Ziua de astăzi, a doua zi după Botezul Domnului, este închinată preamăririi Sfântului Ioan Înaintemergătorul, ca unul care, botezând pe Mântuitorul în Iordan, a descoperit cel dintâi lumii, după semnul ce i se dase de sus, că Domnul Iisus este cu adevărat Mesia, Marele Trimis al lui Dumnezeu, Mesia cel așteptat de toată lumea și de noi, să vină să ne curețe, să ne sfințească, să ne lumineze, să ne primească viața și ființa noastră de oameni, mereu și de-a pururea și să ne mântuiască.
 
Dar Sfântui Ioan a fost Prooroc și un Înaintemergător față de Mântuitorul Iisus, în toată viața și strădania lui. Mai întâi, Sfântul Ioan este pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naștere minunată și vestit de înger (Luca1,17,76); apoi, încă de foarte tânăr, el este un Prooroc al pocăinței. El iubește înfrânarea și viața aspră din pustia Iordanului. Aici trăiește el, predică, mărturisește și botează în Iordan, pe cei care cred în el (Luca 3,1-6; Matei 3, 2-6); predica lui era: schimbarea vieții; întoarcerea la Dumnezeu și împăcarea cu El, pentru a primi viața nouă pe care o aduce Împărăția lui Mesia: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor (Matei 3,2). El este cel dintâi care face ceea ce predică, prin înfrânarea și viața grea pe care o duce. Îmbrăcat în haină aspră, de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin (Matei 3,4; Luca 7,33), hrănindu-se doar cu lăcuste și miere sălbatică, precum un adevărat înger în trup, cum îl arată unele icoane; Botezul lui Ioan nu era botezul nostru al creștinilor. El însuși făcea deosebirea între cele două botezuri: „Eu vă botez cu apă spre pocăință. Mesia va boteza cu Duh Sfânt și cu foc, spre mântuire (Matei 3, 11). Dar Sfântul Ioan, și pentru botezul său, cere „roadă vrednică de pocăință” (Matei 3,8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate, omenie, osândind pe fățarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea „pui de viperă” (Matei 3,7); atât de mare faimă de prooroc al Domnului își atrăsese Ioan, că mulți se întrebau: „Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia?” Iar Ioan le răspundea: „Nu sunt eu Hristos. Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui. Sunt solul trimis să gătesc calea înaintea Lui, Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L știți, Care este mai mare decât mine și eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui. Și tocmai pentru aceasta am venit, botezând cu apă, ca El să fie cunoscut în Israel (Ioan 1,31); 
 
Mântuitorul însuși cinstește pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Prooroc al Domnului. Vorbind despre Ioan, Mântuitorul spune: Ce ați ieșit să vedeți în pustie? Un prooroc? Da, vă spun, dar și mai mult decât un prooroc. Adevăr vă spun că, între cei născuți din femeie, nu s-a sculat unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11,7-11). Iar dovada cu fapta este că Iisus S-a lăsat botezat de Ioan, în Iordan. În toată Evanghelia, dealtfel, Ioan este pentru Mântuitorul, un martor al lui Dumnezeu, de mare încredere; momentul de culme, din viața Sfântului Ioan a fost, însă, momentul când, botezând, Ioan descoperă, în sfârșit, printre oamenii din vremea lui, pe Hristos-Mesia, în persoana Domnului Iisus, după semnul ce i s-a încredințat: „Am văzut Duhul pogorându-se, din cer, ca un porumbel și a rămas peste El. Și eu nu-L cunoșteam pe El, mărturisește Ioan, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: „Peste Care vei vedea Duhul pogorându-se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acela este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-34). 
E ceasul din viața Sfântului pe care-l prăznuim astăzi, la 7 ianuarie. E ceasul când Ioan înțelege că, la Botezul său în Iordan, Domnul Hristos era, de fapt Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan, 1,29), Care S-a botezat, adică, pentru noi, El fiind fără de păcat; dar, însăși slujirea Sfântului Ioan față de Mântuitorul, din clipa aceasta, se schimbă și se face o fierbinte dăruire pentru Domnul Iisus, până la jertfă. Așa, pe doi din cei mai buni ucenici ai săi, Sfântul Ioan îi îndeamnă să se ducă și să urmeze pe Domnul Iisus (Ioan,1,35-40). Iar, când câțiva din ucenicii săi încearcă să deștepte o pornire de invidie în inima învățătorului lor, față de Mântuitorul, Sfântul Ioan, printr-o zguduitoare înălțime de suflet, le răspunde: „Un om nu poate să ia nimic, dacă nu-i este dat de sus. Cel ce vine din cer este mai presus de toți. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”. (Ioan,3,27-31); și, iată, acum, și sfârșitul. În lupta lui pentru trezirea sufletelor, Sfântul Botezător nu putea să nu se întâlnească și cu păcatul cel mai scandalos din țara sa: regele Irod Antipa își izgonise legiuita soție și trăia acum cu Irodiada, soția fratelui său Filip.
Ioan îi zicea: „Nu se cade, rege, să ai femeie pe soția fratelui tău” (Marcu 6,18). Dar mânia Irodiadei nu dormea. Mai întâi, ea a căpătat de la Irod, arestarea lui Ioan și întemnițarea lui la Maherus, dincolo de Iordan. La ospățul din ziua nașterii lui Irod, fata Irodiadei, însă, a dansat atât de plăcut, că regele i-a făgăduit orice-i va cere. Și, astfel, prin dansul fiicei sale, Irodiada a avut pe tipsie, de la rege, capul marelui Prooroc. Prietenul Mirelui s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Domnului.

Întru aceastã zi, istorisire a Sfântului Teodor, episcopul Edesei, despre un stâlpnic minunat din acea cetate

        A fost in Edesa un oarecare stalpnic si acesta a venit la Sfantul Teodor, episcopul din aceeasi cetate, si l-a intrebat pe el, zicandu-i: „Duhovnicescule parinte, cati ani ai de cand vietuiesti pe acest stalp? Si, care este lucrul pustnicirii tale, sa nu ascunzi de mine, pentru Domnul?” Iar batranul, suspinand din adancul inimii si de lacrimi cuprinzandu-se, i-a rapsuns: „Pentru certarea Domnului, iti voi libera tie, insa tu sa nu spui nimanui, pana ce Domnul ma va slobozi pe mine din viata aceasta.

Eu, in zilele tineretelor mele, lepadandu-ma de lume, impreuna cu fratele meu cel mai mare, slujind in manastire ca la trei ani, am dorit sa fim la liniste. Si, cu sfatul duhovnicescului nostru parinte, am iesit la pustietate si am aflat pesteri, nu departe unul de altul, si acolo pustniceam, numai cu verdeturi hranindu-ne, iar sambata si Duminica, impreuna ne rugam si din verdeturi, la un loc, gustam si iarasi ne desparteam. Insa, ingerii lui Dumnezeu, ne mangaiau pe noi. Iar intr-o zi, umbland prin pustie, osebiti unul de altul, si adunandu-ne verdeturi, am vazut pe fratele meu stand in uimire si cu semnul crucii insemnandu-se pe sine, apoi sarind locul acela, fugind si intrand in pestera sa. Iar eu, mirandu-ma de saritura si fuga lui cea iute, m-am dus la acel loc sa cunosc ce rau a vazut fratele meu, de a fugit. Si am vazut o gramada de aur varsata si, facand rugaciune si dezbracandu-mi mantia, am luat aurul si abia l-am dus pe el in pestera mea, dar fratelui meu nu i-am spus. Apoi, m-am dus in cetate si am cumparat o casa buna si am zidit biserica si am facut manastire si am adunat patruzeci de calugari si casa de ingrijire a bolnavilor am facut. Dupa aceea, afland un bun gospodar, l-am pus pe el egumen si am dat toate in mainile lui si ca la o mie de galbeni, iar o mie am impartit-o saracilor si nu mi-am lasat mie nici un galben. Deci, lasand pace egumenului si sarutand pe frati, m-am dus in pustie sa caut pe fratele meu.

Dar mi-a venit mie un gand de mandrie ca, adica, fratele meu n-a putut sa gospodareasca bine bogatia ce o aflase, iar eu lucru bine primit la Dumnezeu am facut. Si vazand pestera fratelui meu, ma tulburam cu gandurile mandriei, socotindu-ma pe mine mai bun decat dansul. Si iata a venit la mine ingerul cel ce umbla impreuna cu mine de la inceput si, cautand la mine cu ochi manios, mi-a zis: „Pentru ce te mandresti? Iti spun tie, ca toata osteneala ta, de atata vreme, la zidirea bisericii si a manastirii si la toate cele cate le-ai facut, nu se aseamana cu saritura fratelui tau, cand a sarit pe deasupra gramezii celei de aur pe care o aflase. Ca nu peste aur a sarit, ci peste prapastia bogatului, din Evanghelie, a sarit (Luca 16,26), ca si Lazar cel sarac si a venit usor la locul unde sta Avraam. El s-a sarguit sa placa lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Drept aceea, fara de asemanare, mai inalt decat tine este, iar tu nicidecum nu vei ajunge la locul lui, macar ca te crezi adevarat pustnic. Ci, iata, nu vei vedea fata lui in toata viata ta, nici impreuna-petrecerea cu mine nu o vei dobandi, pana ce vei imblanzi pe Dumnezeu cu multe lacrimi si cu sfaramare de inima si atunci ma vei vedea pe mine si te vei mangaia.” Acestea zicandu-mi, s-a facut nevazut de la ochii mei.

Iar eu, sarguindu-ma, am ajuns la pestera fratelui meu, insa n-am putut sa-l vad pe el si am strigat, tanguindu-ma si smerindu-ma, pana ce n-am mai putut plange. Deci, sapte saptamani am plans in pustia aceea, rugand pe sfantul inger ca sa se milostiveasca spre suspinarea si plansul meu. Iar intru a saptea zi a saptamanii a saptea, mi-a venit un glas, zicandu-mi: „Se cade tie sa mergi in cetatea Edesei si sa te sui pe stalpul cel aproape de biserica Sfantului Gheorghe si acolo sa te pocaiesti, pana ce se va milostivi spre tine Domnul.” Si plangand, am venit patruzeci de zile pana aici si pe acest stalp suindu-ma, m-am linistit. Si timp de patruzeci si noua de ani stand aici, cu multe ganduri m-am luptat, iar in anul al cincizecilea, spre seara tarziu, intr-o sambata, o lumina dulce mi-a stralucit in inima mea si mi-a stralucit in inima mea si mi-a gonit intunericul cel patimas, apoi toata noaptea cu lacrimi am privegheat. Iar in ceasul al treilea din zi, Duminica fiind, s-a facut glas catre mine de la inger: „Pace tie si mantuire!” Iar eu, mangaiat cu inima, am cazut cu lacrimi, zicand: „Pentru ce m-ai lepadat de la fata ta si de fratele meu m-ai despartit? Si iata zac, de multe ispite fiind cuprins.” Iar ingerul, apucandu-ma de mana, m-a ridicat pe mine si mi-a zis: „Pentru gandul tau, m-am departat de la ochii tai, de vreme ce ai defaimat pe fratele tau, dar nu te-am parasit, pazindu-te pe tine, precum mi-a poruncit mie Dumnezeu. Iar, acum, ca te-ai smerit, Si-a adus aminte de tine Dumnezeu si mi-a poruncit mie ca sa fiu cu tine si in veacul acesta si in cel viitor. Inca, iata, ti-a daruit tie Dumnezeu un dar, ca sa vezi pe cei drepti si pe cei pacatosi. Viu este si fratele tau, dar numai in veacul cel de acolo te vei vedea cu dansul.”

Deci, din ziua aceea, parinte, vad ingerii si gonesc duhurile cele viclene. Iar, daca vad pe vreun om drept, apoi ingeri luminati sunt de amandoua partile lui, iar dracii stau departe, neindraznind sa se apropie de el. De este sarac, apoi mare este darul lui Dumnezeu spre dansul. Iar daca vreun bogat si pacatos trece pe langa mine, vad cate o turma de draci pe langa ei, iar sfantul lui inger, stand departe, se mahneste de pierzarea lui; dar cand voiesc dracii sa piarda sufletul omului aceluia, nu-i lasa pe ei ingerul, ci sabie goala avand, ii goneste pe ei. Deci, vazandu-le eu, de cei drepti ma bucur, iar de cei pacatosi ma mahnesc si rog pe Dumnezeu ca sa se intoarca ei de la pacate si sa se faca mai buni prin pocainta. Pentru ca asteapta Bunul Dumnezeu intoarcerea si pocainta pacatosului si-i daruieste lui adaugire de viata, pana ce fiecaruia i se sfarseste vremea hotarata a vietii lui.”

Deci, aceste cuvinte de suflet folositoare au vorbit toata noaptea sfantul episcop, impreuna cu cuviosul stalpnic si s-a dus episcopul de la batran, bucurandu-se ca s-a invrednicit a afla pe un barbat ca acela. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Mai multe despre Sfintii zilei gãsiti în Vietile Sfintilor