Precum nu se poate pune stavilă șuvoiului de apă ce se prăvălește, din tăriile cerului, spre pământ, pe timp de furtună, tot așa nu s-a putut pune stavilă răspândirii credinței creștine. Hulit, batjocorit, răstignit, ucis și îngropat, Hristos a născut în lume o putere de a crede în El, care, de-a lungul veacurilor a crezut neîncetat. Propovăduitorii dumnezeieștii Sale învățături au fost prinși și aruncați în temnițe, dar se ridicau alții să vestească cuvântul adevărului. Închinătorii Lui au fost surghiuniți și omorâți, dar sute de mii de alți noi credincioși mărturiseau că Hristos este Viața, și că cei ce ascultă cuvintele Lui nu vor muri în veac.

Așa s-a întâmplat și în cetatea Nicopol, din Armenia, pe timpul împăratului Licinius (308-321). Creștinii erau prinși și omorâți, dar numărul lor, în loc să scadă, creștea fără încetare. Credința în Hristos luminase, în acel oraș, și cugetele căpeteniilor între care se aflau: Leontie Mavrichie, Daniil și Antonie. Aceștia, fără vreo teamă, își arătau credința lor în Cel înviat din morți. Pentru aceea au și îndurat chinuri, pe care numai o minte rătăcită le poate scorni și, împreună cu ei, au pătimit și alti 41 de creștini. Și au primit cunune Mucenicii, sfârșindu-și, prin foc, viața lor pământească.

Întru această zi, cuvânt despre Sfânta Jertfă, din învăţăturile Sfântului Grigorie Dialogul.

    Am auzit, zicea Sfantul Grigorie, despre cineva, care a fost robit de niste ostasi si a fost legat cu lanturi si ca la zile insemnate, sotia lui obisnuia sa aduca jertfa la Sfantul altar pentru el. Iar, dupa cativa ani, acela s-a intors din robie, la sotia sa. Si i-a aratat ei, spunandu-i ca in unele zile, nevazut, i se dezlegau lanturile lui. Iar ea i-a spus ca chiar acelea sunt zilele, in care ea aducea jertfa la biserica, pentru el.

Tot asemenea si dintr-o alta fapta, putem cunoaste ca acestea sunt adevarate. Astfel, s-a intamplat, mai inainte cu sapte ani, precum mi-au spus mie credinciosii si multi oameni imbunatatiti, ca cel ce, intru fericita pomenire, a fost papa, inaintea mea, daduse o porunca, sa vie la Roma Agaton, episcopul cctatii Palermo. Acesta, calatorind pe mare, a fost intampinat de o foarte cumplita primejdie, incat deznadajduise ca se va mai izbavi, din acele valuri mari. Un corabier oarecare, din cei ce calatoreau impreuna cu el, anume Varac, care acum este slujitor la aceeasi biserica, plutea in urma corabiei intr-o luntre. Si, rupandu-si funia, a fost luat cu luntrea, de valuri si nu s-a mai vazut. Iar corabia, in care era episcopul, a sosit, cu greutate, aproape sfaramata, de furia valurilor, la insula ce se cheama Ustica. Iar, dupa ce au trecut trei zile, si nevazand luntrea, cea rupta de corabie, in nici o parte a marii, foarte mult s-a intristat episcopul, socotind ca insotitorul sau s-a inecat. Apoi implinind randuiala ce se face la mort, a poruncit sa se aduca Atotputernicului Dumnezeu, mantuitoarea Jertfa, pentru odihna sufletului celui mort. Iar, dupa ce a facut aceasta, dregandu-se corabia, a mers in Italia. Si, ajungand la cetatea ce se cheama Tupori, acolo, a aflat pe corabierul de care credea ca a murit. Deci, de aceasta neasteptata vedere bucurandu-se, episcopul, a inceput a-l intreba pe el cum, petrecand atatea zile, intr-o primejdie ca aceea a marii, a putut sa ramana viu? Iar acela, raspunzand, le-a spus lor cum corabia se umpluse in timpul viforului aceluia de valuri, insa el o carmuia, si, tinand-o pe ea, plutea. Si, de cate ori se rasturna, plutea totusi, cu carma in sus. Deci, cateva zile si nopti, neincetat patimind acestea, puterea lui slabise de osteneala si de foame. Iar, in ce chip l-a pazit pe el iubirea de oameni a lui Dumnezeu – lucru pe care si acum il marturiseste mi, l-a aratat zicand ca, in valuri ostenindu-se, deodata, i s-a ingreunat mintea, nici in somn nefiind afundata, dar nici treaza. Si, in mijlocul marii aflandu-se el, i s-a aratat lui cineva, aducandu-i paine, spre mancare. Apoi, mancand si saturandu-se, s-a intarit. Iar, patimind mult, a scapat corabioara din primejdia aceea si din urgia valurilor si a ajuns la uscat. Deci, episcopul, aceasta auzind-o cercetand zilele, a aflat ca aceea era ziua intru care preotul din insula ce se cheama Ustica a adus, pentru dansul, Jertfa sfintita, Atotputernicului Dumnezeu, Caruia i se cuvine slava in veci! Amin.


Întru această zi, cuvânt pentru cei îngâmfaţi de trufie.
    Nu te inalta, omule, ca sa nu cazi si sa dai pierzarii sufletul tau. Urat este, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, tot omul cel mandru. Pentru ca, inceputul pacatului omenesc este mandria si cel ce se tine de ea este urat tuturor. Iar sfarsitul mandriei este caderea de la Dumnezeu, pentru ca inima celui mandru nu are umilinta. O, sarmane om, de ce te inalti, fiind pamant si cenusa? Ca cine este mai nebun, decat cel mandru? Trufasul, cu mandria umflandu-se este ca o basica de apa ce scoate glas fatarnic. O, maretule, cunoaste-ti firea ta, ca din fire este muritor, iar tu, cu mandria, te socotesti a fi vesnic. Chiar de ai zbura inalt cu gandul, ca un vultur, si de acolo de voi surpa, zice Domnul; pentru ca El, mandrilor, le sta impotriva. Atunci, cei mandri, caindu-se vor zice: „Ce ne-a folosit noua mandria noastra si la ce ne-a ajutat noua bogatia cea cu mandrie? Toate acelea au trecut ca o umbra si la chinurile vesnice ne vor duce.” Din care, sa ne izbaveasca pe noi Domnul; Dumnezeul nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

 

.