Întru această zi, pomenirea Sfinților Mărturisitori din închisorile comuniste

Părintele Justin Pârvu despre canonizarea martirilor din temniţele comuniste

Aceşti sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea sfântului mir din osemintele lor, aşa după cum se cu­nosc minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor. Aces­ta este de fapt un alt mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea.

Mai am o nelinişte: să îi văd pe aceşti martiri canonizaţi. Sfintele lor moaşte izvorăsc pretutindeni mireasmă şi vindecări, osemintele lor au ajuns la închinare până şi în Ţara Sfântă, la Sfântul Munte Athos şi în multe locuri ale pământului, de unde mă sună părinţi şi maici că sfinţii izvorăsc mir şi mireasmă nemaiîntâlnită. Vreau să văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în bisericile no­astre la închinare moaştele acestor sfinţi mucenici, că au ajuns să fie slăviţi peste hotare mai degrabă decât în ţara lor.

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, ha­rul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.

În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să co­boare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un în­demn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi mar­tirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.

(Preluat din cartea: Din învățaturile si minunile Părintelui Justin)

acatistul-sfintilor-romani-din-inchisori

Detalii la: https://www.fericiticeiprigoniti.net/marturii/1380-marturisitorii-din-temnitele-comuniste-aduc-oamenii-la-hristos

și: http://www.marturisitorii.ro

http://www.marturisitorii.ro/category/martiri-marturisitori/sfintii-inchisorilor/

.

 

Tot întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Isidor (†251)

 

Acest Sfant, a trait in zilele imparalului Decius (250-253), tragandu-se, cu neamul, din cetatea Alexandriei. Inscris in oastea imparatiei, in care avea si o oarecare dregatorie ostaseasca, ce se numea option, Sfantul Isidor se afla, cu partea lui de oaste, in Alexandria, sub carmuirea lui Numerian, un dusman de moarte al crestinilor.

Si era Sfantul Isidor crestin, de multa vreme, tare si viteaz cu trupul si avand viata placuta lui Dumnezeu, ca isi petrecea zilele in feciorie, in rugaciune si in fapte bune, ferindu-se de desertaciunile lumesti si de necuratiile paganesti, dar fara a marturisi pe fata credinta sa, de frica prigonirilor.

Din porunca imparateasca, oastea de sub ascultarea lui Numerian, a trebuit sa plece din Alexandria si sa se mute in insula Hios. Multime de corabii au umplut marea si toata oastea s-a urcat intr-insele, apoi, intinzand panzele in vint, au pornit pe valuri, spre locul randuit. Si, impreuna cu, oastea, a mers Tn insula si fericitul Isidor.

Dar, un sutas, cu numele Iuliu, pagan la suflet si pizmas, l-a parat pe dreptcredinciosul Isidor la conducatorul Numerian, ca este crestin, si, ca, in taina, se roaga lui Hristos si nu da nici o cinstire zeilor Romei. Deci, indata, sfantul a fost chemat la judecata, inaintea lui Numerian. Si, neascultand de porunca acestuia, de a jertfi zeilor, fericitul Isidor a marturisit, pe fata si cu indrazneala, pe Hristos spunand capeteniei ca nimic si nimeni nu-l va desparti pe el de Hristos si de credinta lui in El.

Auzind asemenea cuvinte de neintoarcere a gandului, Numerian a poruncit sa i se taie capul. Si asa a luat cununa muceniciei.

 

Tot întru această zi, pomenirea Sfântului stareț Serapion Sindonitul (†388)

    In partile Egiptului era un oarecare staret, cu numele Serapion, care, se chema Sindonitul, ca nu avea mai multe haine de acoperit trupul, in afara de o imbracaminte numita sindon. Acesta, din tinerete, s-a facut monah si n-a castigat nici un fel de averi pe lumea aceasta, nici chilie, nici adapostire, ci, asa ii era viata lui, ca a unei pasari, nici in casa acoperita nu voia sa stea sau sa se odihnesca. Ci, purtand o camasa si o Evanghelie mica, mergea din loc in loc si unde il apuca noaptea, acolo se odihnea. Iar dimineata, sculandu-se, nu petrecea in acelasi loc, ci, iarasi, umbla, si de aceea, de catre cei mai multi, era numit om fara de patima. De multe ori, il aflau trecatorii afara din satul in care petrecuse mai inainte, stand langa cale si plangand cu amar; si-l intrebau, zicand: „Pentru ce plangi batrane ?” Iar el raspundea catre dansii: „Domnul meu mi-a incredintat mie bogatia sa, iar eu am pierdut-o si l-am pagubit si ma va pedepsi”. (Dar, aceasta o graia ca pilda, ca Domn numea pe Dumnezeu, iar bogatia, sufletul sau, cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu si rascumparat cu sangele Fiului lui Dumnezeu). Iar cei ce auzeau aceasta, nu intelegeau ce graieste, ci despre aur credeau ca vorbeste el. Deci, ii aruncau lui unii putina paine, altii poame, si-i ziceau: „Iale pe acestea frate, iar pentru bogatia pe care ai pierdut-o, nu te mahni, ca Dumnezeu poate sa ti-o trimita inapoi”. Si raspundea lor staretul: „Amin, amin!”

Mergand la Alexandria, l-a intampinat un sarac gol si tremunnd de frig. Si, stand, a inceput a gandi: „Cum eu, socotindu-ma ca sunt pustnic si lucrator al poruncilor lui Hristos, port haina, iar acest sarac se topeste de frig si eu nu ma milostivesc spre el ? Cu adevarat, de nu voi acoperi goliciunea lui si de-l voi lasa pe el sa moara de frig, ma voi osandi in ziua judecatii, ca un ucigas.” Si, dezbracand de pe sine, sindonul, l-a dat saracului. Si statea gol, tinand la subtioara Sfanta Evanghelie, pe care o purta. Trecand pe acolo un cunoscut al lui si vazandu-l gol, i-a zis: „Parinte Serapion, cine te-a dezbracat pe tine ” iar el, aratand Sfanta Evanghelie, i-a zis: „Aceasta m-a dezbracat.” Dupa aceea, a inlalnit pe un om, pe care il duceau la temnita, pentru datorie, si, fiindu-i mila de el si neavand ce sa-i dea lui, a vandut Evanghelia, pe care o purta, si a platit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la coliba in care petrecea.

Vazandu-l gol, ucenicul i-a zis: „Parinte, unde este haina ta, cea mica ?” Raspuns-a staretul: „Am trimis-o pe ea inainte, fiule, fiindca, in locul aceleia, imi trebuie una mai buna”. Si, iarasi, a grait ucenicul: „Dar, Evangheiia unde este ?” Raspuns-a staretul: „Cu adevarat, fiule, aceea imi zicea mie in toate zilele: Vinde averea si o da saracilor, ca sa o afli in ziua Judecatii, deci, am ascultat cele cuprinse in ea si am facut precum ma sfatuia ea, adica, am vandut-o si banii i-am dat celui ce avea trebuinta, ca sa aflu indrazneala inaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos, dupa cum am citit in sfanta Lui Evanghelie”. Iar un necunoscut i-a dat lui alt sindon vechi si rupt, ca sa se acopere.

Acest staret, ravnitor cu duhul si cu adevarat sarac, dupa multe calatorii, a mers in Elada si a petrecut in Atena trei zile. Acolo, neputand sa capete de la cineva paine, a flamanzit, fiindca nimeni nu-i da nimic; iar sa cumpere, nu avea cu ce, ca, ascultand cuvantul lui Hrislos, niciodata nu purta vreun ban de arama, nici punga nu avea, nici cojoc si nici altceva, decat numai sindonul cel rupt, cu care isi acoperea goliciunea trupului. In ziua a patra, flamanzind foarte tare, a stat in cetate, la un loc foarte inalt, si a inceput a plange si a striga: „Barbati ai Atenei, ajuta-ti-ma”. Si s-au adunat la el filozofii, care erau mai mari in cetate si l-au intrebat: „De unde esti batranule ? Si de ce suferi ?” Iar el a zis: „Cu neamul, sunt egiptean, si, de cand am iesit din patria mea, in trei datorii am cazut; deci, doi datornici m-au lasat, neavand ce sa ia de la mine, iar al treilea, inca nu ma paraseste, ci isi cere mereu datoria sa”. Iar filozoni l-au intrebat: „Cine sunt datornicii tai si care este cel ce te tulbura ? Spune noua ca sa te ajutam”.Atunci staretul le-a zis: „Din tinerete m-a tulburat pofta trupeasca, iubirea de arginti si foamea pantecului. Deci, de cele doua dintai, m-am izbavit si nu ma mai tulbura, pentru ca nu poftesc placeri trupesti, nici averi nu-mi trebuie, dar flamanzirea nu vrea sa ma lase. Ca este a patra zi, astazi, de cand n-am mancat si nu inceteaza a ma supara pantecele, cerand datoria cea obisnuita de hrana”. Deci, unii din filozofi, socotind ca graieste cu inselaciune, i-au dat un galben. Si-l urmau de departe, vrand sa vada ce face cu galbenul acela. Iar el, luand acel galben, a alergat la vanzatorul de paine si, punand galbenul inaintea acelui ce vindea, a luat o paine si s-a dus si nu s-a mai aratat in cetatea aceea.

Atunci filozofii au cunoscut ca, adevarat, barbatul acela este imbunatatit. Deci, au dat pentru paine pretul cel cuvenit vanzatorului, iar galbenul lor l-au luat inapoi. .

Fericitul Serapion, ducandu-se in partile Lacedemoniei, a auzit despre un om mare din cetate, ca tine credinta maniheilor, desi este imbunatatit cu viata. Deci, s-a dus la el si i s-a vandut pe sine rob si, dupa doi ani, l-a izbavit pe el de erezie, cu darul lui Hristos si l-a intors la dreapta credinta a Bisericii, impreuna cu femeia si cu toata casa lui. Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un adevarat parinte, si-l cinsteau foarte mult si, bucurandu-se slaveau pe Dumnezeu de izbavirea lor din ratacire. Deci, staretul, petrecand la el, pe cat era cu trebuinta spre mantuirea lor si inapoind pretul cel luat de la ei, pentru sine, s-a dus de acolo si, dupa obiceiul sau, umbla prin tari si prin cetati.

Se povesteste despre el si aceasta, ca, mai inainte, fiind tanar, s-a vandut pe sine unui lautar elin, pe douazeci de galbeni, pe care, pastrandu-i, i-a inapoiat celui ce-i daduse, dupa ce l-a intors pe el si toata casa lui la Hristos Dumnezeu; ca lautarul vazuse pe robul sau petrecand in toate zilele in postire, deoarece gusta, numai seara, putina paine si bea apa cu masura, iar noaptea, sculandu-se, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Pentru aceea, s-a umilit, mai intai, el, stapanul, apoi femeia lui, si, dupa aceea, toata casa lui, crezand in Hristos, adevaratul Dumnezeu si primind Sfantul Botez. Si i-au zis lui: „Vino, frate, sa te eliberam de robia ta, ca tu ne-ai eliberat din robia diavolului”. Iar el le-a zis lor: „De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mantuirea sufletelor voastre, va voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, vazandu-va pe voi in mare ratacire si pierzanie, mi s-a facut mila de voi. De aceea, m-am vandut voua, ca sa pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, a va povatui la calea mantuirii. Deci, acum, mantuindu-va Domnul, prin mine, smeritul, luati-va argintii vostri, iar eu ma voi duce, ca sa ma ingrijesc de mantuirea altora.” Insa, ei l-au rugat mult, zicand: „Te vom cinsti ca pe un parinte si domn al nostru: iata, de acum, tu sa ne fii stapan, iar noi sa-ti fim robi, numai sa nu te duci de la noi”. Dar ei n-au putut sa-l induplece si, nevoind sa ia argintii, ii ziceau: „Sa-i imparti, parinte, la saraci, ca noi ne indestulam cu mantuirea noastra”. Omul lui Dumnezeu le-a raspuns: „Voi singuri sa impartiti cele ce sunt ale voastre, ca eu argint strain nu dau la saraci”. Iar ei iarasi il rugau, ca, macar din an in an, sa-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei in alte parti.

Odata, a aflat o corabie plecand de la Alexandria spre Roma si, dorind sa se duca acolo, a intrat in ea. Iar corabierii, pornind, n-au intrebat pe batran de a adus ceva pe corabie, ca socoteau ca unul dintr-insii a luat lucrurile batranului in corabie, desi il vedeau in sindonul acela vechi si rupt, si credeau ca are platit pretul calatoriei. Dupa ce s-a departat de mal, ca la cinci sute de stadii, au inceput calatorii a manca la apusul soarelui, iar pe staret, vazandu-l ca nu mananca nimic, socoteau ca posteste in ziua aceea. Vazandu-l, insa, a treia zi, ca nu manca nimic, socoteau ca boleste de raul marii si nu poate sa manance. Dupa aceea, in ziua a patra si a cincea, vazandu-l petrecand nemancat, l-au intrebat: „Omule, pentru ce nu mananci ?” Iar el a raspuns: „De vreme ce nu am ce manca, de aceea nu mananc”. Si se intrebau unul pe altul, cine a luat in corabie lucrurile acestui om ? Deci, instiintandu-se ca n-a adus nimic cu el, au inceput a carti impotriva lui, zicand cu manie: „Pentru ce ai intrat aici, neavand nimic ? Ce vei manca ? Si cu ce ne vei plati noua pretul, care se cade ?” Iar staretul le-a raspuns: „Eu, precum ma vedeti, n-am mai mult decat aceasta haina veche si rupta, care este pe mine. Iar, de nu voiti sa ma duceti cu voi, atunci sa ma intoarceti si sa ma lasati acolo de unde m-ati luat”. Iar el au zis: „Macar de ne-ai da si o suta de galbeni, ca sa intoarcem pentru tine, n-am vrea sa facem aceasta, de vreme ce avem vant bun in ajutor, in calea in care ne aflam”. Deci, au ingaduit pe staret, in corabie, hranindu-l pentru Dumnezeu.

Iar Cuviosul, mergand la Roma, cerceta pe toti de care auzea ca vietuiesc cu bunatati si, vorbind cu ei, primea folos, ca pentru aceea umbla ca un calator, ca sa-si adune duhovniceasca bogatie si sa-si cumpere cerestile bunatati, pentru odihna vesnica, pe care le-a si castigat, cu darul Domnului nostru Iisus Hrislos a Caruia este slava in veci. Amin.

 

 

.