Aceasta a trăit pe vremea când Sfântul Timotei era episcop în Efes, după moartea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (68), ca fiică a unui mare dregător al Împărăției romanilor, Licinius, și a soției sale Licinia, iar numele dat ei, de la părinti, era Penelopia. Și, ajungând ea în vârstă ca de șase ani, s-a arătat frumoasă la față și plină de înțelepciune. Deci, voind Licinius să-și păzească fiica de valul necurat al vieții, a zidit pentru dânsa un turn în afară de zidurile cetății, împărțit în multe camere, toate împodobite cu multă măiestrie și îndestulare.

Și a suit în acest turn și 13 fecioare, iar, ca păgân ce era, a dus acolo și idolii cei de aur, ca să păzească pe fiica sa. Și a pus lângă ea o cinstită bătrână Caria, ca să-i fie ei învățătoare și a mai pus, încă, și un bătrân bărbat cinstit și înțelept, cu numele Apelian, ca să o învețe carte în toate zilele. Deci, petrecând acolo fiica lui, mai mult de șase ani, și ajungând la vârsta căsătoriei, părinții ei se gândeau să o însoțească cu vreunul din cei mai luminați fii ai împărăției din acea vreme.

Stând Penelopia, într-o zi, de vorbă cu bătrânul Apelian, a văzut intrând pe fereastră un porumbel, purtând în cioc o ramură de măslin, pe care a lăsat-o pe masă, iar el a zburat afară. La câteva clipe, tot pe fereastră a intrat un vultur, aducând în cioc o coroniță de flori, pe care, lăsând-o, a zburat afară. Pe fereastră a intrat, apoi, un corb, aducând în cioc un șarpe mic, pe care, lăsându-l pe masă, a zburat și el afară. Și minunându-se de aceste ciudate lucruri, Penelopia a cerut învățătorului său să-i tălmăcească, tâlcul lor. Iar bătrânul, creștin fiind în ascuns și înainte-văzător, i-a spus ei: „Porumbelul însemnează firea ta cea blândă și bună și înțelepciunea ta feciorească. Ramura de măslin este darul lui Dumnezeu, care ți se va da ție prin Botez. Vulturul este biruința asupra patimilor și ridicarea gândului tău la Dumnezeu. Cununa este răsplătirea ostenelilor tale. Iar corbul și șarpele însemnează necazurile și suferințele ce vei avea de pătimit pentru Hristos.

Mirându-se de această tâlcuire, ca una ce încă nu auzise de credința creștinilor, a rugat pe învățătorul ei să-i lămurească taina acestei credințe. Și Apelian i-a vorbit, cu multă căldură, despre Hristos și despre învățătura și dumnezeiasca Lui lucrare în lume. Și, cugetul fecioarei se lumina, cunoscând că rostul vieții ei este să slujească Domnului. Deci, trecând pe acolo Timotei episcopul, Penelopia a primit Botezul și numele creștinesc de Irina. Iar, peste câteva zile, părinții ei i-au spus că a sosit timpul să-și aleagă un soț, dar Irina a răspuns: „Eu m-am făcut mireasa lui Hristos și nu mai vreau alt mire. Lui Îi voi închina viața mea, acum și în veci.”

Și, diavolul a răzvrătit inima tatălui ei, Licinius, că fiica sa credea în Hristos, iar de zei se lepăda. Și a fost pusă la chinuri, dar Irina a rămas neînduplecată, încât prin credința ei, însuși tatăl ei a crezut în Hristos și s-a botezat, el și toată casa lui. Și, părăsind marea lui dregătorie, s-a retras, cu soția și cu toți ai lui, în turnul lor de la marginea cetății și acolo preamăreau pe Dumnezeu.

Dar aceasta a fost pentru Sfânta Irina, numai începutul necazurilor. Urmașul lui Licinius la dregătorie a încercat să o silească pe Sfânta să aducă jertfă zeilor, dar, împotrivindu-se, fecioara a mărturisit, cu îndrăzneală, credința ei în Hristos și, din toate încercările, ieșea întărită în credință, iar mulțimea de păgâni, văzând răbdarea ei și minunile ce se făceau, au crezut în Hristos. Șirul patimilor ei nu se schimbase și nu se terminase însă. Fiul dregătorului Sedechie, un tânăr înrăit, anume Sapor, a pus-o pe Sfânta la și mai grele chinuri. Dar, scăpând, prin minune, și din aceste cumplite chinuri, Irina a plecat în cetatea Calinicon, unde a propovăduit, fără odihnă, pe Hristos, cu multă îndrăzneală. Și a călătorit prin multe locuri, vestind pretutindeni Evanghelia Mântuitorlului și aducând mulțime de necredincioși la credință. La Efes s-a întâlnit cu bătrânul ei dascăl Apelian și tot aici s-a și odihnit ea întru Domnul, în 5 zile ale lunii mai. Iar pomenirea pătimirii ei s-a scris de dascălul ei Apelian.

.

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Dimitrie al Rostovului, despre gândurile cele hulitoare

.

Fiindcă mulți sunt supărați și tulburați de gânduri rele, iar, mai mult, de cele hulitoare, pe care vrăjmașul le aduce, drept aceea, de folos ne este, ca să le cunoaștem pe ele și să le deosebim, când sunt spre păcat, și când nu. Să ne deprindem a ne tămădui de ele și să le izgonim. Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăție, pentru necredință și pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel: Mai întâi, trebuință este să știm că, a avea gânduri rele, nu este nici un fel de păcat, când mintea și voia omului nu se unesc cu aceste gânduri, iar, mai ales, când le si urăsc pe ele și nu le vor. Iar, când cu acele gânduri, mintea și voia omenească, de bună voie, se îndulcesc cu ele și le păstrează în inimă, binevoitoare față de ele, atunci acele gânduri sunt păcate de moarte. Iar dacă pe ele noi le urâm și nu le voim, ci ele singure năvălesc asupra mintii noastre, iar noi ne întoarcem la ele, atunci putem crede, că nu este voința noastră întru ele și nu-i nevoie a ne tulbura în cugetul nostru. Că ele, mai mult ne înmulțesc nouă plata de la Dumnezeu, atunci când ne supără tare și noi le biruim pe ele și nu le primim. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

.
Întru această zi, pomenirea Sfântului Efrem cel Nou
.
Sfântul Efrem, după botez Konstantínos Mόrfis, s-a născut la 14 septembrie 1384, în orașul Tríkala, într-o localitate idilică, aproape de râul Lithéos. Rămânând orfan de tată la o vârstă fragedă, a crescut dimpreună cu ceilalți șapte frați ai săi, doar prin grija lui Dumnezeu și a mamei lor evlavioase. La vârsta de 14 ani, dorind să scape de islamizare și de înrolarea în corpurile de ieniceri, a intrat în înfloritoarea Mănăstire a Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu, Stavropighie patriarhală la vremea aceea, zidită pe locul numit “Colina Neprihăniților”, din regiunea Attikí, Grecia.

Sfântul Efrem L-a urmat pe Hristos cu înflăcărare dumnezeiască și s-a remarcat, astfel, prin strălucirea viețuirii sale și prin asprimea nevoinței în Muntele Ámomon, sau ”Colina Neprihăniților”, lângă Néa Mákri.

S-a învrednicit să primească marea Taină a Preoției și darul de a sluji la sfântul jertfelnic, ca un înger al Domnului, cu frică de Dumnezeu și cu multă umilință.

În anul 1416, turcii au devastat întreaga regiune Attikí și l-au silit pe Ducele Atenei să declare supunere Sultanului. În anul 1424, păgânii otomani au năvălit și în Mănăstirea Buneivestiri a Maicii Domnului și i-au omorât pe toți părinții care viețuiau acolo. Sfântul nu se afla atunci în mănăstire, ci era la peștera lui, sus, în munte, pentru rugăciune, dar, când s-a întors, a găsit, înfricoșat, trupurile neînsuflețite ale Părinților. I-a îngropat pe toți și a rămas plângând nemângâiat.

Anul următor, în 14 septembrie 1425, au revenit barbarii și, de data aceasta, l-au găsit pe Sfânt. L-au luat și au început a-l chinui, până în ziua de marți, 5 mai 1426, la orele nouă ale dimineții. Apoi l-au spânzurat cu capul în jos, de un copac care se păstrează până astăzi la mănăstire, i-au bătut cuie în cap și în picioare, iar la sfârșit, i-au înfipt, în mult rănitul și chinuitul său trup, lemne aprinse. Astfel și-a dat Mucenicul sufletul său, în mâinile Dătătorului de cunună, Hristos.

După o jumătate de mileniu, iubitorul de oameni Dumnezeu a binevoit ca Sfântul Efrem să fie descoperit, după mai multe apariții ale sale și în urma mai multor întâmplări minunate, câte se cunosc până astăzi și care au fost adeverite prin aflarea moaștelor mucenicești și izvorâtoare de har ale Sfântului, în ziua de 3 ianuarie 1950.

Sfântul Efrem este prăznuit de două ori pe an. La 3 ianuarie este sărbătorită aflarea cinstitelor moaște, iar pe 5 mai sfârșitul său mucenicesc.

În Tríkala este prăznuit la Biserica Sfântului Ștefan, în fața căreia, după tradiție, se afla casa părintească a Sfântului.

În anul 2011, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, prin Actul Sinodal Patriarhal cu numărul 217/2-3-2011, l-a așezat pe Cuviosul Efrem în sinaxar.

Sfântul Efrem de la Nea Makri, icoană de Julia Hayes

Scurt istoric al Mănăstirii de la Nea Makri

Din vremea uciderilor făcute de către turci și până la descoperirea sfântului său trup, Mănăstirea Sfântului Efrem din Néa Mákri a fost una dintre cele mai vechi mănăstiri din zonă. Mulți monahi și preoți și-au petrecut acolo viața în rugăciune către Dumnezeu. În perioada stăpânirii turcești, s-au făcut ucideri barbare în masă, încât acest lucru a dus la exterminarea mănăstirii.

În 1945, maica Makaría a mers la ruinele vechii Mănăstiri a Buneivestiri, care fusese Strovropighie, pe ”Colina Neprihăniților”, la poalele nord – estice ale Muntelui Pentéli. Dintr-un imbold dumnezeiesc, a amenajat o chilioară în acel loc și a început să curețe ruinele vechii biserici și să o reconstruiască. Acolo medita adesea la faptul că pe acele pământuri viețuiseră monahi de-a lungul veacurilor și se ruga să afle sau să i se descopere măcar vreunul dintre toți aceia. O voce tot mai puternică, în inima ei, îi spunea: ”Sapă și vei găsi ceea ce dorești”, până când i s-a arătat un loc în partea din față a mănăstirii.

Stareța Makaria

Astfel, la 3 ianuarie 1950, a chemat un muncitor să sape în locul în care o îndemnase inima. Deși muncitorul nu era de acord și ar fi săpat oriunde altundeva, numai în locul acela nu ar fi vrut, s-a înduplecat până la urmă, după multe cereri și rugăminți, și a început să sape. Locul avea o sobă pe jumătate dărâmată, un perete și alte lucruri care arătau că în acel loc, cândva, s-a aflat chilia unui monah. Primul lucru pe care l-au găsit, a fost un cap. Și imediat s-a răspândit o mireasmă plăcută.

”Am îngenunchiat cu evlavie și am sărutat moaștele Sfântului și am simțit profund, în inima mea, amploarea martiriului său. Sufletul mi s-a umplut de bucurie, căci dobândisem o comoară scumpă și, pe măsură ce feream pământul cu grijă, vedeam armonia moaștelor sale care, deși se aflau de atâtea secole în pământ, nu fuseseră atinse de stricăciune”, a spus stareța Makaría, descriind evenimentele cutremurătoare care i se întâmplaseră.

Cu multă grijă, maica a scos din pământ întreg trupul Sfântului și l-a așezat într-o raclă ce se afla deasupra mormântului. Era evident faptul că fusese preot, iar rasa îi era intactă.

Seara, pe când citea Vecernia, Maica a auzit pași. Sunetul venea dinspre mormânt, răsunând până în ușa bisericii. Acolo l-a văzut pentru prima dată. Era înalt, cu ochi mici, rotunzi, cu barbă lungă, neagră, ce îi ajungea până la gât, îmbrăcat în veșminte călugărești. Într-o mână ținea o flacără și cu cealaltă binecuvânta. A cerut să fie luat din locul în care era așezat. Imediat, a doua zi, maica Makaría a curățat moaștele și le-a depus într-o raclă în biserica centrală a Mănăstirii.

În aceeași seară, Sfântul i s-a arătat în vis, i-a mulțumit și i-a descoperit numele său: Efrem. De atunci, moaștele Sfântului Efrem se păstrează în același loc și, zilnic, sute de credincioși vin să se închine, cerându-i ajutor și binecuvântare. Cu harul lui Dumnezeu, Sfântul a făcut mii de minuni. În incinta mănăstirii se mai află, protejat într-o încăpere, dudul de care a fost spânzurat Sfântul și pe care și-a dat ultima răsuflare.

Copacul de care a fost atârnat și chinuit Sfântul Nou Mucenic Efrem, Făcătorul de Minuni

Troparul Sfântului Efrem cel Nou

Glasul I, Locuitor pustiului:

Strălucit-ai ca soarele pe Colina Neprihăniților și ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ți sufletul sub loviturile necredincioșilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenice al lui Hristos. Pentru aceasta, ai făcut să se reverse neîncetat dumnezeiescul har spre cei ce cu evlavie strigă către tine: slavă Celui Ce ți-a dat ție putere, slavă Celui Ce ți-a dăruit harul vindecărilor, slavă Celui Ce dă tuturor, prin tine, tămăduiri.