Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt și a trăit pe la anii 350-400. La început a petrecut, o vreme, într-o mănăstire cu viața de obște, din părțile Tebaidei, mănăstire ce se află în pustia numită Ermopole. Chemat, însă, la viața pustnicească după pilda Sfântului Ilie și a Sfântului Ioan Botezătorul, a ieșit din viața de obște și a locuit în pustie, nevăzând față de om, vreme de șaizeci de ani. Pe Onufrie l-a aflat Marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, cea mai adâncă, dorind să cunoască și să scrie viața celor mai mari bărbați ai pustiei. Și, umblând el șaptesprezece zile prin pustie și ajungând la locul unde era Sfântul Onufrie, a mers Pafnutie la el și l-a rugat să-i spună numele său și toată petrecerea vieții sale. Cunoscând, deci, Pafnutie toate acestea, din însăși gura sihastrului, a povestit, mai pe urmă, monahilor dornici de pustnicie, nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci și despre alți cuvioși, pe care i-a aflat el, umblând prin pustie.

Că, în viața de obște, zicea ava Onufrie, trăim laolaltă și unul este altuia pildă, îndemn și sprijin la nevoie, acolo săvârșim împreună cântarea bisericii, iar de flămânzim, găsim pâinea făcută și de însetoșăm, avem apă din belșug. De se întâmplă unuia a se îmbolnăvi, frații ceilalți îl mângâie și-l îngrijesc și toți slujim, unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei ce pătimim în pustie, suntem lipsiți de toate acestea. Căci cine să-l mângâie, de i se întâmpla vreo mâhnire? La boală, cine să-i poarte de grijă și să-i slujească? Iar de-l vor încerca ispite și îndoieli, cine să-l povățuiască? Și de va flămânzi, unde va afla hrană? Și de va înseta, unde va găsi izvor? Pentru aceea, fără de asemănare este osteneala acestora, care trăiesc singuratici în pustie. Dar s-a aprins în sufletul meu, zise Onufrie, dorința neclintită de a merge în pustie și de a duce acolo o asemenea viață, plină de lipsuri și de grele osteneli pentru Hristos. Și, luându-mi puțină pâine, pentru patru zile, și după îndelungată cale, am văzut o peșteră. M-am apropiat și am zis la ușă: „Binecuvântează, părinte.” Și a ieșit un bătrân cu chip sfințit. Am făcut metanie, iar el m-a îmbrățișat cu dragoste. Iar, după câteva zile, mi-a zis: „Scoală-te, fiule, să te duc în altă peșteră, ca într-însa să viețuiești singur.” Și aici, în acest loc, viețuiesc de șaiezeci de ani.

Iar singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt. Acolo el a găsit pacea inimii și acele bucurii, rupte din bucuria cerească. Nemulțumit a se ruga numai pentru nevoile sale, el făcea rugăciuni fierbinți pentru Biserică și pentru necazurile oamenilor din lume. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Și a murit chiar atunci când Pafnutie era acolo. Deci, l-a îngropat Pafnutie la locul acela și, îndată, a văzut prăbușindu-se coliba, uscându-se smochinul, și secând apa izvorului.

Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului nostru Petru, cel ce s-a pustnicit în Sfântul Munte al Atonului (†734)

    Acest fericit a fost de neam grec, cu randuiala ostas. Si, luptandu-se in razboi cu turcii, a fost biruit, prins viu si dus in temnita din Samara, ferecat cu grele lanturi. Si, scapand el, prin mijlocirea Sfantului Nicolae, facatorul de minuni, tot prin a lui povatuire, s-a dus la Roma, unde papa l-a imbracat in schima ingereasca. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu de-adinsul, ca sa fie povatuit la un loc linistit, spre a petrece acolo ramasita vietii sale, cu linistea cea desavarsita, precum se fagaduise Domnului. Deci, intr-una din nopti, a vazut fericitul pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu si pe dumnezeiescul Nicolae, in urma ei, adeseori rugand-o si zicand: „Unde poruncesti Stapana, ca sa-si petreaca robul tau, Petru, ramasita vietii, precum a fagaduit?” Deci, Aparatoarea lumii a raspuns: „In Muntele Atonului imi este placut sa ramana el, caci, pe acest munte l-am ales, spre mostenirea mea, si pe cei ce traiesc acolo ii voi ocroti.” Deci, desteptandu-se, Cuviosul a marturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu si ale Sfantului Nicolae. Pentru care s-a dus el in Sfantul Munte al Atonului si, cercetand toate cele de acolo, a aflat o pestera intunecoasa, plina de taratoare veninoase, pe care, numai cu rugaciunea, le-a izgonit de acolo. Si a petrecut in ea, ca un om fara de trup, neavand cu sine nimic, decat hainele cu care era imbracat. Dar, cu vremea, si acestea stricandu-se, petrecea gol. Deci, hrana sa, la inceput, erau ierburile, care odrazleau in preajma pesterii si ghinda. Mai in urma, insa, prin folosinta Nascatoarei de Dumnezeu, s-a invrednicit de hrana cereasca, aducandu-i-se aceasta de catre ingeri, la patruzeci de zile. Deci, fericitul cu aceasta netrupeasca petrecere, vietuind pe pamant cincizeci si trei de ani si multe ispite suferind de la uratorul de bine, satana, s-a mutat catre Domnul. Pe acesta, un oarecare vanator, aflandu-l viu inca, dar aproape de sfarsit, a luat cinstitele sale moaste, dupa adormirea sa, si, povatuit de Dumnezeu, le-a adus la manastirea numita a lui Clement si acolo a asezat aceasta comoara. De aici, luandu-le niste monahi si urcandu-se pe o corabie, s-au dus pe mare, la un oarecare sat din preajma Traciei, numit Ficoman, si acolo, a ramas aceasta mare si nepretuita comoara, fiind bine primita si cinstita, si de episcopi si de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea, celor ce, cu credinta se apropie de ele.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre viaţa lumii acesteia

    Viata lumii acesteia este plina de multe griji si de suspinuri si nici unui om nu-i este fara de necaz, ci, plina este de inselaciune si de toata rautatea. Cei ce, adica, nu-s insotiti cu nunta, se lupta cu poftele cele spurcate, iar cei insotiti, multa neintelegere au pentru trebuintele caselor si, dupa nasterea de copii, vine grija de a-i hrani pe ei, grija de a pazi credinta in casnicie, sfada cu vecinii, procese pe la judecatorii. Si fiecare zi, venind isi aduce a sa intunecare. Incepand de la cel ce poarta porfira si coroana pana la cel ce poarta zdrente de panza, socotim grijile, ziua si noaptea, cu care si in somn ne amagesc dracii. Ca omenestile treburi sunt asemenea cu marea cea tulbure, numai ca, intru aceasta te ineci pe uscat. Unul, adica, are destul pamant ca sa are, altul, caruia nu i s-a dat, vrea sa ia, iar altul, pe cat a luat, se intareste, sa nu dea. Inca, unii, si la camata sunt nesatiosi, iar altii, si de avutia cea adevarata se lipsesc. Iarasi, cei ce n-au nimic, se supara pe ei insisi, iar cei ce au mai mult, decat nevoia lor, se cearta. Saracul cel ce nu are, este ocarat, iar celuia ce are, i se intind curse. Cei ce sunt in dregatorii, se inalta, adeseori se sfadesc si se bat intre ei, cu nesaturare jefuiesc si din greu se ostenesc. Minciuna s-a preainaltat, dragostea a fugit, adevarul a parasit pamantul, fatarnicii si clevetitorii sunt cinstiti si vamesii stapanesc cetatile. Deci, acestea toate adunandu-se, Proorocul le zicea: „In desert se tulbura tot ce vietuieste cu nedreptate.” Drept aceea, fratilor, sa ne ingrijim de a noastra mantuire si milostiv spre noi sa facem pe Dumnezeu, prin fapte bune.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul,
despre luarea aminte de sine

    Doi oameni calatoreau la o cetate, care era departe, ca la treizeci de stadii. Si, dupa ce au facut ei doua sau trei stadii, au aflat pe cale un loc, intru care era padure de copaci desi, care umbreau, si paraie de ape. Si multa veselie era in locul acela. Iar ei, vazand acestea, unul a trecut in fuga prin locul acela, silindu-se sa ajunga in cetate, ca sa o vada, iar celalalt, intorcandu-se, lua aminte la frumusetea locului si a ramas in urma. Apoi, vrand el sa iasa din umbra copacilor, s-a temut de arsita si, pe cand zabovea in locul acela, veselindu-se, a iesit din acea padure o fiara care, apucandu-l pe el, l-a tras in vizuina sa. Iar cel dintai, nelenevindu-se si nici indeletnicindu-se cu frumusetea copacilor si a locului, a ajuns la cetate. Iar, deslegarea acestei pilde, este aceasta: Acei doi oameni sunt cei ce au inceput a calatori si a se nevoi pe acela evlaviei. Iar vrajmasul, vrand sa-i opreasca din drum, ii satura pe ei cu pofte dracesti, de slava desarta, de iubire de arginti, de mandrie si de cate sunt asemenea acestora. Si cel ce s-a silit a lua plata chemarii celei de Sus, de la Hristos, acesta nu s-a poticnit. Iar cel ce s-a indeletnicit cu frumusetea copacilor si a locului, acesta este cel care si-a abatut mintea sa, de la cele ce nu se vad, catre cele ce se vad. Arsita este osteneala faptelor bune, iar zabava lui, in locul acela, si rapirea lui de catre o fiara, este zabava gandului in pofta celor pamantesti, pofta care, iesind ca o fiara cumplita, naste pacatul, ce il apuca pe el, dupa cum sta scris: „Pofta, zamislind, naste pacatul, iar pacatul savarsindu-se, naste moartea” (Iacov 1,15).

Drept aceea, iubitilor, să fugim de poftele cele lumești, ca nu cumva să ne facem, iarăși, robi ai păcatelor. Ca zice Mantuitorul: Amin, zic vouă, tot cela ce face păcatul, rob este al păcatului (Ioan, 8, 34). Deci, sa slujim cu buna placere lui Dumnezeu. Celui ce ne-a slobozit pe noi si sa nu ne amagim de patimile stricaciunii, nici sa luam aminte la infatisarea impodobirii, a culionului, a braului sau a paramanului, celui lucrat cu iscusinta ci, pe cele smerite si fara de slava desarta, sa le cautam, precum se cuvine Sfintilor. Ca necuviincios lucru este, ca cei ce au supus pe cele mari sa fie biruiti de cele de nimic. Si de-a pururi sa ne sarguim, ca omul nostru cel dinlauntru, sa fie bine placut,  Celui ce cearca inimile, iar pe cele nefolositoare sa le defaimam. Ca nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, dupa glasul Stapanului. Caci, ce teslar, invatand mestesugul, voind a-si agonisi smerita cugetare, se lupta pentru slava desarta. Sau cine, poftind cele ceresti, nu defaima pe cele pamantesti? Iar Domnul sa ne dea noua, cele placute Lui a le cugeta si a le face. Ca Lui I se cuvine slava, in veci! Amin.

 

 

 

.