Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche, fiind fiu al lui Rufin și Justa, și a trăit pe vremea împăratului Dioclețian (284-305) și a binecredinciosului împărat Constantin cel Mare (306-337). A deprins învățătura creștină de la preotul Quirinus, iar cunoașterea temeinică a credinței a primit-o de la preotul Timotei, venit la Roma din Antiohia.  Strălucind prin știință și cu evlavie, a intrat în clerul Bisericii din Roma și a fost hirotonit preot de papa Marcelin. La 314, după moartea papei Miltiade, a fost ales episcop în scaunul Romei.

 
Mărturisirea credinței în timpul prigoanei, lupta lui pentru răspândirea credinței și înțelepciunea ce a dovedit în osteneala pentru îndreptarea rătăcirilor ivite în vremea lui, l-au făcut iubit și cinstit pretutindeni. Se spune că, pe vremea când împăratul Constantin nu se botezase încă, acesta îmbolnăvindu-se, vracii păgâni l-au îndemnat pe împărat să se scalde în sânge cald de prunci, ca să scape de suferință, dar împăratul nu s-a învoit la asemenea ticăloșie. Și, chemând pe Sfântul Silvestru, acesta i-a spus: „Scăldătoarea de care ai trebuință, împărate este cu totul alta. Se cuvine, deci, să crezi fără șovăire în Hristos Dumnezeu, să postești, apoi să capeți milostivirea lui Dumnezeu, lepădându-te de păcatele ce ai săvârșit. Deci, leapădă acum haina împărătească și timp de șase zile să postești, după aceasta, poruncește să fie eliberați din temniță toți creștinii, iar, din avuțiile tale, să faci milostenie multă la săraci.” Și, făcându-se acestea, împăratul a primit Sfântul Botez. Și cereau unii împăratului să izgonească din cetate pe cei ce rămâneau la închinarea idolilor, dar împăratul, ascultând de Sfântul Silvestru, a răspuns: „Domnul nostru nu voiește să vină cineva la Dânsul cu sila. Numai cel venit la El de bună voie este primit. Nu se cade să prigonim pe nimeni, ci fiecare este liber să creadă după voia sa.”
 
Neputând, din pricina vârstei, să ia parte, în anul 325, la Sinodul cel dintâi de la Niceea, Sfântul Silvestru a trimis acolo soli și a primit întru totul hotărârile Sinodului.
 
Deci, făcându-se multora mijlocitor de mântuire, la adânci bătrâneți, în anul 335, Sfântul s-a mutat către Domnul și a fost îngropat în cimitirul Priscilei, la Roma.

Întru această zi, minunea Sfântului Silvestru, la întrebările despre evrei şi păgâni.

    Dupa ce s-a crestinat marele Constantin imparatul, veste si zvon s-a facut printre evrei si pagani, ca se vor inchide capistele lor si in tot locul se vor zidi biserici crestinesti intru slava Sfintei Treimi. Deci, au venit evreii la Sfantul Silvestru ca sa-l intrebe pe dansul despre poruncile imparatului. Si era intre dansii unul mai intelept, un rabin, anume Zambri, iscusit nu numai in elineasca intelepciune si in evreiasca scriptura desavarsit, ci si in mestesugul magiei prea mare era, in care toata nadejdea paganeasca se punea, ca, daca nu va birui pe crestini cu cuvintele, atunci cu semnele cele vrajitoresti sa-i dovedeasca.

Iar, sosind ziua infruntarii paganilor cu crestinii, a stat imparatul pe scaunul sau, cu toata curtea, si a intrat inaintea imparatului si Sfantul Silvestru cu putini insotitori, avand cativa episcopi ce se intamplasera atunci acolo si au intrat si cei o suta douazeci de pagani. Si s-a inceput vorbirea, pe care si imparateasa Elena, dorind sa o asculte, a stat dupa perdea, iar imparatul si curtenii luau seama la cele ce se graiau de amandoua partile. Deci, intru inceput, paganii pe imparat l-au judecat, ca ar fi fost inselat de Silvestru, dupa aceea s-au pornit asupra lui Silvestru si, in sfarsit si impotriva Domnului Hristos graiau cuvinte de defaimare. Iar Arhiereul, ca un ostas ales, cu proorociile barbatilor celor de Dumnezeu-purtatori si ale sfintilor Prooroci, dovedea cele ce s-au spus despre venirea lui Mesia, si-i dovedea pe ei, pe elini, ca pe niste robi ai idolilor, iar pe evrei, ca pe cei ce au cazut din slava lui Dumnezeu. Si toti n-au putut sa-i stea lui impotriva. Iar imparatul si toata curtea au laudat pe Silvestru si pe el l-au socotit biruitor la intrebarile acelea, caci acum, paganii nu aveau ce sa zica impotriva lui Silvestru.

Atunci Zambri, rabinul a zis catre imparat: „Macar ca ne dovedeste pe noi Silvestru cu cuvintele sale, foarte mester fiind la vorbire, insa noi nu ne vom departa de legea noastra cea parinteasca, nici vom urma Omului pe care parintii nostri cu sfat de obste, la moarte l-au dat. Iar ca unul este Dumnezeu, Acela pe care noi Il cinstim si nu este altul, eu nu cu cuvantul, ca Silvestru, ci cu fapta sunt gata a arata, daca vei porunci, imparate, sa se aduca aici un bou mare si neimblanzit, si indata va sti stapanirea ta si toti cei ce stau de fata, ca nu este Dumnezeu, afara de Dumnezeul nostru.” Iar un oarecare, din cei ce stau inaintea imparatului, a zis: „Am un bou ca acela in cireada mea, nu departe de la zidurile cetatii, pe care nimeni nu poate sa puna jugul, nici cu mana sa-l atinga.” Si indata a trimis imparatul sa aduca boul acela.

Intru acea vreme, vorbind Sfantul Silvestru, a intrebat pe Zambri: „Pentru ce-ti trebuie boul? Si cand il vor aduce, ce poti sa-i faci lui?” Iar Zambri a zis: „Vreau sa arat puterea numelui Dumnezeului nostru, pe care, de-l voi sopti boului in ureche, indata va muri. Ca nu poate firea cea muritoare sa sufere numele lui Dumnezeu, nici nu poate sa fie viu acela, care va auzi acest nume. Iar parintii nostri, cand se aduceau boii la jertfa, numele acela in urechile boilor il graiau si, indata, cu mare raget, cadeau si, murind, se faceau gata pentru jertfa.”  Iar Silvestru i-a zis: „Daca numele acela, precum zici, ucide pe toti cei ce-l aud pe el, apoi cum tu l-ai invatat si n-ai murit?” Zambri a raspuns: „Nu se cade tie ca sa stii taina aceasta, de vreme ce vrajmas al nostru esti.” Acestea zicandu-le Zambri, a grait imparatul: „Daca episcopului nu vrei sa-i descoperi taina aceea, apoi sa o spui noua, ca intr-adevar, lucru de indoire este, fara numai de va zice cineva ca, citindu-se scris numele acela, poate sa-l invete.” Raspuns-a Zambri: „Nici pe piele, nici pe hartie, nici pe lemn, nici pe piatra, nici pe orice fel de materie nu poate sa fie scris numele acela, ca, indata, si scriitorii si acea materie pe care s-ar scrie, pier.” „Atunci spune-ne cum tu insuti l-ai invatat? Caci, cu neputinta este a-l invata, daca nici nu se graieste, nici nu se scrie.” Iar Zambri, a raspuns: „Eu, imparate, sapte zile am postit, apoi intr-o spalatoare noua de argint am turnat apa curata din izvor si m-am rugat si s-au scris cuvintele pe apa, cu un deget nevazut, care m-a invatat numele Dumnezeu.”

Iar inteleptul Silvestru i-a zis: „Daca asa ai invatat numele acela, precum spoi, atunci de ce, cand il graiesti pe el cuiva in ureche, si tu insuti auzi numele acela, precum il aude si cel caruia il graiesti, cum se face ca tu insuti, auzindu-l pe el, nu mori?” Raspuns-a vrajitorul: „Ti-am spus tie ca nu se cade sa stii taina aceea, vrajmas al nostru fiind. Deci, ce nevoie este de cuvinte, cand numai cu fapta se cade sa aratam ceea ce se graieste si din doua sa-ti alegi una: sau tu, chemand Numele Nazarineanului tau, sa omori boul, ca si noi sa credem intr-insul, sau eu voi zice in urechea lui numele dumnezeului nostru si va muri boul acela si datori vei fi tu sa crezi in dumnezeul nostru.” Aceasta auzind-o, toti cei ce stateau de fata au laudat judecata lui Zambri, iar crestinii se indoiau, insa Sfantul episcop ii intarea pe ei. Iar imparatul a zis lui Zambri: „Se cade ca tu, mai intai, sa-ti implinesti fagaduinta, ca tu ai fagaduit ca, numai cu un cuvant, sa omori boul.” Iar vrajitorul a raspuns: „De-mi poruncesti mie ca sa fac aceasta, imparate, apoi vei vedea puterea dumnezeului meu.” Si, acestea zicand, s-a apropiat de bou, pe care niste oameni puternici, cu funii tari de coarne legandu-l, cu anevoie si cu osteneala mare il duceau. Deci, apropiindu-se Zambri de el, i-a soptit ceva in urechea lui si indata boul, racnind foarte tare si scuturandu-se, a cazut mort. Si toti, vazand aceasta, s-au mirat foarte mult, iar paganii au strigat, batand din maini si zicand: „Am biruit, am biruit!”

Iar Sfantul Silvestru a rugat pe imparat sa porunceasca sa se faca tacere. Si, facandu-se tacere, a zis episcopul catre pagani: „Au doara nu este scris in cartile voastre aceasta, pe care Atotputernicul Dumnezeu a grait: „Eu voi omora si voi face viu, ucide-voi si eu voi tamadui?” Iar ei au raspuns: „Asa este scris.” Iar Silvestru a grait: „Daca Zambri numai cu numele lui Dumnezeu a omorat boul, apoi, cu acelasi nume sa-l si invieze, pentru ca Dumnezeu este binefacator, iar nu raufacator, si aceasta este firea Lui, adica a face bine, iar a face rau este potrivnic firii Lui, ca voia Lui este totdeauna buna. Si, de se intampla vreodata, ca si cu ceva rau pedepseste pe cineva pentru folosul altora, insa aceasta se intampla de nevoie si nu cu voie face unele ca acestea, ci silit fiind de ale noastre fapte rele. Deci, daca Zambri a facut cu inlesnire ceea ce nu este cu bunavoirea firii lui Dumnezeu, cu  atat mai vartos poate sa faca ce este potrivit cu firea lui Dumnezeu, adica sa invie boul cu acelasi nume dumnezeiesc, nume prin care l-a omorat, si eu voi sta langa credinta lui.” Iar Zambri a zis catre imparat: „Iata, imparate, voieste Silvestru ceea ce nu mai este de trebuinta, acum, dupa ce s-a savarsit lucrul cel minunat.” Iar catre Silvestru a zis: „De ai si tu vreo putere, fa vreo minune, cu numele lui Iisus al tau.” Iar episcopul a raspuns: „Daca asta voiesti, iti voi arata tie puterea Hristosului meu, cand, prin chemarea Sfantului Sau Nume, voi invia boul acesta, pe care tu l-ai omorat.” Zis-a Zambri: „In desert te lauzi, Silvestru, pentru ca nu se poate sa fie aceasta, ca, adica, boul sa fie din nou viu.” Iar imparatul a zis lui Zambri: „Deci, daca ceea ce zici tu ca este cu neputinta, va putea episcopul sa faca, atunci vei crede in Dumnezeul lui?” Raspuns-a Zambri: „Cu adevarat, imparate, ma jur tie, ca de voi vedea boul inviat, voi marturisi pe Hristos ca este Dumnezeu si voi primi credinta lui Silvestru; asisderea si toti ceilalti, impreuna cu mine, acelasi lucru vor face.”

Atunci episcopul, plecandu-si genunchii, cu staruinta s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, apoi, sculandu-se si mainile ridicandu-si, a grait in auzul tuturor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, si Dumnezeule, Caruia usor ii este a lua viata si a invia, a rani si a tamadui, binevoieste ca, prin chemarea Preasfantului si de viata facatorului Numelui Tau, sa invieze boul acesta, pe care Zambri, prin chemarea vrajitoreasca, l-a facut mort, ca vremea este sa se arate minunile Tale, pentru mantuirea multora. Auzi-ma pe mine, robul Tau, in ceasul acesta, ca sa se proslaveasca Preasfant Numele Tau.” Iar dupa rugaciune, s-a apropiat de bou si a grait cu mare glas: „De este adevarat Dumnezeul cel propovaduit de mine, Iisuse Hristoase Cel nascut din Fecioara Maria, scoala-te si stai pe picioarele tale si, lepadandu-ti toata salbaticia, bland sa fii!” Aceasta zicand-o Sfantul, indata boul a inviat si s-a sculat si sta bland. Iar Sfantul a poruncit sa deslege funiile din coarnele lui si i-a zis: „Du-te de unde ai venit si pe nimeni sa nu vatami, ci bland sa fii, asa iti porunceste tie Iisus Hristos, Dumnezeul nostru!” Si s-a dus boul cu toata linistea, el care, mai intai, neimblanzit si salbatic era. Aceasta vazand-o toti, au strigat, ca o singura gura zicand: „Mare este Dumnezeul Cel propovaduit de Silvestru!” Iar paganii, cu Zambri, alergand la Sfantul si cuprinzandu-i picioarele, cereau sa se roage lui Dumnezeu pentru dansii si sa-i primeasca pe ei la credinta crestineasca. De asemenea, si fericita Elena, deschizand perdeaua dupa care statea sa asculte intrebarile si sa priveasca la cele ce se faceau, a iesit si a cazut la picioarele Sfantului si, marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, a cerut Sfantul Botez. Si a fost botezata, atunci, Sfanta Elena, la fel si paganii, cu Zambri, si nenumarata multime de popor s-a apropiat de Dumnezeu si s-a unit cu Biserica lui Hristos.

Dupa aceasta, Sfantul Silvestru s-a dus cu Sfanta imparateasa Elena la Ierusalim, ca sa caute Crucea Domnului, care aflata fiind, multi pagani au crezut in Hristos Iisus si i-a botezat pe ei Sfantul Silvestru. Apoi, la Roma intorcandu-se, a vietuit cealalta vreme a vietii sale, intru obisnuitele sale osteneli si in grija cea pentru Biserica lui Hristos. Si asa bine pastorindu-si turma cea cuvantatoare, a trecut catre Domnul plin de zile. Intru episcopie a petrecut douazeci si trei de ani si zece luni. Iar acum, in viata cea ne sfarsit, cu ingerii proslaveste pe Tatal si pe Fiul, si pe Sfantul Duh, pe Unul in Treime Dumnezeu, pe Care si noi sa-L marim in veci! Amin.

Întru această zi, Sfântul, Părintele nostru Serafim din mănăstirea Sarov, care s-a nevoit în anii 1759-1833, săvârşindu-se cu pace

    Acesta era din orasul Kursk, nascut din parinti binecredinciosi, Isidor si Agafia. A intrat in manastirea din Sarov la varsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 pana in 1804, a trati singur in padure, pazind in amanunt randuiala Sfantului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o in setea lui neobosita de a citi cartile Sfintilor Parinti. In padure, Sfantul Serafim locuia in tovarasia animalelor salbatice, ursi, lupi, vulpi, care – cum spun martorii vietii lui – se obisnuisera sa ia hrana din mana lui. La 12 septembrie 1804, Serafim a fost crunt batut de talhari si a fost gasit fara cunostinta in coliba lui din pustnicie. Vindecat de rani, intre anii 1804-1807 a primit randuiala de viata a stalpnicilor si a petrecut foarte multe zile si nopti, rugandu-se in genunchi, pe o piatra, in inima padurii, indurand grozavele ierni.

Multi ani a stat zavorat in chilia lui din manastire, fara pat, nici incalzire, avand ca randuiala de viata, rugaciunea lui Iisus, iar ca citire saptamanala, cele patru Evanghelii, impartite intr-un anume fel (luni, Sfantul Matei; marti, Sfantul Marcu, miercuri, Sfantul Luca; joi, Sfantul Ioan; vineri, Acatistul Sfintei Cruci; sambata, Acatistul Tuturos Sfintilor) si Duminica se impartasea cu Sfintele Taine, pe care preotul i le aducea in chilia sa.

In urma unui vis in care a vazut pe Maica Domnului, insotita de Sfantul Petru al Alexandriei si Clement Romanul, Sfantul Serafim a primit slujirea de parinte duhovnicesc (staret) si a inceput sa primeasca inchinatori la chilia sa. El ii primea numindu-i „Bucuria mea” si ii invata, va viata crestineasca desavarsita sta in „agonisirea Duhului Sfant”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat in rugaciunea neincetata, Se arata prin venirea Duhului Sfant si amandoua ipostazele duc impreuna la apropierea de Tatal.

Marturisirea lucrarii de impartasire din lumina dumnezeiasca, asa cuma cunoscut-o si de care s-a invrednicit Sfantul Serafim, este luata din scrierea lui, Convorbire cu Motovilov. Iat-o:

„-Si totusi, eu nu inteleg cum pot sa am siguranta ca sunt in Duhul Sfant. Dupa care semne pot eu sa cunosc singur ca harul Sfantului Duh se afla in mine?

Parintele Serafim raspunde: Dar ti-am spus ca-i foarte simplu: Iata, acum, suntem amandoi in harul Sfantului Duh… Dar de ce nu ma privesti?”

– Parinte nu pot sa te privesc; ochii sfintiei tale arunca fulgere de lumina. Fata sfintiei tale e mai arzatoare decat soarele si ma dor ochii. Si Serafim urma: Te afli in plinatatea Sfantului Duh, altfel n-ai putea sa ma vezi in starea aceasta.

Si, apropiindu-mi-se de ureche imi sopti: Multumeste lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui catre noi. Vezi, n-am facut nici macar semnul crucii, in adancul inimii m-am indreptat, insa, catre Dumnezeu, zicand: Doamne, fa pe omul acesta vrednic sa vada, cu ochii lui trupesti, aratarea Preasfantului Duh. Si iata, Dumnezeu a auzit rugaciunea smeritului Serafim… Dar bine, de ce nu te uiti la mine? Nu-ti fie teama, Dumnezeu este cu noi… Incurajat, incercai sa ridic ochii si o spaima sfanta imi cuprinse toata fiinta. Inchipuiti-va fata unui om care va vorbeste din mijlocul soarelui; ii vezi miscarea buzelor, infatisarea ochilor, ii auzi glasul, simti ca te tine de umeri, dar nu-i vezi nici bratele, nu vezi nici trupul tau, nici al celui ce-ti vorbeste, ci vezi numai o lumina stralucitoare, o lumina orbitoare, luminand intinsul zapezii, pana departe, imprejur, luminand fulgii de zapada, care nu incetau sa cada, pe mine si pe marele staret.

Si parintele Serafim urma: Daca numai presimtirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastra de atata mangaiere si atat inviorare, ce vom spune de bucuria insasi, care ne este pregatita in ceruri, tuturor celor ce plang aici pe pamant? Si dumneata, dragul meu, ai plans destul in viata pamanteasca. Dar, iata, cu cata bucurie te mangaie Dumnezeu… Dar acum e vremea luptelor, a stradaniilor neincetate, e vremea dobandirii unor puteri din ce in ce mai mari, ca sa crestem pana la masura deplina a inaltimii lui Hristos… si mostenitor al scaunului sau, dupa dansul. Atunci, insa, bucuria aceasta, pe care o simtim acum, in parte si un timp scurt, se va arata in toata plinatatea ei si ne va covarsi toata fiinta cu desfatari negraite, pe care nimeni nu va mai putea sa le ia de la noi.”

Canonizat in anul 1903, pomenirea Sfantului Serafim traieste in evlavia credinciosilor, ca un mare stalp al sfinteniei crestine, ca un inger pazitor al crestinatatii. Dumnezeului nostru, marire!

 

Proorocirile Sfantului Serafim de Sarov

Dintre toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte, de o statura duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. Ascet, apostol si prooroc al neamului sau, in 1902, cand a fost canonizat, toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte de aur si nestemate, daruite chiar de Imparat. Cei care au participat la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din piepturile celor de fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor: “Hristos a inviat din morti”. Sfantul insusi proorocise toate acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina vara, se vor canta imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi de scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme de aproape un veac. Viata va va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.” Plin de neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800, zilele infricosatoare care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge mult sange, din cauza ca unii se vor rascula impotriva Tarului si a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit. Rauri de sange vor inrosi pamantul rusesc. Vor fi omorati multi nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana la capat si nu va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui apropiat, mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred, tatucule, ca a opta mie de ani va trece. Cred ca va trece! Si iata ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo, va continua sa se savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile Invierii”.
Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.

“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”

O anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi cinstit, asa cum se intampla la manastirea Rusicon din Athos, in icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o puzderie de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si rubine purpurii. Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in singuratatea padurii, la adapostul unei case modeste din barne, cu o icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de scaun.
Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.
Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor – cum ii era numele de botez – traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.

Ursii, lupii si iarba caprei

A trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi de cativa metri si inalti precum catargele celor mai mari corabii. Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind, parintele i-a raspuns ca tot ce e de pret e putin si tot ce e putin e mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti. Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor.
Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”

O mie de zile in genunchi pe o piatră

Intarit de rugaciune si post, Sfantul Serafim a petrecut trei ani precum stalpnicii de odinioara. Timp de o mie de zile s-a rugat in genunchi pe o piatra de granit, iar cand, spre sfarsitul vietii, cineva a gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a stat 47 de ani in picioare pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am facut eu?”.
Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.

Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu.

De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare – sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.

Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.

Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul si viata lui. Intr-o dimineata, in jurul orei sase, Parintele Serafim a fost gasit in chilia sa in genunchi, in fata icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Isi avea mainile incrucisate pe piept, iar fata lui era linistita si senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.

Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.

Întru această zi, Cuvânt despre Sfântul Vasile cel Mare, cum a izbăvit cu rugăciunile sale pe un tânăr înşelat de draci

    Eladie, cel ce a fost unceic marelui Vasilie si martor apropiat al minunilor lui, barbat imbunatatit si sfant, a spus nemincinos un lucru ca acesta: „Un curtean dreptcredincios, anume Proterie, cercetand Sfintele locuri, a gandit ca sa dea pe fiica sa intr-una din manastiri, spre slujba lui Dumnezeu. Iar diavolul, cel ce din inceput uraste binele, a pornit pe o sluga a lui Proterie, spre poftirea fiicei stapanului sau. Si vazand sluga ca este lucru nelesnicios, si nici indraznind a zice ceva pentru aceasta, stiindu-se pe sine nevrednic, a mers la un vrajitor ce locuia in  cetatea aceea si toata dorirea sa i-a spus-o, si i-a fagaduit sa-i dea lui aur mult, de va face sa sa poata lua de sotie pe fiica stapanului sau. Iar vrajitorul, la inceput se lepada, dar mai pe urma a zis: Daca primesti, te voi trimite la stapanul meu diavolul si el iti va ajuta tie la una ca aceasta, de vei face si tu voia lui. Iar ticalosul acela rob a zis: Pe toate cele ce-mi va porunci, fagaduiesc ca le voi face. Iar fermecatorul i-a zis: Dar te vei lepada de Hristos al tau si vei da scrisoare pentru aceasta? Iar el a zis: Gata sunt, numai sa-mi castig dorirea mea. Raspuns-a vrajitorul: De fagaduiesti asa, apoi si eu iti voi fi ajutator.

Si luand o hartie, vrajitorul a scris diavolului asa: De vreme ce mi se cade a ma sargui, stapanul meu, ca rupand de la crestineasca credinta sa aduc la a ta stapanire, pentru inmultirea partii tale, iata, trimis-am la tine pe tanarul ce va aduce scrisoarea mea, aprins de pofta pentru o fecioara si te rog de aceea, sa-i dai lui ajutor ca sa-si castige dorirea sa, ca si eu, intru aceasta, sa ma proslavesc si cu mai mare sarguinta sa castig pe multi, care iti vor fi tie placuti. O scrisoare ca aceasta scriind vrajitorul catre diavolul, i-a dat-o tanarului aceluia si l-a trimis, zicandu-i:  Sa mergi in ceasul acesta al noptii si sa stai la mormintele paganesti si sa ridici hartia in vazduh si-ti vor sta de fata cei ce te vor duce la diavolul. Iar el, ticalosul, degraba s-a dus si, stand la morminte, a inceput a chema pe draci spre ajutor. Si indata in fata lui a stat viclenele duhuri si cu bucurie au dus la capetenia lor pe cel inselat. Si, vazandu-l ca sedea pe scaun inalt si multime de duhuri viclene inconjurandu-l pe el, i-a dat lui scrisoarea cea de la vrajitor, pe care, luand-o capetenia diavolilor, a zis catre tanar: Crezi in mine? Iar el a zis: Cred. Si diavolul a zis: Oare te lepezi de Hristos al tau? Iar ticalosul a zis: Ma lepad. Grait-a lui Satana: De multe ori ma inselati voi crestinii, ca atunci cand va trebuie ajutorul meu, veniti la mine, iar dupa ce va impliniti dorirea voastra, iarasi va lepadati de mine. Ci, sa-mi faci mie in scris ca te lepezi de credinta ta de buna voie si fagaduiesti ca sa fii al meu pe veci si sa rabzi cu mine, in ziua judecatii, vesnica osanda, si asa eu, indata, voi implini dorirea ta. Iar tanarul i-a facut inscris, precum diavolul a voit.

Atunci pierzatorul de suflete balaur a trimis pe dracii desfranarii si au aprins pe acea fecioara, cu nesatioasa dragoste catre tanar, atat de mult, incat nerabdand patima cea trupeasca, a cazut la pamant si a inceput a striga catre tatal sau: Miluieste-ma, miluieste-ma pe mine, fiica ta, si ma da de sotie tanarului acestuia al nostru, pe care l-am indragit foarte. Iar de nu-mi vei face mie aceasta, mie fiicei tale, cea una nascuta, atunci, cu amara moarte, degraba voi muri si vei da pentru mine raspuns in ziua Judecatii. Aceasta auzind, tatal s-a inspaimantat si se tanguia zicand: Vai mie, pacatosului, din ce a venit aceasta asupra fiicei mele? Cine a amagit pe fiica mea? Cine mi-a intunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, doream sa te logodesc cu Mirele ceresc, ca sa fii vietuitoare impreuna cu ingerii si ca totdeauna in psalmi si in cantari duhovnicesti sa proslavesti pe Dumnezeu si prin tine nadajduiam sa fiu mantuit. Iar tu, fara de rusine, de nunta imi vorbesti? Sa nu ma pogori pe mine cu mahnirea in iad, fiica, sa nu-ti rusinezi neamul tau, insotindu-te cu un om de nimic. Iar ea, nesocotind cuvintele tatalui sau, zicea: De nu vei face dupa dorirea mea, apoi singura ma voi ucide. Iar tatal ei, nestiind ce sa faca, dupa sfatul rudeniilor si al prietenilor sai, a lasat ca, mai bine sa fie voia ei, decat cu moarte napraznica sa o vada prierind. Si, chemand pe sluga sa, i-a dat lui, ca sotie, pe fiica sa si averi multe si a zis catre ea: Mergi, fiica ticaloasa si patimasa, dupa barbat, insa mult te vei cai, pe urma, si nu-ti va fi tie de folos.

Si, savarsindu-se nedreapta insotire si diavoleasca lucrare implinindu-se, dupa catava vreme, l-au vazut si bine l-au insemnat altii pe tanarul acela, ca nu intra in biserica si nu se impartaseste cu Sfintele Taine. Si au spus aceasta femeii lui: Nu stii ca barbatul tau, pe care l-au ales, nu este crestin, ci strain de credinta lui Hristos? Iar ea, auzind aceasta, s-a umplut de mahnire si s-a aruncat la pamant si a inceput a-si rupe obrazul si sa-si bata pieptul si a striga zicand: Nimeni nu s-a mahnit vreodata ascultand de parintii sai; cine va spune rusinea tatalui meu; vai mie, ticaloasei, in cata pierzare am cazut? La ce m-am nascut si, nascandu-ma, de ce n-am pierit? Asa tanguindu-se ea, a auzit barbatul ei si a alergat la dansa, intreband-o de pricina tanguirii sale. Si, afland pricina, a inceput a o mangaia, zicandu-i ca nu sunt adevarate cele zise despre dansul si o intarea, spunandu-i ca el este crestin. Iar ea, mangainu-se putin cu acele cuvinte ale lui, a zis catre dansul: De vei voi ca sa ma incredintezi pe mine cu adevarat si fara de grija sa-mi faci ticalosul meu suflet, apoi maine dimineata sa mergi cu mine la biserica si inaintea mea sa te impartasesti cu Preacuratele Taine si atunci te voi crede.

Iar ticalosul acela, vazand ca nu se poate pazi taina lui, i-a spus ei cum s-a dat diavolului. Iar ea, lepadandu-si slabiciunea femeiasca si bun sfat luand, a alergat la Sfantul Vasile si a strigat: Miluieste-ma, ucenice al lui Hristos, miluieste-ma pe mine, care n-am ascultat pe tatal meu si m-am supus dracescului sfat. Si i-a spus lui cu de-amanantul, cele despre barbatul ei. iar Sfantul, chemand pe barbatul ei, l-a intrebat de este asa, precum spune femeia lui despre el. Iar el a zis cu lacrimi: Asa, Sfinte al lui Dumnezeu, asa este, ca de voi tacea, apoi faptele mele vor striga. Si  i-a spus lui toate pe rand, cum s-a dat dracilor. Iar Sfantul i-a zis: Dar voiesti sa te intorci iarasi, la Domnul nostru Iisus Hristos? Raspuns-a tanarul: Asa, voiesc, dar nu pot. Si i-a zis Vasile: De ce? Raspuns-a: Pentru ca m-am lepadat de Hristos cu inscris, si m-am incredintat diavolului. Zis-a Vasilie lui: Nu te mahni de aceasta, ca iubitor de oameni este Dumnezeu si primeste pe cei ce se pocaiesc. Iar femeia lui, aruncandu-se la picioarele Sfantului, il ruga zicandu-i: Ucenice al lui Hristos, pe cat poti, ajuta-ne noua! Grait-a Sfantul catre tanar: Dar crezi ca te vei mantui? Iar el a zis: Cred Doamne, ajuta necredintei mele. Si luandu-l pe el Sfantul de mana, a facut spre dansul semnul crucii si l-a dus pe el in biserica si i-a poruncit lui ca neincetat sa se roage lui Dumnezeu. Si a petrecut in rugaciune, singur, trei zile. Dupa aceea, l-a cercetat pe el si i-a intrebat: Cum esti, fiule? Raspuns-a tanarul: Intru mare primejdie sunt, Stapane, nu pot rabda chiotul dracesc, infricosarile, sagetaturile si bataia cu pietre. Pentru ca, tinandu-mi inscrisul meu, ma ocarasc, zicandu-mi: Tu ai venit la noi, si nu noi la tine. Iar Sfantul i-a zis: Nu te teme, fiule, daca crezi cu adevarat. Si dandu-i putina hrana, l-a insemnat cu semnul crucii si iarasi l-a lasat, pe el tot acolo.

Apoi, dupa putine zile, iarasi l-a cercetat. Si i-a zis: Cum esti, fiule? Zis-a tanarul: De departe ingrozirile si chiotul lor il aud, dar pe dansii nu-i vad. Si dandu-i lui putina mancare si rugandu-se pentru dansul, l-a lasat iarasi si s-a dus. Dupa aceasta, la patruzeci de zile, a venit la dandul si l-a intrebat: Cum te afli fiule? Iar el a zis: Bine, acum, Sfinte Parinte, pentru ca te-am vazut pe tine in vis, luptandu-te pentru mine si biruind pe diavolul. Deci, facand Sfantul rugaciune, l-a scos pe el din biserica si l-a dus in chilia sa. Iar, a doua zi, a chemat tot clerul bisericii si pe monahi si tot poporul cel iubitor de Hristos si le-a zis: Sa proslavim, fratilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, ca, iata, pe oaia cea pierduta, Bunul Pastor voieste sa o ia pe umeri si sa o aduca in biserica; deci, se cade si noua sa ne rugam in noaptea aceasta bunatatii Lui, ca sa biruiasca si sa rusineze pe vrajmasul sufletelor noastre. Deci, s-a adunat poporul in biserica si a facut rugaciuni de toata noaptea, pentru tanarul ce se pocaia, strigand: Doamne miluieste! Iar, facandu-se ziua, Vasilie a luat pe tanar de mana si l-a dus cu tot poporul in biserica, psalmi si laude cantand. Si iata, diavolul, fara de rusine, a venit cu toata pierzatoarea sa putere, nevazut, vrand ca sa rapeasca pe tanarul din mainile Sfantului. Iar tanarul a inceput a striga: Sfinte al lui Dumnezeu, ajuta-ma! Si cu atata indrazneala si nerusinare tabarase diavolul asupra tanarului, incat si pe Sfantul Vasile il zgaria, tragand la sine pe tanar. Si intorcandu-se fericitul a zis catre diavolul: Nerusinatule, pierzatorule de suflete, incapatorule al intunericului si al pierzarii, au nu-ti ajunge tie a ta pierzare, pe care ai facut-o tie si celor cu tine? Nu incetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu? Iar diavolul a strigat catre dansul: Ma nedreptatesti, Vasilie. Si pe acest glas diavolesc multi l-au auzit. Si a zis arhiereul: Sa te certe pe tine Domnul, diavole! Iar diavolul, iarasi, a zis catre dansul: Vasile, ma nedreptatesti, ca nu eu am mers la dansul, ci el la mine, si s-a lepadat de Stapanul tau, dandu-mi mie inscris, pe care il am in mainile mele, si in ziua Judecatii, il voi aduce pe el inaintea Celui de obste Judecator.

Si Vasilie a zis: Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul meu, ca nu-si va slobozi poporul mainile sale rugandu-se, pana ce vei da inscrisul. Si intorcandu-se Sfantul catre  popor a zis: Intaltati-va mainile voastre si strigati: Doamne miluieste! Iar poporul, inaltandu-si spre cer mainile, cu lacrimi, multa vreme striga: Doamne miluieste! Si iata inscrisul tanarului aceluia a venit, purtandu-se prin vazduh, toti vazandu-l si s-a dar fericitului Vasilie in maini. Si, luand Sfantul inscrisul in maini, s-a bucurat si a dat multumita lui Dumnezeu. Apoi, inaintea tuturor, a zis catre tanar: Oare cunosti, frate, zapisul acesta?  Iar tanarul a raspuns: Asa Sfinte al lui Dumnezeu, al meu este, ca l-am scris cu insasi mana mea. Iar marele Vasile, indata l-a rupt in bucati, inaintea tuturor, si l-a ars. Si, luand in biserica pe tanar, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine. Iar pe tanar, mult invatandu-l, si canon cuviincios dandu-i lui, l-a dat femeii sale, care cu netacut glas preamarea si multumea lui Dumnezeu. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

 

.