Aceștia au fost din marea cetate a Romei, în zilele împăratului Carus (282-284), frați fiind, și, cu meșteșugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci și dobitoace și neluând altă parte, de la cei ce se lecuiau, decât credința și mărturisirea lui Hristos. Deci, au fost pârâți la împărat, că, prin meșteșug vrăjitorsec, fac vindecările și că, astfel, în fiecare zi, părăsind închinarea la idoli, mulți se apropie de Hristos.
Și a trimis împăratul, îndată ostași, să-i prindă, și să-i aducă înaintea lui, la judecată. Și ostașii, mergând în satul de lângă Roma, unde Sfinții aveau locuința lor, de la părinți, nu i-au aflat, deoarece credincioșii îi siliseră, pe Sfinți, să se ascundă într-o peșteră. Deci, ostașii, mâniindu-se, au prins pe niște bărbați cinstiți, din satul acela, și, legându-i în lanțuri, i-au dus la Roma. Aflând de aceasta, Sfinții Cosma și Damian, nerăbdând ca alții să sufere în locul lor, au ieșit din peșteră și s-au predat singuri. Deci, ostașii eliberând pe acei bărbați, au pus în lanțuri pe Sfinții Cosma și Damian.
Iar, a doua zi, pe când împăratul sta la judecată, iar Sfinții își mărturiseau credința lor în Hristos, deodată, capul împăratului s-a sucit, cu fața la spate, și nu putea să-l mai întoarcă. Dar, cu acest prilej, împăratul însuși s-a izbăvit din păgânătate, că a fost tămăduit de dânșii, crezând în Hristos, el și toată casa lui, eliberând pe Sfinți, pe care i-a trimis la locul lor.
Dar dascălul păgân al Sfinților, cel care îi învățase pe ei meșteșugul vindecărilor, nerăbdând slava pe care oamenii de la sate, o aduceau Sfinților doctori fără de arginți, la îndemnul vrăjmașului, a primit în inima lui, gândul lui Cain. Și, sub cuvânt de a culege împreună buruieni de leac, pe un munte, i-a despărțit pe cei doi frați, unul de altul, și i-a ucis cu pietre. Și așa s-au învrednicit de cununile mucenicești de la Hristos, Căruia I se cuvine toată slava și cinstea în veci Amin.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, pentru folosul sufletului.
Un frate oarecare a mers la muntele Feremului, la un bătrân, mare cu viaţa şi foarte iscusit, în fapte bune. Şi, închinându-se, după obicei, l-a întrebat pe el, zicând: „Ce voi face, părinte, că îmi piere sufletul meu?” Zis-a lui bătrânul: „Pentru ce îţi piere sufletul?” Raspuns-a lui fratele: „Eu, părinte, când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam şi rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească şi umilinţă şi lacrimi aveam. Iar, dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici unele din aceste bunătăţi nu le mai văd la mine.” Zis-a lui bătrânul: „Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi, ce-mi spui, că le făceai, când erai mirean, toate, pentru mândrie şi lauda oamenilor, le făceai, că aveai şi îndemnător spre aceasta, pe cel ce, în taină, se lupta cu tine. Şi acele fapte ale tale, nu erau primite de Dumnezeu. Pentru aceea, nici diavolul, atunci nu te lua în seamă, nici nu îţi sta ţie împotrivă, cu război ca să-ţi ia sporirea ta. Iar, acum, te vede pe tine, că ai ieşit la luptă cu el, pentru aceea, şi el se întrarmează împotrivirea ta. Însă, mai primit şi mai plăcut este lui Dumnezeu un psalm, pe care-l vei citi acum, cu smerenie, decât o mie de psalmi, pe care îi citeai în viaţa mirenească, cu mândrie.”
Zis-a, iarăşi, fratele: „Eu, părinte, acum nici să postesc nu pot, că toate faptele cele bune s-au luat de la mine.” Zis-a lui bătrânul: „Frate, să-ţi ajungă ţie, ceea ce ai, dar rabdă cu mulţumire şi te vei folosi.” Iar, el se împotrivea, zicând: „Cu adevărat, părinte, pierit este sufletul meu.” Atunci, bătrânul a început a-i zice lui aşa: „Crede-mă, frate, că nu voiam să-ţi spun ţie cele ce am să-ţi zic, ca să nu-ţi slăbească gândul tău, că te văd foarte înşelat de vrăjmaşul diavol şi eşti aruncat în trândăvie şi în deznădejde. Dar, ascultă fiule, sfatul meu, şi lasă părerea aceea că vieţuiai şi făceai bine, când erai în viaţa mirenească. De vreme ce toate acele fapte ale tale, din viaţa mirenească erau din mândrie, precum au fost şi faptele fariseului aceluia, care, pentru bunătăţile lui, cele cu multă mândrie, îi părea lui, că este mai plăcut, lui Dumnezeu, decât toţi oamenii şi cu acea părere a lui, din mândrie, şi-a pierdut toate ostenelile lui. Iar tu, acum, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu şi părându-ţi-se că nu faci nici o faptă bună, înaintea lui Dumnezeu, această smerenie, fiule, îţi ajunge ţie spre mântuirea sufletului tău. Că şi vameşul, care nici o bunătate nu făcuse, cu o smerenie, ca aceasta, s-a îndreptat. Că, mai plăcut este lui Dumnezeu, omul care se găseste păcătos şi leneş şi cu inima lui înfrântă şi smerită, decât cel ce face multe bunătăţi şi se înalţă în gândul său, socotindu-se pe sine, că este mare şi plăcut înaintea lui Dumnezeu.” Acestea auzind, fratele a luat mare folos şi multă mângâiere în sufletul său şi s-a închinat bătrânului până la pământ, zicând: „Să ştii, părinte, că, astăzi, mi-ai mântuit sufletul meu.” Şi aşa s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu.”
Întru această zi, învăţătură a Sfântului Nil
Vezi, fiule, că scurtă este viața oamenilor și, pentru aceasta, dator este omul să nu uite niciodată moartea. Ci, ori de stă ori de umblă, ori dacă lucrează, ori mănâncă, ori bea, să aibă frică de Dumnezeu și gândul la moarte, iar, în gură, psalmi să aibă, rugăciuni și lauda lui Dumnezeu Sufletul omenesc se află între îngeri și draci. Și îngerul îl îndeamnă, și-i arată, și-l învață, cele spre fapte bune, iar dracul, îl îndeamnă la păcate. Iar sufletul are putere să urmeze oricui va voi, ori îngerului, ori dracului. Pentru aceasta, ia aminte, să nu superi pe înger. Să știi că postul și înfrânarea și privegherea domolesc poftele și nu le lasă pe ele să crească, iar liniștea și rugăciunea și dragostea de Dumnezeu, cu totul, patimile rușinează. Și, de este creștinul îndelung – răbdător și milostiv, acestea, mânia, o fac, cu totul, nelucrătoare.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, către bogaţii care nu fac milostenii.
Pentru ce te mâhnești, omule, de milostenia cu cele trecătoare, nevrând să dai săracului, că, fără milostenie, nici tu nu vei lua de la Dumnezeu Împărăția Cerului. Pentru ce lepezi dumnezeiasca învățătură, cea pentru milostenie? Că, dacă nu crezi, apoi, și de botez, ți se cade să te lepezi. Sau, de te socotești a fi credincios, apoi, ce vei răspunde Judecătorului, că, pereții tăi îi îmbraci cu podoabe, iar, pe oameni, nu-i îmbraci, caii îi împodobești, iar pe săraci, goi fiind, îi treci cu vederea? N-ai miluit, și, deci, nici tu nu vei fi miluit. N-ai deschis săracului casa ta, ți se va închide și ție Raiul. N-ai dat pâine celui flămând, nu vei lua, nici tu, viața veșnică. Arată-ți, omule, faptele, zice Domnul, și-ți vei lua plata. Că nimeni, după spargerea târgului, nu face neguțătorie, nici, după război, nu se arată vitejia, nici, după serbare, nu se încununeaza cineva. Așa și cu bogăția, ce nu s-a cheltuit în milostenii. Cum vor lua bogații Împărăția Cerurilor și se vor izbăvi din chinuri, dacă săracii, miluiți de ei, nu se vor ruga pentru sufletele lor? Căci, cei care au luat mâncșri și îmbrăcăminte și arginți pentru viața lor, și cu buna credință s-au ostenit, aceia pot a-i scăpa din osândă pe bogații cei milostivi. Drept aceea, sârguiți-vă, voi, cei bogați, a face milostenie, ca să luați milă de la Domnul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh LEONTIE DE LA RĂDĂUŢI
Viaţa Sfântului Ierarh Leontie, Episcopul Rădăuţilor
Acest sfânt purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini, în oraşul Rădăuţi, la începutul secolului al XIV-lea.
Încă din pruncie, mergând cu părinţii săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste faţă de casa lui Dumnezeu, unde, mai apoi, mergea zilnic şi asculta cu toată luarea aminte întreaga slujbă, căutând să se apropie cât mai mult sufleteşte de sfinţiţii slujitori, de Cuvioşii Părinţi şi de ostenitorii de la această biserică voievodală.
Părinţii din obştea Catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu şi pentru sfintele slujbe, l-au primit în obştea lor, unde fericitul Leontie în toate arăta râvnă şi smerenie.
Pentru viaţa lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoinţele duhovniceşti sporea tot mai mult. Luând binecuvântare de la stareţul obştii, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câţiva sihaştri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Muşat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială prea frumoasă, a mers şi a sfinţit biserica acelui schit şi, o dată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinţei acelei obşti.
Aici, în această cuvioasă obşte, vine să se nevoiască şi Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povaţa părintelui său duhovnicesc Lavrentie.
Înfiinţându-se scaun episcopal la Rădăuţi, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea Episcopiei Rădăuţilor, Cuviosul Lavrentie este chemat la această înaltă vrednicie şi răspundere de ierarh. Primind harul arhieriei, din ascultare, lasă locul nevoinţelor sale sihăstreşti. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă nevoinţele duhovniceşti. A hirotonit preoţi şi diaconi, a sfinţit biserici şi a vegheat la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea şi pogorământul în toate cele rânduite de Biserica lui Hristos spre folosul cel mântuitor al păstoriţilor săi sufleteşti.
După ani mulţi de arhipăstorie, simţindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul arhieresc reîntorcându-se la mănăstirea sa, Laura.
Aici, a primit schima cea mare, luând numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi şi ducând cu adevărat viaţă de înger în trup, până la trecerea sa la cele veşnice.
Cunoscându-şi dinainte sfârşitul vieţii sale pământeşti, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale poveţe părinteşti. A rânduit ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, pe Cuviosul Daniil Sihastrul şi, binecuvântându-l, a adormit în Domnul întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Credincioşii şi fiii lui duhovniceşti veneau la mormântul său primind binecuvântare şi tămăduiri de tot felul de boli. Curând a fost dezgropat şi dus la Rădăuţi potrivit dorinţei credincioşilor. La racla moaştelor sale venea multă lume, din împrejurimi şi chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui Dumnezeu care se revărsa cu prisosinţă asupra celor care se rugau cu credinţă.
Amintirea faptelor sale minunate a rămas din generaţie în generaţie până astăzi. Satul Laura, unde a fost mănăstirea în care s-a nevoit Sfântul Leontie pe când era egumenul mănăstirii, înainte de a fi chemat la treapta arhieriei, îi poartă numele; acest nume de Laura era numele acelei mănăstiri.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
.
