Acest Părinte Mitrofan a fost de neam împărătesc, rudă cu împăratul roman Probus (276-282) și dintre oamenii de frunte ai Romei și a trăit pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare.

Deci, cunoscând Mitrofan învățătura Sfintelor Scripturi ale creștinătății și luminându-și mintea cu nestinsa lor lumină, a fost cuprins de o neânfrânată dorință de a-și închina toată viața slujirii lui Hristos. Drept aceea, a părăsit casa părintilor săi, și, mergând la Bizanț s-a alăturat episcopului Tit, care păstorea pe atunci Biserica creștinilor, din acele părți. Și, Tit fiind un om plin de evlavie și iubitor de Dumnezeu, a cunoscut, îndată, râvna tânărului Mitrofan, pentru cele dumnezeiești. Și, luându-l pe lângă dânsul, l-a deprins cu înfrânarea și rugăciunea. Iar, când a ajuns la vârsta cuvenită, a fost rânduit de învățătorul și părintele său, să slujească în Biserica Bizanțului, numărându-se în ceata clericilor.

Deci, văzând osârdia lui Mitrofan către cele sfinte, părinții și fratele său au lepădat și ei toată grija cea lumească și s-au făcut slujitori ai Domnului, nevoindu-se a duce o viață creștinească. Deci, venind vremea și sfârșindu-și episcopul Tit viața sa cea sfântă, s-a învrednicit bătrânul, tatăl lui Mitrofan, a urca pe scaunul de arhipăstor al Bisericii din Bizanț. Și, cârmuind și acesta cu credință și înțelepciune, și-a sfârșit și el zilele, iar, în locul lui, a fost înălțat episcop fiul său Prov, fratele mai mare al lui Mitrofan, iar, când și acesta s-a mutat din cele pământești, nu s-a aflat altul mai vrednic a fi acolo, episcop, decat înțeleptul Mitrofan, care a și fost înscăunat la cârma Bisericii din Bizanț. Și a strălucit Mitrofan în acest scaun, prin smerenie, blândețe, prin mulțimea milosteniilor și printr-o învățătură sănătoasă și curată. Că era cinstit și iubit de toți. Și a venit la dânsul însuși marele Constantin împăratul care, fiind în Bizanț, l-a văzut pe acest arhiereu Mitrofan și, vorbind cu dânsul, l-a cunoscut că este un mare plăcut lui Dumnezeu și l-a iubit pe el, numindu-l părinte al său. Și, dorind să se îndulcească de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, l-a dus pe el la Roma, iar, în urmă, Constantin a mutat la Bizanț scaunul împărăției, numindu-l cetatea lui Constantin, Constantinopol. Că a socotit împăratul că acel loc este foarte frumos și i-a plăcut lui să fie, în acel loc, cetate împărătească, îndestulată în roade bogate, lângă Pontul Euxim (Marea Neagră), fiind între Europa și Asia, unde, și pe uscat și pe mare, drumurile sunt bune. Deci, a întemeiat o cetate mare, cu ziduri prea frumoase, cinstind-o și numind-o pe ea cu numire nouă Constantinopol sau Noua Romă.

La anul 325, când s-a adunat la Niceea întâiul Sinod a toată lumea, pentru a îndrepta rătăcirile învățături ale ereticului Arie, Mitrofan era atât de bătrân, încât n-a putut lua asupra lui osteneala drumului, ci, a trimis pe cel mai vrednic dintre preoții lui, pe Alexandru, care a și fost, apoi, urmașul său în scaun. A adormit în Domnul, la vârsta de 117 ani, și a fost cel dintâi patriarh al Constantinopolului. Iar acum, în viața cea fără de sfârșit viețuiește, stând înaintea scaunului Marelui Arhiereu. Celui ce a străbătut cerurile, înaintea Domnului Hristos. Mântuitorul nostru, a Căruia este slava în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre cinstirea preoţilor

Ascultați pe Pavel, care zice: Fraților, ascultați pe mai marii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama” (Evr. 13.17). Pentru aceasta, și mai mult să-i cinstiți pe dânșii. Că, tu te îngrijești numai de ale tale, doar ți-ai îndrepta viața ta bine, iar, de alții, nu ai nici o grijă. Iar preotul, chiar de și-ar îndrepta viața sa, dar dacă de tine n-ar purta grijă și de nu te-ar îndrepta bine, atunci, împreună cu cei răi, se va osândi. De va avea și învățătură și așezare nedreaptă, să nu-l ascultați pe el. Iar, de va învăța drept, apoi, la viața lui să nu te uiți, ci cuvintele lui să le ascultați. Și să nu-i zici: „Cum, mie îmi zice, iar, el singur, nu le face?” Fiindcă, aceasta este slujba lui, ca, adică, să nu se lenevească, ci, să grăiască către toți; iar, de nu va grăi, judecată va lua. Deci, de nu-l vei asculta pe el, te vei osândi. Precum zice Domnul: „Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi, se leăpădă de Mine” (Luca, 10, 10). Și cel ce vă hulește pe voi, pe Mine Mă hulește. Nu, fraților, nu se cade oilor să hulească pe păstor, pentru că el, în toate zilele, pentru tine și pentru toți frații tăi, aduce slujbă, dimineața și seara, se roagă lui Dumnezeu, în biserică și afară de biserică, umblând cu crucea și pentru tine rugându-se. Deci, socotind acestea toate, să-l cinstim pe el în tot chipul, ca pe un părinte. Iar, de vei zice: „Este spurcat și rău,” nu ți se cade ție, să-l judeci. Că, chiar și Păstorul cel bun, de s-ar ruga pentru tine lui Dumnezeu, ce ar folosi, dacă tu vei fi un necredincios? Sau și spurcat de ar fi, ce te vătăma pe tine spurcăciunea lui, daca tu vei fi credincios? Că, toată lucrarea este a lui Dumnezeu. Că preotul numai își deschise gura sa, iar toate le face Dumnezeu. A Căruia este slava, în veci! Amin.

Întru această zi, învăţătura Sfântului Efrem, că nu se cade monahului a umbla din loc în loc

Pe urmele Stapanului Hristos sa umblam; in supunere fata de batrani, in Domnul sa voim a fi, iar nu a umbla din loc in loc. Si, mai intai, adica, sa-si cerceteze fiecare gandul, de ce vrea sa plece de la locul lui, in care s-a fagaduit a petrece, Oare, pentru osteneala, voieste sa fuga la alta manastire, socotind ca va afla acolo mai putina osteneala si mai buni insotitori? Nu cumva, uratorul binelui, diavolul, sagetandu-l cu invidia si cu vrajba, ca alt frate sporeste in cinste, iar el n-a mai dobandit nici un rang, si, pentru aceasta, voieste sa-si lase locul? Oare, nu cumva, se duce din manastire, fugind de razboi, si nevrand sa se nevoiasca spre fapte bune si spre supunerea cea in Hristos? Oare, nu cumva, vrea sa-si lase locul sau, cautand mostenire? Ca gandurile ne arata patimile acestea, adica cercam mai dinainte patima care este in noi. Dar, sa nu urmam in patimi, ca sa nu cadem in mainile dracilor celor rai, ale caror lanturi, cele in multe feluri, sunt totdeauna intinse asupra noastra, de care sa ne sarguim a fugi, prin smerenie si prin rabdare intru Hristos Iisus, Domnul nostru.

 

 

.