Acest Cuvios a trăit în zielele împăratului Iustin (518-527), născut în Antiohia Siriei și a crescut în aceeași cetate. Încă de la șase ani, a mers la munte și, ucenicind la un pustnic a început a se deprinde cu petrecerea cea grea și cu răbdarea. Și avea, deseori, dumnezeiești arătări, care-l îndreptau spre cele ce trebuia să facă și-l îndemnau, prin asemănare cu cele bune și cu cele rele, ca, adică, cele bune să aleaga și de cele rele să fugă.

Deci, descoperind în vârful muntelui, o mănăstire, al cărui egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins, de la el, pravila vieții de stâlpnic. Și, nădăjduind tânărul Simeon să urmeze părintelui său, în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare și post neîntrerupt, se trudea. Și se arăta atât de blând, încât și fiarele cele sălbatice veneau la el, fără teamă, și îl urmau, ca niște mielușei. Deci, a primit, de la Dumnezeu, putere, să tămăduiască toate bolile, cu rugăciunea. Și, tulburându-se de neodihnă, de vreme ce mult popor și-aducea bolnavii la el, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, la un loc înalt, de pietre seci, unde a zidit o mănăstire, cu mâinile celor tămăduiți și acolo se liniștea. Și, fiind sfințit preot, în fiecare Duminică, după Liturghie, primea de la înger pâine cerească din care, gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească.

Deci, la anul 526, dorind să-și înfrângă toate pornirile trupului, prin trai aspru, s-a urcat și el în vârful unui stâlp. Și nu putea sta decât în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce-și făcuse în jurul sâu, sub cerul-descoperit și iarna și vara. Și niciodată, cât a fost pe stâlp, n-a putut să se culce, ci doar ațipea puțin și se ruga fără odihnă. Și a trăit, în această luptă și răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, iar toată vremea vieții lui a fost de optzeci și cinci de ani. Și-l cinsteau, cât a fost viu, toți creștinii, pentru viața lui plină de sfințenie, iar, răposând, a fost plâns, atât de obștea călugărilor, cât și de mulțimea credincioșilor, care se împărtășiseră din multele lui daruri duhovnicești și proslăveau pe Dumnezeu, pentru mutarea și așezarea lui în slava îngerilor.

 

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un călugar ce umbla prin cârciumi

   Un oarecare staret din Schit a iesit candva la Alexandria, vrand sa-si vanda lucrul mainilor sale. Insa, vazand pe un calugar tanar intrand intr-o carciuma, foarte mult s-a mirat de aceasta si l-a asteptat stand afara, pana ce a iesit. Iar, dupa ce a iesit acel tanar calugar, staretul l-a oprit si i-a zis lui: „Au, nu stii frate, ca in chipul ingeresc esti imbracat? Au, nu cunosti ca multe sunt cursele vrajmasului? Au, nu stii, ca poti sa te vatami, in cetate, cu ochii, cu auzul si cu chipul tau? Ca tu, calugar fiind, intri, adeseori, in carciumi, in care nu ti se cade tie sa intri si cu necuviosi, barbati si femei, sa te intalnesti? Ci, te rog pe tine, fiule, sa fugi in pustie si, acolo, vei putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa te mantuiesti.” Iar tanarul i-a raspuns lui, zicandu-i „Du-te parinte, ca Dumnezeu nimic alta lu cauta, fara numai inima curata.” Atunci staretul, ridicandu-si amandoua mainile spre cer, a zis: „Slava tie Dumnezeule, ca eu am in Schit cincizeci de ani si inima curata n-am castigat, iar acesta, in carciumi petrecand, a castigat inima curata.”

 

  Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre milostenie
   Spuneau calugarii din manastirea lui ava Teodosie ca, dupa randuiala parintelui Teodosie, era obiecei, in Joia cea Mare, cand veneau la manastire toti saracii, vaduvele si scapatatii din tara aceea, sa-si ia fiecare dupa randuita masura, grau, bani, vin si miere. Insa fusese, mai inainte cu trei ani, lipsa de grau si in tara aceea se vindea graul cate douasprezece masuri la un galben. Deci, dupa ce a venit postul, au zis oarecare frati egumenului: „Ava, in anul acesta, sa nu dai, dupa randuitul obicei, grau la straini si la saraci, ca sa nu fie lipsa in manastirea noastra, pentru ca putin grau se afla si cu mult pret se cumpara.” Iar parintele nostru, egumenul, a zis fratilor: „Sa nu lasam, fiilor, randuiala parintelui nostru, ca acela poarta grija de noi si nu este noua de folos sa-i trecem cu vederea poruncile lui.” Insa, fratii il sileau pe egumen, zicand: „Nu ne va ajunge noua, si, pentru aceea, sa nu dam.”

Atunci, egumenul s-a mahnit mult si le-a zis lor: „Sa faceti precum voiti.” Deci, n-au dat grau, cum le era obieciul, in Sfanta Joi si in Sfanta Vineri. Iar, dupa aceea, la vremea sa, a mers chelarul la hambar si, deschizand usa, a vazut ca tot graul se mucezise si voiau, indata sa-l arunce pe tot in mare. Atunci, parintele egumen a zis: „Fratilor, cela ce trece cu vederea poruncile parintelui sau, unele ca acestea patimeste, fiind cuprins de boala neascultarii. Cinci sute de masuri de am fi impartit, la cei ce aveau trebuinta, si pe Parintele nostru Teodosie l-am fi impacat, cu ascultarea, si pe fratii nostri, cei saraci, i-am fi mangaiat. Iar acum am pierdut graul, ca la cinci mii de masuri, si mare paguba, in loc de folos, ne-am castigat noua si ne-am vatamat pe noi insine. Ca doua lucruri rele am facut: Unul, adica, fiindca porunca Parintelui nostru am calcat, iar, al doilea, ca nadejdea noastra nu am pus-o in Dumnezeu, ci in hambarele noastre. Deci, macar de acum, fratii mei, sa stim ca Dumnezeu este cel ce randuieste si poarta grija de toti oamenii si ca Sfantul Teodosie ne priveste pe noi, ca pe fiii sai, daca-i pazim poruncile.

 


 
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre smerita cugetare
   Fiindcă zice Apostolul: Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfințirea voastră; să vă feriți de desfrânare (1 Tes.4,3) si nu este nevointa putina intre sfintenie si intre necuratie, ajutatorii necuratiei sfatuiesc unele ca acestea si zic: „Iata, nimeni nu te vede pe tine. Si de cine te sfiesti?” Iar ajutatorii sfinteniei, graiesc catre dansii, dimpotriva: „Dumnezeu te vede si ingerii Lui de fata sunt si cum zici tu: Cine te vede pe tine?” Cela ce ispiteste zice: „Acum, aici, pe nimeni nu vedem.” Cei ai sfinteniei graiesc: „Bine ai zis, ca pe nimeni nu vedem, ca scris este: Viclenia lor i-a orbit. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu (Int. 2, 21-22). Fiindca poporul striga si zice: „Intelegeti, dar, cei neindreptatiti din popor si cei nebuni, inteleptiti-va odata. Cel ce a sadit urechea, oare, nu aude sau cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveste?” (Ps.93.9). Iar, in alt loc, zice: „Doamne, cercatu-m-ai si m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea. Tu ai priceput gandurile mele de departe. Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut. Ca inca nu este cuvant pe limba mea si, iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate si pe cele din urma si pe cele ce demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mana Ta. Minunata este stiinta Ta, mai presus de mine; este inalta si n-o pot ajunge. Unde ma voi duce de la duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi pogora in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele in dimineata si de ma voi aseza la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta. Si am zis: „Poate intunericul ma va acoperi. Dar noaptea este lumina intru desfatarea mea. Ca intunericul nu este intuneric la Tine si noaptea ca ziua va lumina. Cum este intunericul ei, asa este si lumina” (Ps. 138, 1-12). Iar in alt loc zice: „Ca in El traim si ne miscam si suntem” (Fapte, 17, 28). Si cum zici tu, ca nimeni nu te vede pe tine? Ca Domnul zice: „Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (Luca, 19,40).

Deci, acestea pomenește-le în gândul tău și păcatul nu te va mai stăpâni pe tine și nici întristarea păcatului nu te va mai prinde, ci bucurie și pace în Sfântul Duh. Că, ce este păcatul? Scârbă întunecată, care urmează, căzând asupra celor ce îl lucrează pe el. Iar sfințeniei îi urmează bucuria și pacea. Drept aceea, cineva, șezând în liniștea chiliei sale, se bucură întru Duhul Sfânt, ca un prunc la sânul mamei sale. Apoi, întorcându-se Darul, îl face pe el a plânge și a lăcrima, pentru pomenirea ce se află întru dânsul, a păcatelor celor mai dinainte făcute, ca să nu se poticnească, răspândindu-se prin multă bucurie. Și prin lacrimi se luminează sufletul, făcându-l oglindă a celor cerești, după darul Domnului. Că mare dar este sfințenia, în dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce zice Domnul: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu„. (Matei 5,8) Iar Însuși Domnul, Cel ce ridică pe cei surpați și mântuiește pe cei deznădăjduiți și înnoiește cu totul mădularele cele învechite în multe păcate, prin pocăință. El să păzească neîntinat și trupul și sufletul și Duhul vostru. Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

 

 

 

.