Sfântul Timotei era din satul Penapion, cleric al Bisericii și a trăit pe vremea lui Dioclețian, împăratul Romei. Deci, tânăr fiind, Timotei și-a luat, ca sotie, o fecioară, cu numele Mavra. Și, nefiind ei împreună nici douăzeci de zile de la nunta lor, s-a pornit prigoană împotriva creștinilor, iar Timotei, fiind prins, a fost adus înaintea lui Arian, dregătorul Tebaidei, spre cercetare.

Drept aceea, i-a poruncit dregătorul să înfățișeze cărțile, din care citea creștinilor, învățându-i, dar el n-a voit să facă una ca aceasta, ci, încă, a răspuns dregătorului, că el ține cărțile ca pe niște copii ai săi și că se întărește din ele și capătă ajutor, cu puterea dumnezeieștilor cuvinte, scrise într-însele și că nimeni nu-și dă de bună voie copiii la moarte. Deci, prigonitorul, mâniindu-se de îndrăzneala lui Timotei, a dat poruncă să-l pună la grele chinuri. Și degrabă, la porunca dregătorului, slujitorii i-au străpuns urechile lui Timotei cu fiare înroșite în foc, încât acesta și-a pierdut lumina ochilor, scurgându-i-se ochii. I-au legat apoi gleznele la o roată și i-au pus o zăbală în gură, iar, dupa aceea, spânzurându-l cu capul în jos, i-au atârnat de grumazi o piatră grea, mărindu-i astfel, și mai mult, durerea. Dar, neslăbind el în credință, la aceste chinuri, prigonitorii au crezut că vor putea îndupleca pe femeia lui să slujeasca idolilor.

Iar ea, neascultând de ei, ci mai mult luând aminte la cele ce o învăța Sfântul Timotei, soțul ei, a mărturisit că este creștină. Pentru aceasta i-au smuls părul capului, și i-au tăiat toate degetele și au aruncat-o într-un cazan cu apă clocotită, în care, nearzându-se Sfânta, dregătorul gândea că apa nu este clocotită și că este apă rece. Și, cerând el să i se toarne apă din cazan pe mână, îndată i s-a jupuit pielea de pe mână. Și multe alte chinuri și răni au îndurat Timotei și soția sa, dar n-au încetat o clipă, a mărturisi credința lor în Hristos și a defăima păgâneasca închinare la idoli.

Deci, vănzâdu-i tari în credință, dregătorul a dat poruncă să fie răstigniți amândoi, unul în fața altuia. Și, după nouă zile de chin și-au dat duhul, în ziua de trei mai. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

 

Intru aceasta zi, cuvant despre Sfantul Sisoie, cum a inviat un mort, numai prin cuvant.

    A mers odata un mirean la ava Sisoie, in muntele lui ava Antonie, avand impreuna cu sine si pe fiul sau. Si pe cale s-a intamplat ca a murit fiul lui. Si nu s-a tulburat, ci l-a luat pe el la staret, cu credinta.

Si a cazut cu fiul sau, ca si cum i-ar face metanie, ca sa fie binecuvantat de staret. Si, sculandu-se, tatal a lasat copilul la picioarele batranului si a iesit afara din chilie. Iar batranul, socotind ca ii face metanie, a zis copilului: „Iesi afara, scoala”, ca nu stia ca este mort. Si, indata, s-a sculat si a iesit. Si vazandu-l pe el tatal sau s-a inspaimantat si, intrand s-a inchinat batranului si i-a spus lui minunea. Si, auzind batranul s-a mahnit, ca nu voia sa se stie aceasta. Iar ucenicul lui i-a poruncit tatalui sa nu spuna nimanui, pana la sfarsitul zilelor staretului.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Teodor Studitul, ca să luăm aminte la noi înşine şi să fugim de locurile pierzătoare.

Fraţilor şi părinţilor, vremea ne cheamă pe noi, după praznic, iarăşi să venim la vorbire şi obişnuitele învăţături ale îndrepta spre voi. Venim la aceasta cu osârdie, ştiind că la aceasta suntem puşi şi că vai este nouă de nu vă vom vorbi, pe cât este cu putinţă. Deci, ce putem să zicem pentru cele ce au trecut? Că, precum neguţătorii, aşa şi fiecare din voi, în sfântul şi marele Post, adunându-şi bogăţia duhovnicească, a ajuns ca la un liman, la Sfintele Paşti, aducând cu sine multe bunătăţi şi poveri de fapte bune, adică: post, privegheri, rugăciuni, iubire de lucrare şi toate celelalte sârguinţe ale evlaviei. Însă grija cea mare este ca aceste fapte bune, să se păzească, nu oricum s-ar întâmpla. Că nu se cuvine a socoti, despre limanul cel duhovnicesc, ca şi despre limanul cel simtit. Că la cel simtit, adică, după ce se porneşte în călătorie, cu corabia pe mare, călătorul întru nelucrare se află şi fără grijă de valurile mării şi de primejdii. Iar aici, la cel duhovnicesc, se întâmplă dimpotrivă lucrul, că, prin odihna trupului, mai mult se sălbaticesc patimile şi năpădesc să intre, împreună cu ele, şi anumite vifore, adică duhuri ale răutăţii duhurile lăcomiei pântecelui, duhul desfrânării, duhul iubirii de arginţi, duhul trândaviei, duhul întristării, duhul trufiei şi al fricii, ca să nu ne scufundăm, la liman. Că Sfântul David, a căutat, oarecând, fără păzire la femeia lui Urie şi ceea ce a pătimit, o ştiu toţi cei ce citesc Cartea a doua a Împăraţilor.

Ia aminte, tu, ascultătorule, fugi de locurile şi de năravurile, cele pierzătoare ale păcatului. Pune-ţi canon şi pune strajă ochilor, auzului, mirosului şi gustării, pipăirii, mâncării şi băuturii şi somnului, ca să nu rămâi cufundat în viforul patimilor. Însă, şi aceasta, se cuvine să cunoaştem, că cela ce înoată în marea cea smintită, acela, fără de voie, este supus la furtuni şi la întreitele valuri, iar cel ce trece marea gândurilor, acela stăpân este şi al furtunii şi al alinării. Că, dacă leapădă cu bărbăţie gândurile cele necuviincioase, se umple de alinarea şi are Duhul Sfânt împreună-călător, precum se istoriseşte despre Sfântul Arsenie cel Mare, în Pateric. Iar cela ce are simţirile slăbite, iar poftele sălăşuiesc în el, ca niste izvoare, acela însuşi ridică vifor rău întru sine. Unul ca acesta, dacă nu-şi va linişti şi domoli degrabă gândurile care-l învălmăşesc, acela va ajunge să zică cuvântul cel jalnic: „Venit-am întru adâncurile mării şi viforul meu m-a scufundat pe mine.”

Deci, să punem căpetenie duhul şi să nu lăsăm pe cel mai rău să-l tragă în jos pe cel mai bun, ci, să stăpânească duhul şi el să ducă pe cel mai rău către cele mai bune şi mai înalte. Oare, nu ştiţi ce a lucrat păcatul? Au n-a adus el moartea în lume? Au n-a stricat el tot pământul? Au n-a umplut el lumea de morminte, din veac şi până acum? Fiindcă nestricăcios era omul înainte de călcarea poruncii şi nici o răutate nu avea început, atâta vreme cât cel întâi-zidit a petrecut neclintit şi neschimbat întru porunca cea dată lui. Acesta, adică păcatul, era pricinuitor muncilor celor veşnice. Acesta este şi arderea focului celui nestins al gheenei, acesta este mâncarea şi roaderea viermelui celui neadormit. Acesta, pe omul cel ce era întru cinste, l-a făcut să se asemene cu dobitoacele cele fără de minte.

Deci, de vreme ce într-acest fel atat de pierzător şi de moarte aducător este păcatul, se cuvine să fugim de dânsul, fraţilor, cu toată puterea, şi fapta cea bună să, o alegem şi să o îmbrăţişăm. Că fapta bună, pe oameni îi arată ca îngerii şi împotriva morţii se ridică şi dracilor se împotriveste, şi, împotriva stăpânitorilor lumii acesteia, saltă şi dănţuieşte, iar, mai pe urmă, Împărăţia Cerurilor o dăruieşte, pe care, să dea Dumnezeu ca, noi toţi, să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Părintele cel fără de început şi cu Prea Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.