Trebuie să știm că Biserica lui Dumnezeu prăznuiește astăzi Indictionul, adică începutul anului nou bisericesc, luând acest obicei de la cei de demult. La romani, indictionul (de la latinescul indictio) era un fel al lor de a număra anii și anume era o perioadă de 15 ani, pentru adunarea dărilor către stat.

Sfânta Biserică serbează însă această zi pentru două pricini: Întâi pentru că luna septembrie este socotită ca începutul anului. Drept aceea, ea mulțumește lui Dumnezeu pentru roadele de peste an și se roagă ca și anul nou să fie roditor. Cea de a doua pricină a Bisericii este că ea cinstește această zi ca ziua în care Domnul a pus început propovăduirii Sale în lume. Astăzi ea face început, astfel, la anul Domnului cel bine primit, deschide împărtășirea noastră din cununa bunătăților dumnezeiești, a anului nou ce începe, iar scopul ei este plinirea lui Hristos în noi, adică plinirea noastră dupa chipul și asemănarea lui Hristos. În cinstea acestui început al propovăduirii Domnului, Biserica amintește astăzi de intrarea Domnului, în sinagoga din Nazaret, unde, dându-I-se cartea Proorocului Isaia, a aflat locul în care Mântuitorul și lucrarea Lui în lume sunt zugrăvite de Prooroc prin aceste cuvinte: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiti cu inima; să propovăduiesc robilor dezdrobirea și celor orbi vederea: să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul cel plăcut al Domnului. Și, închizând cartea și dându-o slujitorului, a șezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau ațintiți asupra Lui. Și El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre (Luca,4,18-21). Prăznuim deci, astăzi, anul Domnului cel bine primit, dând mulțumire pentru toate bunătățile pe care le-am luat din mâinile Domnului, măcar că, pentru ele, și noi singuri suntem datori să ne sârguim, ca să fim bine primiți înaintea Lui. Dar prăznuim nu indictionul cel moștenit de la împărații romani, ci pe cel așezat nouă de Împăratul slavei, Hristos, iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile lui cele sfinte.

Că Împăratul nostru Hristos nu caută de la noi fier și aramă, argint și aur. Ci, în loc de fier și aramă, El caută de la noi bunătatea credinței celei întemeiate și tari, în dreapta cinstire de Dumnezeu. Ca, prin credința aceasta, ca printr-o aramă de fier și o pavăză de aramă, să biruim pe cei potrivnici, urmând strămoșilor noștri care, prin credință, au biruit împărații, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau, și s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmașilor în fugă (Evr.11.33-34). Asemenea, în loc de argint, Împăratul nostru Hristos caută de la noi bunătatea nădejdii celei neîndoite spre Dumnezeu, nebăgând seama la toate primejdiile și necazurile ce vin de la lume, de la trup și de la diavol, care năvălesc asupra noastră. Că, nădejdea nu rușinează. (Rom.5,5), dimpotrivă, nădejdea răsplătirii îndeamnă pe ostași la luptă și la nevoință, precum și Sfântul Damaschin zice: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobândit cununile” (Octoih, glas trei, miercuri, stihoava vecerniei). Iată de ceCei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clătina în veac cel ce locuiește în Ierusalim (Ps. 124, 1). În sfârșit, în loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea scumpă a dragostei către Dumnezeu și către aproapele, cea nefățarnică. Că, precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama și fierul, așa și dragostea este mai cinstită decât nădejdea și credința, precum stă scris: Și acum rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Cor. 13, 13). Că aur ca acesta caută de la noi Hristos, ca să-L iubim nu numai crezând cu inima și mărturisind cu gura, ci și fapta, dragostea, arătând-o, adică să punem tot sufletul și să fim gata de moarte pentru dragostea Lui, precum ne învață iubitul Său ucenic, Ioan, zicând: Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul (I Ioan, 3,18).

Acesta este Indictionul creștinesc pe care Biserica îl cere azi de la noi, în locul indictionului cel vechi al păgânilor:Dezbrăcați-vă, zice ea, de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și îmbrăcați-vă în omul cel nou, după Chipul ce L-a zidit (Col.3,9-10),ca să umblăm și noi întru înnoirea vieții (Rom.6,4). Să prăznuim deci Indictionul, împlinind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, din toată inima, precum Dumnul Însuși ne îndeamnă, prin gura lui Moise, în Cartea Leviților, zicând:

De veți umbla după legile Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor. Voi trimite pace pe pământul vostru, veți alunga pe vrăjmașii voștrii, căuta-voi spre voi și vă voi binecuvânta, sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi vouă Dumnezeul vostru, și voi poporul Meu (Lev.26, 3-12).

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Simeon Stâlpnicul (†459)

Slăvitul Simeon a fost din părțile Ciliciei, dintr-un sat ce se numea Sisan, fiu al unor părinți creștini, Susotion și Marta, și de copil era cioban la oile tatălui său. Pe când avea treisprezece ani, într-o vreme de iarnă, când oile, din pricina zăpezilor mari, n-au fost scoase la pășune, fericitul copil a intrat în Biserică, Duminica fiind, cu părinții săi și a auzit pe Domnul din Sfânta Evanghelie, fericind pe cei săraci, pe cei blânzi, pe cei curați cu inima și a întrebat pe un cinstit bătrân: „Ce sunt cuvintele acestea?” Iar bătrânul, fiind călăuzit de Duhul Sfânt, i-a descoperit lui calea cea duhovnicească a vieții, adică urmarea lui Hristos în curăție și înfrânare, în desprinderea de lume și în slujba rugăciunii și a dragostei de Dumnezeu și de semeni, calea cea strâmtă a împăcării, care duce la fericita împlinire a vieții de aici și de dincolo de moarte.

Deci, sămânța căzând în pământ bun, a înflorit îndată în el dorința de a trăi după cuvântul Evangheliei și, fără să se mai întoarcă acasă, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită Ograda, primit de starețul Timotei, după șapte zile de așteptare la porțile mănăstirii. În scurtă vreme a învățat pe de rost toată Psaltirea, cum se cerea pe atunci celor ce voiau să fie călugări, și a deprins ușor toată pravila mănăstirii, încât, după doi ani Cuviosul Simeon, simțind nevoia unor osteneli călugărești mai grele, a primit sfatul starețului său să meargă într-o mănăstire cu pravilă mai aspră, ca să nu descurajeze pe frații cei neputincioși. Și așa a intrat fericitul în mănăstirea cu viață mai aspră, a marelui ava Eliodor, dar și aici fericitul întrecea nevoințele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viață de pustnic. Drept aceea, slujitorul lui Dumnezeu s-a liniștit într-o pustie, la poalele muntelui Telanis, unde a aflat o chilie mică, și a petrecut acolo timp de trei ani.

Aici s-a suspus pe sine la încercare cu post de patruzeci de zile, ca Moise, și ca Ilie și ca Însuși Domnul nostru. Și-l ruga Cuviosul pe bătrânul Vassus, îndrumătorul duhovnicesc al locului aceluia, să-i astupe ușa chiliei, ca să stea fără mâncare, în vremea celor patruzeci de zile. Dar acesta nu s-a învoit cu o măsură de ucidere de sine ca aceasta, decât punându-i în chilie zece pâini și un urcior cu apă, ca, de va avea nevoie, să guste și să se întărească; și așa i-a astupat ușa. Și, trecând patruzeci de zile, s-a întors Cuviosul și deschizând ușa, l-a aflat pe acesta la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea și apa neatinse. Și, luând un burete, i-a spălat și i-a răcorit gura lui, răsuflând puțin Cuviosul, l-a împărtășit pe el cu Sfintele Taine, după care, primind puțină hrană ușoară, s-a întărit. Și acest dar de înfrânare îl spunea Vassus multor frați, ca un lucru de folos, iar Cuvisoul, de atunci, în toți anii, în Postul cel mare, așa postea, douăzeci de zile rugându-se neîncetat în picioare, iar douăzeci de zile șezând, de osteneală.

Și, ducându-se vestea despre el, că primise darul tămăduirii bolilor, mulțime de oameni alergau spre dânsul, unii cu bolnavii lor, alții de necazuri și de ispite fiind cuprinși, și fiecare nu se întorcea deșert, ci primea, unul tămăduire, altul mângâiere, altul un ajutor de folos, și cu bucurie se duceau la casele lor. Și puteai să vezi la dânsul, ca râurile de pretutindeni, adunându-se felurimi de popoare, de seminții și de limbi: ismailiteni și perși, armeni și iberici, britani și italieni, creștini și păgâni, luând binecuvântare de la dânsul. Și, tulburat fiind fericitul de o cinstire ca aceasta și de neodihnă, a aflat un chip străin de a scăpa de împresurările omenești: s-a gândit să-și zidească un stâlp. Deci, a zidit stâlpul și pe el o chilioară strâmtă și, acolo sudindu-se, petrecea în post și rugăciune; și a fost întâiul stâlpnic. Și era acel stâlp înalt ca de șase coți, iar mai pe urmă și-a zidit Sfântul alți stâlpi și mai înalți. Și așa petrecea, udându-se de ploaie, arzându-se de zăduf și înghețând de frig și vorbind poporului de două ori pe zi; iar hrana lui era lintea muiată și, ca băutură, apa.

Și auzind părinții din pustie, se minunau de străina lui petrecere. Și au trimis la dânsul ca să vadă ce duh locuiește în el, zicând: „Pentru ce nu mergi pe calea părinților și altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp și urmează vieții pustnicilor”. Și părinții pustnici i-au învățat pe trimiși că, de se va arăta nesupus, cu sila să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va asculta și de va voi singur să se pogoare, să-l lase pe el și să stea așa cum a început, cunoscând că este de la Dumnezeu. Deci, ajungând trimișii soborului sfinților pustnici și spunându-i hotărârea lor, el îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrând să se coboare. Dar trimișii strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci petreci cum ai început. Acum știm că lucrul tău este de la Dumnezeu, Care de folos să-ți fie până la sfârșit”.

Puterea cuvintelor lui, asprimea vieții lui și strălucirea minunilor lui, marea lui iubire de oameni în suferință și înțelepciunea lui au întors la Dumnezeu un mare număr de necredincioși. Împărații Teodosie cel Tânăr (408-450) și Leon cel Mare (457-474) îi cereau sfatul și rugăciunile, împăratul Marcian (450-457) a îmbrăcat haine străine, ca să-l poată auzi mai bine. Cu sfatul său, Eudoxia împărăteasa s-a lepădat de rătăcirea lui Eutihie, pe care o cinstea, și foarte minunat a fost pentru toți oamenii din vremea lui. Și așa, a trăit Sfântul până în anul 459, când Domnul l-a chemat la El.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Mina, diaconul

    Ne-a spus nouă Gheorhe de la Rait de un frate cu numele Mina, care a fost diacon acolo. Că acesta a ieșit de la o slujbă în lume și ce a pătimit nu am aflat, ci numai știu atât că a lăsat chipul călugăresc și a rămas în lume. Iar după ce au trecut multe zile, acesta a mers în cetatea lui Dumnezeu, Antiohia, și, când trecea prin Seleucia, a văzut de departe mănăstirea Preacuviosului Simeon Stâlpnicul și a zis întru sine: „Mă voi sui și voi vedea pe marele Simeon”, că niciodată nu-l văzuse. Iar după ce a ajuns el la stâlp și s-a apropiat, dacă l-a văzut pe el Sfântul Simeon, îndată de la Dumnezeu s-a înștiințat că a fost călugăr și a avut slujba diaconiei. Și a chemat pe cel ce-l slujea, zicând: „Adu-mi foarfecele aici”. Iar acela le-a adus. Zis-a Sfântul Simeon către slujitorul său: „Bine este cuvântat Domnul, tunde-l pe acela”, și-l arăta cu degetul său, că erau mulți stând pe lângă stâlp. Iar acesta, minunându-se de cuvântul Sfântului și de frică mare fiind cuprins, deloc nu s-a împotrivit, cunoscând că Dumnezeu a descoperit starețului despre dânsul. Iar după tunderea lui, i-a zis marele Simeon: „Fă rugăciune, diacone”. Și făcând el rugăciune, Sfântul i-a grăit iarăși: „Să mergi la Rait, de unde ai ieșit”. Iar el zicând: „Nu pot suferi rușinea de la părinți”, Simeon iarăși i-a grăit lui: „Să mă crezi, fiule, că nu e nevoie să te rușinezi de aceasta, că, te vor primi pe tine cu ochi blânzi și vor avea bucurie și veselie de a ta întoarcere. Și să știi fiule, că Dumnezeu va să facă semn cu tine, ca să cunoști că ți-a iertat ție păcatul acesta, că negrăită este bunătatea Lui”.

Iar, după ce a venit la Rait, l-au primit părinții cu mâinile întinse și l-au dus în Sfântul altar. Iar într-o Duminică, ducând el Preasfintele Daruri ale marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus, și deodată, au început să-i curgă ochii lui. Și, din acest semn, au cunoscut părinții, că l-a iertat pe el Dumnezeu de greșeală, după cuvântul Sfântului Simeon.

Minunea Sfântului Simeon, cu un preot

    Un preot oarecare, șezând într-o zi în fața bisericii, iata, un duh necurat a venit la dânsul în chip de nor întunecat și înnegrit și s-a pus ca un acoperământ pe capul lui și l-a lipsit de lumină și mintea lui i s-a luat și i s-au slăbit lui toate oasele și nu putea să grăiască; și, intrând unii, l-au aflat pe el ca pe un mort. Și a petrecut în boala aceea nouă ani, neputând a se întoarce pe sine pe altă parte, dacă nu-l întorcea pe el cineva. Și auzind rudele lui, cele despre Sfântul Simeon, au mers la Sfântul, ducându-l și pe el în pat și ajungând ca la trei stadii de mănăstire, zăcea acolo. Iar Sfântul Simeon, stând la rugăciune, i s-a descoperit lui despre preotul acela. Și, la miezul nopții, a chemat Sfântul pe unul din ucenicii lui și i-a zis: „Ia din apa aceasta și mergi degrabă și vei afla acolo pe un preot purtat pe pat; să-l stropești cu apa aceasta și să-i spui: Îți zice ție păcătosul Simeon, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și-ți lasă patul tău și vino la mine cu picioarele tale”. Iar ucenicul, mergând, a făcut după cuvântul Sfântului. Și s-a sculat înaintea Sfântului. Și i-a zis lui Sfântul: „Scoăla-te, nu te teme, măcar de te-a și mâhnit pe tine diavolul nouă ani, ci iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu te-a lăsat pe tine până în sfârșit să pieri. Că nu cu temere de Dumnezeu, ci și prea cu nedreptate ai stat în Sfântul altar și, mai înainte de a afla adevărul, ai ascultat pe clevetitorii cei ce judecau în taină pe aproapele lor și fără de nici o vină asupreai pe unii, îndepărtându-i de împărtășirea Sfintelor Taine. Și aceasta făcând, pe iubitorul de oameni Dumnezeu nu puțin L-ai mâhnit. Drept aceea, se și întărise asupra ta diavolul. Ci iubirea de oameni a lui Dumnezeu și îndurările Lui s-au înmulțit spre tine. Însă pe cei care te-au nedreptățit, mergând, îi vei afla pe ei rugându-se ție, cu multă durere, să-i ierți; precum a făcut Dumnezeu milă cu tine, așa și tu să faci milă cu dânșii, încă și țărână luând de aici, vei presăra peste dânșii”. Și a ieșit preotul cu bucurie i-a poruncit lui Sfântul și îndată s-au vindecat și aceia, slăvind pe Dumnezeu.

Despre tâlharul ce s-a pocăit lângă stâlpul Sfântului Simeon

    Un oarecare tâlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, pe mulți oameni îi ucidea pe drumuri și prin case, tâlhărește năvălind năprasnic prin sate și prin cetăți; și nimeni nu putea să-l prindă pe el, măcar că mulți îi pândeau calea, că era puternic și viteaz foarte, încât nimeni nu putea  să-i stea împotrivă.  Deci, s-a pornit toată Antiohia și a trimis ostași ca să-l prindă pe dânsul, iar el neputând să se ascundă de dânșii, ca un leu fugind de la fața celor ce-l goneau pe el, a alergat în ograda Cuviosului Simeon și, apucându-se de stâlp, ca păcătoasa de picioarele lui Hristos, plângea cu amar. Deci Sfântul a strigat către dânsul, de sus: „Cine ești, de unde și de ce ai venit aici?” Iar el a zis: „Eu sunt Ionatan, tâlharul, cel ce am făcut toate răutățile și am venit aici, ca să mă căiesc de păcatele mele”. Acestea grăindu-le el, iată au năvălit de la Antiohia ostașii care-l goneau pe el, strigând către Cuviosul: „Dă-ne nouă, părinte, pe vrajmașul nostru, tâlharul, că, iată, și fiarele sunt gata în cetate să-l mănânce pe el”. Răspuns-a lor fericitul Simeon: „Fiii mei, nu eu l-am adus pe el aici, cu Dumnezeu, Cel ce voiește pocăința lui, l-a povățuit aici. Deci, de veți putea întru înăuntru, prindeți-l pe el, că eu nu pot să-l scot la voi, că mă tem de Acela Care l-a trimis la mine”. Acestea auzindu-le ostașii și neîndrăznind nu numai să intre în ogradă, ci nici cuvânt să zică împotrivă, s-au întors cu teamă și au spus toate în Antiohia. Iar tâlharul a petrecut șapte zile lângă stâlp, căzând la rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-se și plângând cu plângere mare, cât și cei ce erau acolo, văzând pocăința și plângerea lui se umileau. Iar după șapte zile, a strigat către Sfântul: „Părinte, îmi poruncești să mă duc?” Iar părintele i-a zis: „Au, iarăși, la lucrurile tale cele rele, te vei întoarce?” Iar el a răspuns: „Ba nu, părinte, ci vremea mea a sosit”. Și așa, vorbind cu dânsul, și-a dat duhul său la Dumnezeu. Iar ucenicii Sfântului Simeon, vrând să îngroape pe tâlhar lângă ogradă, iată mai marii oștilor veniră de la Antiohia după tâlhar și începură a striga: „Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmașul nostru, de care toată cetatea s-a cutremurat”. Răspuns-a Cuviosul: „Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela în mulțime de oaste cerească a venit și l-a luat pe el la Sine, curățit prin pocăință; deci nu mă tulburați pe mine”. Acestea, auzindu-le acei dregători și văzând pe tâlharul mort, s-au înspăimântat și au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătosului. Și, întorcându-se, au spus în cetate cele de la Cuviosul au auzit și au văzut.

 

 

 

 

 

 

 

 

.