Sfântul Ioan Cassian s-a născut în Dobrogea, prin anul 360. Încă din fragedă tinerețe s-a făcut monah într-o mănăstire din Betleem și, având deosebită istețime a minții și multă osârdie spre înțelepciune și spre dumnezeieștile cărți, a străbătut, mai întâi, toată elineasca filosofie și a cunoscut desăvârșit, pe cât se poate, și tainele dumnezeieștii credințe. Totodată și-a înfrumusețat și viața sa cu fecioria, curăția, bunul obicei și toată fapta bună, agonisindu-și astfel o minunată filosofie a vieții.

Deci, auzind el de viața înaltă a pustnicilor, care trăiau în pustietățile Egiptului, a avut o mare dorință să-i vadă și, primind îngăduință, a plecat pe la anul 385, împreună cu un bun prieten al său, Gherman, și a vizitat patria anahoretilor, Egiptul. Acolo, a intrat îndată într-o mănăstire din pustia Schitiei și s-a dat pe sine la ascultare și la toată monahiceasca osteneală, îndeletnicindu-se cu viața cea aspră a nevoințelor și a postirilor pustnicești. Și, la dreapta socoteală venind, s-a depărtat la loc pustiu, la liniște; și a petrecut așa, nu puțină vreme, deprinzându-se întru cunoașterea ispitelor și luptându-se cu toate nevoile.

Voind apoi să tragă și mai mult folos de la sfinții părinti ai pustiei, a ieșit din acea liniște și a străbătut, în două rânduri, împreună cu fratele Gherman, locurile și oamenii cei mai de seamă din pustietățile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria ș.a. Călătoriile lor țineau până aproape de șapte ani fiecare. Au putut întreba și aduna astfel cuvinte, mărturisiri, descoperiri fără pereche, din viața celor mai mari oameni înduhoviciți, din vremea aceea, având tot timpul de trebuință.

Prin anul 400, s-au dus amândoi la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur și unde Sfântul Cassian a fost sfințit ca diacon, de însuși dumnezeiescul patriarh, și a fost folosit, o vreme, pentru slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la 405, cei doi prieteni se aflau la Roma, întru apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, care, în anul 404, fusese surghiunit, a doua oară, la Comane, unde a și murit.

Pe la anul 415, îl găsim pe Sfântul Cassian preot, statornicit la Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri, una pentru bărbați și alta pentru femei. Tot aici, la cererea unor episcopi din Galia, Sfântul Cassian a scris două cărți. Cea dintâi carte a lui Cassian: Așezămintele vieții de obște a călugărilor, privește mai mult viața cea dinafară a călugărilor și curățirea lor de patimi, iar, a doua carte, Convorbiri cu părinții pustiei, privește cu deosebire viața lăuntrică a monahilor: gândul neîncetat la Dumnezeu și lupta oamenilor pentru îndumnezeirea lor, scopul vieții creștinești.

Și așa, acest minunat bărbat, ani mulți viețuind și lăsând monahilor mult folos cu scrierile sale, s-a dus la veșnicele locașuri, punte făcându-se între Răsăritul și Apusul creștinătății. Dumnezeului nostru, slavă!

.

Întru această zi, pomenirea Sfântului Părintelui nostru Vasilie Mărturisitorul, cel ce a pătimit împreună cu Sfântul Procopie

.

Acesta a viețuit pe timpul nelegiuitului împărat Leon Isaurul și era din aceeași mănăstire cu Sfântul Procopie Decapolitul. Deci, petrecea în obștea fraților cu fapte bune pustnicești, cu viața cuvioasă și cu dreapta credință.

Ivindu-se lupta contra Sfintelor Icoane, a stat cu multă tărie împotriva taberelor rătăcirii. Drept aceea, a fost prins și multe chinuri pătimind, l-au aruncat în temniță, unde a îndurat și mai cumplite chinuri. Și având într-ajutor și pe dumnezeiescul Procopie, neîncetat a propovăduit adevărul, până la sfârșit. Și a fost strujit și Sfântul Vasilie, ca și Sfântul Procopie, cu unghii de fier, peste tot trupul și a petrecut în lanțuri, nu puțină vreme, neprimind a se învoi cu erezia.

Iar când a murit tiranul împărat Leon, slobozit a fost din lanțuri și din temniță și Sfântul Vasilie, împreună cu Sfântul Procopie și cu alți mărturisitori ai dreptei credințe. Și s-a întors el la mănăstirea sa, la aceleași pustnicești osteneli, ca și mai înainte, pe mulți îndreptând la cunoștința adevărului și la viața plăcută lui Dumnezeu.

Iar după mulți ani, venind la fericitul său sfârșit, cu rugăciuni și cu mulțumiri, s-a dus el veselindu-se, către Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit.

.

Întru această zi, pomenirea Sfintelor femei Chira și Marana

 .

Patria acestora era Veria, cea dinspre răsărit, fiind din neam strălucit și ales, iar creșterea lor, potrivită cu neamul. Ci, pe toate acestea defăimându-le, au intrat într-o căsuță mică, căreia i-au astupat ușa cu lut și cu pietre și, lăsând numai o ferăstruică, prin care primeau înlăuntru hrana cea de nevoie, vorbeau cu femeile care mergeau către dânsele, înălțând laudă lui Dumnezeu. Și toată vremea cea de peste an, o petreceau în liniște; și numai în vremea Cincizecimii vorbeau. Și singură Marana vorbea cu cele ce mergeau la ele, iar glasul Chirei nimeni, vreodată, nu l-a auzit. Și purtau pe trupul lor lanțuri de fier foarte grele și îmbrăcămintea le era foarte mare, încât le acoperea cu totul picioarele și trupul.

Cu asemenea chip viețuind, au săvârșit patruzeci și doi de ani; cu postire și cu suferirea răbdării, atât s-au nevoit, încât gustau hrană o dată la patruzeci de zile, timp de trei ani întregi, iar în ceilalți trei ani, o dată la trei săptămâni, precum dumnezeiescul Daniil. Ci și la purtătorul de viață Mormânt al lui Hristos, ducându-se, nici cum n-au gustat hrana, până ce au săvârșit închinăciunea, și iarăși, întorcându-se, fără a mânca, au încheiat călătoria; iar lungimea căii era de douăzeci de zile de mers. Și ducându-se încă și la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoarei Mucenițe Tecla, asemenea au făcut; s-au dus și s-au întors fără a mânca.

Deci, acestea, cu asemenea viețuire împodobind neamul femeilor, au alergat către Domnul, pe Care-L doreau.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Iulian monahul, pe care îngerul l-a izbăvit de desfrânare

    Spunea Iulian monahul despre sine: „Șezând eu, în părțile sfântului Iordan, în peștera mea, într-una din zile, întru amiază fiind și arșiță mare, că era luna lui august, a bătut oarecine la ușa peșterii mele, iar eu, ieșind, am văzut o femeie și i-am zis ei: Ce cauți tu aicea? Iar ea, răspunzându-mi, mi-a zis mie: Părinte sfinte, și eu în pustia aceasta viețuiesc, ca de o stadie departe de peștera ta, având și eu o peșteră mică. Încă mi-a arătat mie și locul spre miazăzi și mi-a zis mie: Trecând eu pustia aceasta, am însetat de arșița cea cumplită. Deci, te rog, părinte, dă-mi să beau puțină apă. Iar eu, scoțând o cană cu apă, i-am dat ei; și după ce a băut, s-a dus.

Iar după plecarea ei a început diavolul a mă îmboldi spre gând de desfrânare și, biruindu-mă, n-am mai putut răbda înfocarea. Deci, luându-mi toiagul meu, am ieșit din peșteră la zăduf. Și era arșiță, cât și pietrele se aprindeau. Și mergeam spre dânsa, vrând să-mi împlinesc pofta mea și m-am apropiat cât era cu putință a se vedea și locul, iar pofta mă aprinsese foarte tare. Și, încă neajungând eu la locul acela, am văzut, ca în vis, pământul deschizându-se și pe mine aruncat în deschizătura lui și am văzut acolo niște trupuri moarte, putrezite și risipite. Însă, am văzut și un bărbat cu sfințită cuviință, cu haine preoțești îmbrăcat, arătându-mi trupurile acelea și zicându-mi: Acest trup este femeiesc și acesta de copil, iar acesta-i bărbătesc, deci, satură-ți pofta ta, pe cât voiești, și, pe cât ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi și de stricăciune, pentru că și aceștia, asemenea făcând, toți aceștia au murit și trupurile lor s-au risipit lângă iad, iar sufletele lor se chinuiesc în osândă. Deci, cazi și osândei vinovat să fii.

Pentru o poftă ca aceasta voiești să-ți pierzi plata unor atât de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde într-o frântură de ceas, vezi și înțelege că, pentru o biată poftă ca aceasta, primești să te desparți pe tine de Împărăția lui Dumnezeu. O, vai și amar de slăbiciunea omenească! Că, pentru o frântură de ceas, de toată plata ostenelilor tale primești să te lipsești.

Iar eu, de multă rușine, am căzut cu fața la pământ și cel ce mi s-a arătat în haine preoțești, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, mulțumind lui Dumnezeu și grăind: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin mai trebuia și sufletul meu s-ar fi sălășluit în iad. Deci, lăudând pe Dumnezeu, Cel ce m-a mântuit și m-a izbăvit de păcat și de amarele chinuri gătite desfrânaților, v-am spus vouă toate acestea. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre ascultare

    Ascultă monahule, cuvintele acestea ale părintelui tău și cu neabatere să-i împlinești învățăturile lui. Când te va lua pe tine să mergi împreună cu dânsul, atunci cu tot gândul să călătorești împreună cu el. Căci, în acest chip, vei lepăda gândurile cele rele și vrăjmașii draci nu se vor întări asupra ta. Iconomul cel rău necăjește sufletele fraților și, găsindu-le vină, nu-i miluiește pe dânșii. Iconomul nedrept împărățește rău, iar cel drept, după cum se cade, da. Cel ce grăiește de rău pe fratele său, va pieri, și cel ce trece cu vederea pe cel bolnav, nu va vedea lumina. Mai bun este călugărul cel ce slujeste fratelui la boală, decât sihastrul cel ce nu se îndură de aproapele său. Cela ce-și împodobește hainele sale și își satură pântecele său, va paște gânduri spurcate și, cu cei întregi la minte și curați, nu va ședea. De vei intra în vreun sat, să nu te apropii de femei și să nu zăbovești multă vreme împreună cu dânsele la vorbă, ci să fugi de dânsele, și așa vei scăpa și te vei izbăvi de păcate.

 

 

 

 

.