Acesta a trăit în cetatea Damascului, născut din părinti iubitori de Dumnezeu și a fost dat, de mic, la învățătură. Deci, a fost luat de Teodor, patriarhul Ierusalimului, și l-a făcut diacon și discipolul său. Iar, adunându-se cel de-al șaselea Sinod a toată lumea (680-681), la Constantinopol sub Constantin Pogonat, împăratul (668-685) Sfântul Andrei, deși numit diacon, a fost trimis de patriarhul său, la Sinod, cu mărturisirea de credință a Bisericii Ierusalimului. Pentru mintea și bunătatea ce avea a fost pus purtător de grijă pentru hrana săracilor Bisericii, iar, peste puțină vreme, a primit și harul arhierei, fiind ales episcop al Cretei.

El a alcătuit și cărți pline de înțelepciune, în care s-a arătat cuvântător iscusit și insuflat de Dumnezeu. Pe lângă celelalte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit și Canonul, cel mare și vrednic de laudă, care se citește în săptămâna a cincea, din Postul mare, și care aduce nu numai pocăință, dar și multă învățătură. Ca arhiereu a înnoit bisericile lui Dumnezeu și a zidit, din temelie, în cinstea Preacuratei, biserica preafrumoasă a Vlahernei. Și, Sfântul Andrei și-a păstorit credincioșii, cu frica lui Dumnezeu, păzind poporul de învățăturile greșite ale ereticilor și fiind tuturor pildă vie de muncă, de viață curată și de bună păstorire. Dar, anii săi n-au fost prea mulți. Mergând, odată, în insula Militene, și-a primit sfârșitul vieții sale, în plină putere lăsând multe scrieri Bisericii lui Dumnezeu.

Întru această zi, Preacuvioasa Marta, mama Sfântului Simion, din Muntele Minunat (sec. IV)

    Cuvioasa Marta petrecea cu tot felul de fapte bune, atat prin sihastrie, cat si prin primire de straini si prin milostenie si avea multa credinta in Maica lui Dumnezeu, care i-a vestit, inca inainte de savarsirea ei, dulceata vesnicelor bunatati care o asteptau. Si, mutandu-se din cele pamantesti, s-a aratat celor ce pazeau moastele ei, facandu-i sa se bucure, si zicandu-le ca a luat mare dar de la Dumnezeu si ca se afla in lumina si in nespusa bucurie, nu numai pentru rugaciunile fiului ei, Sfantul Simion, din Muntele Minunat, ci si pentru ca a suferit, pentru Dumnezeu, multe ispite si necazuri.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul că nu se cade a răsplăti rău, pentru rău, nici a ţine vrajbă

    Sa te inveti, frate, a te pazi pe tine insuti de rautatile altora, pentru ca, astfel, pe ale tale mai bine sa le socotesti. De caderea altuia, sa nu razi, ci, sa intinzi mana celui ce cade jos. Iar, cand vei vedea pe vrajmasul tau in mainile tale, sa nu-l chinuiesti pe el, ci, mai mult, sa-l miluiesti. Pentru ca ti se cade tie sa cruti pe vrajmasul tau, atunci cand ii vei fi lui stapan, ca, miluindu-l, vei afla tu insuti mila de la Dumnezeu. Sau, daca si tu, candva, vei cadea in ispita, apoi cu mare nadejde, vei cere de la Dumnezeu izbavire, iar, mai mult, mila vei dobandi de la Dansul.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru episcopii care se nu se îngrijesc de oameni și nici nu-i învață pe ei, spre mântuire

    Episcopul, cel ce nu poartă de grijă păstoriților săi, și de a lor mântuire, nu va avea răspuns înaintea lui Dumnezeu, nici izbăvire din răutăți. Pentru că, cel ce a câștigat, de la Dumnezeu, episcopia, cu cât se întalță la o mai înaltă treaptă, cu atât mai mult, decât toți, va fi întrebat nu numai despre învățătură, ci, și de sprijinirea săracilor. Că, precum un stăpân dă arginți slugilor sale, ca să facă neguțătorie și, apoi, pentru toate, îi întreabă pe dânșii, așa și Dumnezeu. Cela ce ne-a încredințat nouă învățătura, caută la roadele învățăturii, acesteia. Că episcopul, sau preotul, cei neiscusiți și fără învățătură, pierzare se fac celor cârmuiți de ei. Și cel ce nu caută, în toate zilele, cum să mângâie pe cei întristați și să hrănească pe cei flămânzi și să izbăvească pe cei asupriți, încât Biserica lui Dumnezeu fără de ocară să o facă, acela, nu este învățător, ci asupritor al ei. Pentru că unul ca acesta, nu spre creșterea Bisericii, ci spre mândria lui, a luat apostolescul scaun. Deci, să nu socotiți, episcopilor și preoților, că, spre hrană și spre băutură, ați luat stăpânirea, că această chemare este mai ostenitoare decât toate, ci, se cade, să vă întăriți, voi, cei ce povățuiți sufletele, și să socotiți a merge, ca la o odihnă, la împlinirea ostenelii acesteia.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre smerita cugetare

    In vederea ispitirii, se arata iscusinta celui credincios. Si nu se cade a ne necaji, in vreme ispitei, ci sa ne trezim la rugaciuni si la faceri de bine, asa cum, cei ce plutesc pe mare, se trezesc, atunci cand  incepe furtuna si, mai mult, privegheaza si pe Domnul Il cheama, dupa cum este scris la Proorocul Iona: „Corabia era gata sa se sfarme. Corabierii s-au infricosat si au strigat fiecare, catre dumnezeul sau, si au aruncat in mare incarcatura corabiei” (Iona, 1, 4-5). Ca aceasta este o pilda, pentru lepadarea grijilor celor pamantesti. Se cade a defaima toate lucrurile lumesti si a ne gandi numai la viata cea vesnica. Iar, cand ni se intampla noua vreo ispita, sa nu deznadajduim. Ca, vedem pe Proorocul, care, si in pantecele chitului fiind, nu s-a deznadajduit de a sa mantuire ci, rugandu-se, a zis: „Strigat-am, catre Domnul, in stramtorarea mea, si El m-a auzit; din pantecele locuintei mortilor, catre El am strigat, si El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat in adanc, in sanul marii, si valurile m-au inconjurat.” (Iona, 2,3-4). Ca nu intotdeauna este marea linistita si nu este cu putinta a inota, in viata aceasta, de acum, fara de ispita. Iar, daca vom tine credinta Domnului, ca pe o carma, ea ne va duce pe noi  la limanul vietii si, lepadand osteneala, ne vom imbraca cu viata nestricacioasa.

Frate, daca te-ar supara pe tine duhul mahnirii, sa nu te descurajezi, ci, roaga-te Domnului, si-ti va da tie indelunga-rabdare, si, dupa rugaciune, sezand, aduna-ti gandurile tale si mangaie sufletul tau, ca acela ce a zis: „Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El: mantuirea fetei mele este Dumnezeul meu.” (Ps. 41, 67). Si sa zici, de ce te descurajezi suflete al meu, oare, totdeauna vom locui noi intru aceasta viata? Auzi pe cel ce zice: „Strain sunt eu la Tine, strain, ca si toti parintii mei.” (Ps. 38, 17). Gandeste-te la cei, ce mai inainte,  au locuit in manastire, unde traiesti tu acum, si cunoaste si vezi, ca, dupa cum si aceia s-au dus din viata aceasta, asa si noi, cei ce traim acum, cand va voi Domnul, ne vom duce. Ca viata dreptilor, dupa sfarsit incepe. De unde si Proorocul, dorind viata ce va sa fie, zice: „In ce chip doreste cerbul, izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, pe Tine, Dumnezeule. Cand voi veni si ma voi arata fetei Tale, Dumnezeule?” (Ps. 41, 1-2), de vreme ce, ca un rastimp de pregatire, trecator, socoteau Sfintii viata aceasta. Pentru care pricina, intr-alt loc, zice: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace.” (Luca, 2,29). Asa si Apostolul poftea ca sa se dezlege si sa fie impreuna cu Hristos. Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

 

 

.