Sfântul Carp era unul din cei șaptezeci de Apostoli, despre care vorbește Evanghelia Sfântului Luca și a fost slujitor și ucenic al Sfântului Apostol Pavel, ca unul care ducea scrisorile lui, celor cărora le erau trimise. Și era, de loc, din Troada Asiei.

Acești 70 de Apostoli au fost chemați, de Mântuitorul, ca să răspândească pretutindeni cuvântul Său, și îi trimitea înaintea Sa, doi câte doi, pe oriunde avea El să meargă. Dar, puține știri, despre lupta propovăduirii lor, au străbătut veacurile, până în zilele noastre. Cumplitele prigoniri, pe care le-au îndurat creștinii din partea împăraților păgâni, n-au îngăduit să se păstreze știri și istorisiri, mari bogate, despre ostenelile și jertfa lor.

Tot ce știm despre Sfântul Carp sunt cele câteva cuvinte ce le scrie Sfântul Pavel, în una din epistolele sale. Așa, aflăm că Sfântul Carp a slujit marelui Apostol, ajutându-l la mântuitoarea răspândire a Evangheliei, și, anume, că el a găzduit, o vreme, pe Sfântul Pavel, în una din călătoriile lui. Cu acest prilej, Apostolul Pavel i-a lăsat, spre păstrare, un felon și niște cărți, despre care marele Apostol, însuși, amintește în Epistola sa, către Timotei, zicând: „Când vei veni, adu-mi felonul, pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, percum și cărțile, mai ales pergamentele” (II Timotei 4,13).

Tradiția a păstrat știrea că Sfântul Carp ar fi păstorit, ca episcop, în cetatea Veria, din Tracia, în care vrednicie, pe mulți păgâni i-a întors, de la închinarea la idoli, la Hristos, Dumnezeu. El s-ar fi ostenit cu propovăduirea cuvântului și în insula Creta, unde ar fi primit, în casa sa, pe Sfântul Dionisie Areopagitul, care, la rândul său, mărturisește că Sfântul Carp nu începea a săvârși Liturghia, până nu vedea un semn dumnezeiesc din cer. Neîndoielnic este faptul că a propovăduit credința cea nouă a creștinilor, fără odihnă și neînfricat, despărțind prin Sfântul Botez pe credincioși de cei necredincioși.

Asemenea, și pe iudei i-a învățat, să creadă, că Hristos cel răstignit este Dumnezeu adevărat și Făcătorul tuturor. Dar, după aceasta, a fost ucis cu nemilostivire de cei care nu crezuseră. Și așa și-a dat sufletul în mâinile Domnului său.

Întru această zi, cuvânt despre cum scoate diavolul pe oameni din biserică, înainte de sfârșitul slujbei

    A fost un stareț, mai înainte văzător, cu duhul, în mănăstirea Pecersca, anume Matei. Iar, odată, stând el în biserică, la locul său, și ridicându-și ochii, privea către frații, care stăteau la cântare în biserică, de amândouă părțile. Și a văzut pe dracul, umblând și dând târcoale, îmbrăcat în chip lumesc, și, purtând în poale niște scai, umbla de jur împrejur pe lângă frați, luând scai din poale și aruncând la fiecare din ei. Și dacă se lipea scaiul de vreunul din frații cei ce cântau, atunci, după puțin, acela se slăbea cu mintea și, găsindu-și oarecare pricini, ieșea din biserică la chilie și dormea. Iar, dacă nu se lipea de cineva scaiul, acela sta întemeiat la cântare, până ce se sfârșea Utrenia și, atunci, ieșea din biserică, la chilia sa. Deci, aceasta, văzând-o, starețul acela, a spus-o fraților. Iar ei, după ce au auzit aceasta s-au întărit cu gândul și nu ieșeau din biserică înainte de sfârșit.


Întru această zi, cuvânt din Pateric
    S-au dus odinioară trei frați la seceriș și și-au luat, fiecare câte șasezeci de măsuri de arătură. Iar unul dintr-înșii s-a îmbolnăvit, în ziua dintâi, în chilia sa. A zis unul din cei doi, către celălalt: „Iată, frate, vezi că s-a îmbolnăvit fratele nostru; silește-ți, dar, puțin gândul, și cu puțin, și credem că, prin rugăciunile lui, vom secera și locul lui.” Deci, după ce s-a sfârșit lucrul, vrând să meargă și să-și ia plata, chemau și pe fratele, zicând: „Vino, ia-ți plata ta, frate.” Iar el a zis: „Ce plată să iau, nesecerând?” Iar ei au zis: „Cu rugăciunile tale s-a făcut secerișul tău; deci, vino, ia-ți plata ta.” Iar el nu se învoia. Deci, multă împotrivire făcându-se între ei, s-au dus să se judece, la un bătrân. Și i-a zis lui fratele: „Părinte, am mers câte trei să secerăm și, în ziua cea dintâi, m-am îmbolnăvit și m-am întors la chilia mea și mă silesc frații pe mine, care, nici măcar un ceas nu am secerat, să iau plata pentru secerișul, pe care ei l-au secerat, în locul meu.” Și au zis aceia: „Părinte, câte trei au luat șasezeci de măsuri de arătură să le secerăm. Și, dacă am fi fost toți trei, nu am fi putut să le săvârșim, dar, cu rugăciunile fratelui, degrabă am săvârșit secerișul. Și îi zicem lui: Ia-ți plata ta, și el nu voiește.” Iar bătrânul, auzind, s-a minunat. Și a zis fratelui celui ce era împreună cu ei: „Lovește în toacă, să se adune toți frații.” Iar, după ce au venit toți, a zis lor bătrânul: „Veniți, fraților, auziți astăzi judecată dreaptă.” Și le-a spus lor toate. Iar ei au hotărât pe frate să-și ia plata sa și să facă cu ea ce va voi. Și s-a dus fratele îndreptat la chilia sa.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre smerita cugetare

 

„Iubite, dacă vreodată gânduri spurcate ar tulbura mintea ta, să nu deznădăjduiești, ci adu-ți aminte de îndurările lui Dumnezeu. Că un căpitan de corabie nu e mustrat pentru că a lăsat valurile să lovească în corabia sa, ci pentru că s-a lenevit și nu s-a luptat împotriva valurilor și n-a scăpat la limanul ce stă înaintea sa. Iar îndurările lui Dumnezeu sunt limanul acesta.

Că, dacă vrăjmașul ridică împotriva noastră tulburare de gânduri necurate, pe care ne este rușine a le pomeni și ne zice: Ai pierit, nu mai este, pentru tine, nici o nădejde de mântuire, vrând să ne cufunde întru deznădăjduire, tu să nu te încrezi în cele zise de el, ca să nu-ți sperii sufletul. Ci, cu cât el îngreuiază, cu deznădejdea, sufletul tău, cu atât noi să-l ușurăm, cu nădejdea celor ce vor să fie, aducându-ne aminte de îndurările lui Dumnezeu. Deci, când zic ei către noi: Ai pierit, nu mai poți să te mântuiești, noi să zicem către ei: Având pe Dumnezeu îndurat și îndelungrăbdător, nu vom deznădăjdui de a noastră mântuire; că Cel ce a zis: Nu numai de șapte ori a ierta aproapelui, ci de șaptezeci de ori câte șapte, Acela, cu mult mai mult, va lăsa păcatele celor ce așteaptă mântuirea Lui.

Deci, căzând ei în această parte, în altă parte aleargă, zicând: Îndurat și mult-milostiv, mult răbdător fiind Dumnezeu, Care iartă păcatele, pentru ce nu vă îndulciți, mai mult, din dulcețile lumii, că, după aceea, vă veți pocăi? Să zicem și noi către ei: Ceea ce am făcut, am făcut. Iar acum, fiindcă Scriptura mărturisește că este ceasul cel mai de pe urmă, să luăm aminte la acest ceas, să nu ne lenevim de mântuirea noastră, și nimic rău să nu mai facem înaintea Domnului. Că te-ai asemănat unui bărbat ce stă sub un copac și când s-au adunat asupra lui fiarele cele sălbatice, el se suie sus și fiarele nu-l ating pe el. Socotește, dar, copac, frica de Dumnezeu, și-ți va fi darul ajutător ție, în toate căile în care vei merge, și vei surpa pe vrăjmașii tăi, dedesubtul tău.

Aşa se cade a călători credincioşii întru această viaţă. Dacă s-ar întâmpla nouă bucurie, ori sporire, ori daruri, să socotim că, nu departe, stă întristarea, iar, când ar veni asupra noastră întristarea, să aşteptăm bucuria, care este aproape de noi. Să luăm pildă pe cei ce călătoresc pe mare, că aceştia, când se ridică asupra lor vânt şi furtună cumplită, nu deznădăjduiesc de a lor mântuire, ci se împotrivesc valurilor, buna alinare aşteptând. Iar, când se împărtăşesc de linişte, vifor aşteaptă. Pentru aceea stau de veghe totdeauna, ca nu cumva, năpraznic, ridicare de vânt făcându-se, să-i afle pe dânşii negătiţi şi să-i răstoarne pe ei în mare. Aşa se cade, ca şi noi să luăm aminte la amândouă. Că ceea ce se aşteaptă, de va veni, nu înspăimântă pe cel ce o aşteaptă, că nu-l află nepregătit. Deci, când se întâmplă nouă necaz sau strâmtorare, ajutor să aşteptăm de la Dumnezeu, ajutor care se va face nouă, ca nu cumva, zăbovind necazul, să ne pricinuiască nouă moarte, ca şi când nu ar fi nădejde de mântuire pentru noi. Asemenea, şi când se face nouă bucurie, necaz să aşteptăm, ca nu, prin bucuria cea multă, să uităm plânsul.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

.

 

.