Acest Părinte Mitrofan a fost de neam împărătesc, rudă cu împăratul roman Probus (276-282) și dintre oamenii de frunte ai Romei și a trăit pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare.

Deci, cunoscând Mitrofan învățătura Sfintelor Scripturi ale creștinătății și luminandu-și mintea cu nestinsa lor lumină, a fost cuprins de o neânfrânată dorință de a-și închina toată viața slujirii lui Hristos. Drept aceea, a părăsit casa părintilor săi, și, mergând la Bizanț s-a alăturat episcopului Tit, care păstorea pe atunci Biserica creștinilor, din acele părți. Și, Tit fiind un om plin de evlavie și iubitor de Dumnezeu, a cunoscut, îndată, râvna tânărului Mitrofan, pentru cele dumnezeiești. Și, luându-l pe lângă dânsul, l-a deprins cu înfrânarea și rugăciunea. Iar, când a ajuns la vârsta cuvenită, a fost rânduit de învățătorul și părintele său, să slujească în Biserica Bizanțului, numărându-se în ceata clericilor.

Deci, văzând osârdia lui Mitrofan către cele sfinte, părinții și fratele său au lepădat și ei toată grija cea lumească și s-au făcut slujitori ai Domnului, nevoindu-se a duce o viață creștinească. Deci, venind vremea și sfârșindu-și episcopul Tit viața sa cea sfântă, s-a învrednicit bătrânul, tatăl lui Mitrofan, a urca pe scaunul de arhipăstor al Bisericii din Bizanț. Și, cârmuind și acesta cu credință și înțelepciune, și-a sfârșit și el zilele, iar, în locul lui, a fost înălțat episcop fiul său Prov, fratele mai mare al lui Mitrofan, iar, când și acesta s-a mutat din cele pământești, nu s-a aflat altul mai vrednic a fi acolo, episcop, decat înțeleptul Mitrofan, care a și fost înscăunat la cârma Bisericii din Bizanț. Și a strălucit Mitrofan în acest scaun, prin smerenie, blândețe, prin mulțimea milosteniilor și printr-o învățătură sănătoasă și curată. Că era cinstit și iubit de toți. Și a venit la dânsul însuși marele Constantin împăratul care, fiind în Bizanț, l-a văzut pe acest arhiereu Mitrofan și, vorbind cu dânsul, l-a cunoscut că este un mare plăcut lui Dumnezeu și l-a iubit pe el, numindu-l părinte al său. Și, dorind să se îndulcească de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, l-a dus pe el la Roma, iar, în urmă, Constantin a mutat la Bizanț scaunul împărăției, numindu-l cetatea lui Constantin, Constantinopol. Că a socotit împăratul că acel loc este foarte frumos și i-a plăcut lui să fie, în acel loc, cetate împărătească, îndestulată în roade bogate, lângă Pontul Euxim (Marea Neagră), fiind între Europa și Asia, unde, și pe uscat și pe mare, drumurile sunt bune. Deci, a întemeiat o cetate mare, cu ziduri prea frumoase, cinstind-o și numind-o pe ea cu numire nouă Constantinopol sau Noua Romă.

La anul 325, când s-a adunat la Niceea întâiul Sinod a toată lumea, pentru a îndrepta rătăcirile învățături ale ereticului Arie, Mitrofan era atât de bătrân, încât n-a putut lua asupra lui osteneala drumului, ci, a trimis pe cel mai vrednic dintre preoții lui, pe Alexandru, care a și fost, apoi, urmașul său în scaun. A adormit în Domnul, la vârsta de 117 ani, și a fost cel dintâi patriarh al Constantinopolului. Iar acum, în viața cea fără de sfârșit viețuiește, stând înaintea scaunului Marelui Arhiereu. Celui ce a străbătut cerurile, înaintea Domnului Hristos. Mântuitorul nostru, a Căruia este slava în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre cinstirea preoţilor

Ascultati pe Pavel, care zice: Fratilor, ascultati pe mai marii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama” (Evr. 13.17). Pentru aceasta, si mai mult sa-i cinstiti pe dansii. Ca, tu te ingrijesti numai de ale tale, doar ti-ai indrepta viata ta bine, iar, de altii, nu ai nici o grija. Iar preotul, chiar de si-ar indrepta viata sa, dar daca de tine n-ar purta grija si de nu te-ar indrepta bine, atunci, impreuna cu cei rai, se va osandi. De va avea si invatatura si asezare nedreapta, sa nu-l ascultati pe el. Iar, de va invata drept, apoi, la viata lui sa nu te uiti, ci cuvintele lui sa le ascultati. Si sa nu-i zici: „Cum, mie imi zice, iar, el singur, nu le face?” Fiindca, aceasta este slujba lui, ca, adica, sa nu se leneveasca, ci, sa graiasca catre toti; iar, de nu va grai, judecata va lua. Deci, de nu-l vei asculta pe el, te vei osandi. Precum zice Domnul: „Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi, se leapada de Mine” (Luca, 10, 10). Si cel ce va huleste de voi, pe Mine Ma huleste. Nu, fratilor, nu se cade oilor sa huleasca pe pastor, pentru ca el, in toate zilele, pentru tine si pentru toti fratii tai, aduce slujba, dimineata si seara, se roaga lui Dumnezeu, in biserica si afara de biserica, umbland cu crucea si pentru tine rugandu-se. Deci, socotind acestea toate, sa-l cinstim pe el in tot chipul, ca pe un parinte. Iar, de vei zice: „Este spurcat si rau,” nu ti se cade tie, sa-l judeci. Ca, chiar si Pastorul cel bun, de s-ar ruga pentru tine lui Dumnezeu, ce ar folosi, daca tu vei fi un necredincios? Sau si spurcat de ar fi, ce te vatama pe tine spurcaciunea lui, daca tu vei fi credincios? Ca, toata lucrarea este a lui Dumnezeu. Ca preotul numai isi deschise gura sa, iar toate le face Dumnezeu. A Caruia este slava, in veci! Amin.

Întru această zi, învăţătura Sfântului Efrem, că nu se cade monahului a umbla din loc în loc

Pe urmele Stapanului Hristos sa umblam; in supunere fata de batrani, in Domnul sa voim a fi, iar nu a umbla din loc in loc. Si, mai intai, adica, sa-si cerceteze fiecare gandul, de ce vrea sa plece de la locul lui, in care s-a fagaduit a petrece, Oare, pentru osteneala, voieste sa fuga la alta manastire, socotind ca va afla acolo mai putina osteneala si mai buni insotitori? Nu cumva, uratorul binelui, diavolul, sagetandu-l cu invidia si cu vrajba, ca alt frate sporeste in cinste, iar el n-a mai dobandit nici un rang, si, pentru aceasta, voieste sa-si lase locul? Oare, nu cumva, se duce din manastire, fugind de razboi, si nevrand sa se nevoiasca spre fapte bune si spre supunerea cea in Hristos? Oare, nu cumva, vrea sa-si lase locul sau, cautand mostenire? Ca gandurile ne arata patimile acestea, adica cercam mai dinainte patima care este in noi. Dar, sa nu urmam in patimi, ca sa nu cadem in mainile dracilor celor rai, ale caror lanturi, cele in multe feluri, sunt totdeauna intinse asupra noastra, de care sa ne sarguim a fugi, prin smerenie si prin rabdare intru Hristos Iisus, Domnul nostru.

 

 

.