinţa sa. Cã nici un bine nu ai, pe care sã nu-l fi luat de la Dumnezeu, pentru ce, dar, te faci minunat, trãind doar numai pânã dimineaţa? De ce te împodobeşti cu darul lui Dumnezeu, ca şi cum l-ai fi câştigat de aiurea? Sã cunoşti pe Cel Preaînalt şi sã nu te înalţi peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, sã nu te lepezi de Cel ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele Datatorului cel Bun. La înãlţime de viaţã te-ai suit, dar El ţi-a dat-o. Ai sãvârşit vreo faptã bunã, dar El ţi-a ajutat, lucrând cu tine împreunã. Mãrturiseşte pe Cel ce te-a ridicat pe tine. Om eşti, sã nu-ţi treci marginea firii. Cunoaşte-ţi ce-i al tãu, ca şi ce-i al firii tale. Sã nu te lepezi, din rãutate de neam şi de fire, chiar daca acesta-i smerit şi simplu, iar tu ai ajuns mare, cã Acelaşi Ziditor pe amândoi v-a zidit. Sã nu asupreşti pe cel smerit, cã-i mai tare decât tine şi, mergând mai aproape de pãmânt, nu cade rãu, iar cel înalt, de va cãdea, se va sfãrâma. Putred scaun este mândria, cã cel ce şade pe ea, degrabã cade. Iar cel smerit totdeauna stã tare, şi mândria nu-i clatinã lui piciorul niciodatã. Omul cel mândru, este ca un copac fãrã rãdãcini, nu suferã furtuna vânturilor. Gândul cel smerit cetate îşi zideşte şi cel ce locuieşte în el nesurpat este. Spuma de pe apã piere şi pomenirea celui mândru nu rãmâne dupã moarte. Cuvântul celui smerit este tãrie sufletului, iar celui mândru este plin de mânie.

Rugãciunea celui smerit trece şi soseşte la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuinţã sã te lauzi. Cã cel ce cade jos, de pe pãmânt, degrabã se scoalã, iar cel ce cade de sus, capãtã ranã de moarte. Toiagul este chip şi semn al învãţãturii, cã, pe acesta avându-l omul, trece Iordanul vieţii. Toiagul în mâinile calatorului este de trebuinţã pretutindenea şi la tot lucrul. Şi învãţãtura cea din fapte, îndrepteazã viaţa omului. Toiagul cel aruncat s-a prefãcut în şarpe. Şi învãţãtura cea din fapte, aruncatã în dulceaţa cea trupeascã, cãlcata şi stricatã se face.

 

Întru aceastã zi, cuvânt din Scara, despre rãbdare în ascultare.

 

Marele meu prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit nişte întâmplãri vrednice de auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaşte din pãţaniile lui, cã acel bãrbat era om fãrã de patimã şi curat de orice minciuna. El mi-a povestit urmãtoarele:

„În mãnãstirea mea din Asia, era un bãtrân vestit de leneş şi de nestãpânit, dar grãiesc nu judecându-l ci ca sã dau pe faţã adevãrul. Şi el dobândise, nu ştiu cum, un ucenic mai tânãr, cu numele Acachie, cam simplu cu duhul, dar înţelept cu gândul. El atâta a rãbdat de la un bãtrân ca acela, încât multora li se pãrea de necrezut, cãci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudãlmi şi necinstiri, ci pânã şi cu lovituri cu bãţul. Rãbdarea lui era însã de dobitoc. Deci, vãzând eu cum suferã el, în fiecare zi, rele pãtimiri, în cel mai de pe urmã hal, ca un rob cumpãrat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?” Iar el îmi arata fãrã gând rãu, o datã un ochi învineţit, altã datã grumazul plin de vânãtãi, iar altã datã capul plin de cucuie. Deci, cum îl ştiam iubitor de pãtimiri, i-am spus: „Mergi bine, mergi bine, rabdã şi te vei folosi.” Deci, petrecând el în acest chip la acel bãtrân nemilostiv, nouã ani, s-a dus cãtre Domnul. Si, dupã cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul pãrinţilor, bãtrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo şi i-a spus: „A murit fratele Acachie, pãrinte!” Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a rãspuns celui ce grãia: „Bãtrâne, crede-mã ca eu nu te cred.” El a zis: „Vino şi vezi!”

Atunci s-a sculat repede bãtrânul şi s-a dus la cimitir cu stareţul fericitului luptãtor si, dacã, a ajuns acolo, a strigat bãtrânul, ca la unul ce trãieşte, cãtre cel ce cu adevãrat viazã întru adormire şi îi zise: „Murit-ai frate Acachie?” Iar înţeleptul, arãtându-se şi dupã moarte ascultãtor, rãspunse marelui bãtrân: „Cum e cu putinţã, pãrinte, sã moarã un iubitor de ostenelile ascultãrii?” Atunci bãtrânul, care îi fusese mai înainte îndrumãtor, cuprins de spaimã, a cãzut la pãmânt, curgându-i lacrimi pe faţã, şi, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trãit de atunci înainte acolo, înţelepţeşte, zicând necontenit cãtre pãrinţi: „Rugaţi-vã pentru mine, ca am sãvârşit ucidere!” Dumnezeului nostru, slavã!

.