Acesta a fost din pamântul Hus, din hotadele Idumeei şi Arabiei, pogorând din fiii lui Esau şi era al cincilea neam de la Avraam. Şi Iov era om fără prihană, drept şi credincios, despărţindu-se de tot lucrul rău.

Avea şapte feciori şi trei fete. Avea dobitoace şi slugi nenumărate. Şi el era preotul casei, aducând jertfe în fiecare zi, cerând mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Numele lui era cunoscut şi era cinstit în patria sa. Era cel mai mare în poporul său şi se bucura în pace de fericirea sa.

Dar diavolul, care cunoştea dreptatea lui Iov, a cerut lui Dumnezeu voie, ca Iov să fie pus la încercare. Şi Dumnezeu a îngăduit lui satan să lovească pe Iov în averea sa şi în copiii lui. Numai asupra lui să nu-şi întindă mâna. Şi Iov a primit fără cuvânt de hulă, ca Dumnezeu să-i ia, ceea ce i s-a dat şi a zis: Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat.” (Iov, 1, 21). Dar satan a cerut voie şi suferinţa lui Iov a mers mai departe; a fost lovit, în tot trupul lui, cu lepră, din tălpi şi până în creştet şi zăcea pe gunoi, scărpinându-şi bubele cu un ciob. Iar Iov n-a cârtit şi se împotrivea femeii lui, care-l sfătuia să blesteme pe Dumnezeu şi să moară şi îi zicea ei: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune. Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi, oare, şi pe cele rele?” (Iov, 2, 10). Şi atunci au venit trei prieteni, ca să-l plângă. Şi se întrebau, ce rost are suferinţa lui Iov.

Toţi trei socoteau, după învăţătura veche, că omul suferă pentru că a păcătuit. Înaintea lui Dumnezeu, ziceau ei, nici un om nu este drept, iar suferinţele lui Iov este o pedeapsă pentru păcatele lui. Iar Iov se frământa, apărându-se că este drept, şi nu înţelegea de ce este nedrept.

Un al patrulea prieten, Elihu, a venit spunând că, la Iov, suferinţa este şi o pedeapsă pentru trufia lui, de a se crede drept. Că suferinţa este o încercare, îngăduită de Dumnezeu, pentru binecuvantatele pricini, necunoscute nouă. Iar, la rândul său, omul n-are dreptul să ceară socoteală lui Dumnezeu cel întelept şi atotputernic.

Într-un cuvânt, învăţătura cărţii Iov este că omul trebuie, necontenit, să se supună lui Dumnezeu, chiar când mintea lui nu rămâne deplin împăcată. Tainele lui Dumnezeu sunt prea mari, ca să le putem cuprinde, cum zice Proorocul: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre” (Isaia, 55, 8).

Iov a înţeles acest lucru şi s-a smerit, cunoscându-şi îndrăzneala sa: „Am vorbit fără să înţeleg, zice el, de lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam” (Iov 42, 3).

Abia Noul Testament avea să ne dea răspunsul cel mai adânc, despre rostul suferinței în lume, şi anume că suferinţa unui drept avea să mântuiască lumea de păcate, odată pentru totdeauna; adică suferinţa mântuitoare a Domnului Hristos şi a celor ce cred în El.

Şi Dumnezeu l-a iertat pe Iov şi i-a întors toate câte i s-au luat. Iar el a trăit, după aceea, încă o sută patruzeci de ani, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminţie, şi s-a sfârşit la adânci bătrâneţi, încărcat de zile.

 

Întru această zi, pomenirea Sfântului Varvar, care a fost mai înainte tâlhar şi, prin mare pocăinţă, a plăcut lui Dumnezeu.

Acest fericit Varvar a fost mai inainte talhar cumplit, in partile Lucaniei si mult sange omenesc a varsat. Si nu putea nimeni sa-l prinda, nici sa i se impotriveasca lui, ca era tare cu trupul. Iar bunul si iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce nu voieste moartea pacatosului, ci voieste sa se mantuiasca toti, precum oarecand pe Pavel, asa si pe acesta l-a chemat cu purtarea Sa de grija cea minunata. Ca, sezand acesta intr-o vreme in pestera si privind la multimea aurului adunat din talharie, s-a atins de inima lui darul lui Dumnezeu, care duce la pocainta pe cel pacatos. Deci, talharul umilindu-se cu sufletul si aducandu-si aminte de infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu, a inceput a plange, zicand intru sine: „Vai mie, pacatosului, ce am facut, mult sange omenesc am varsat si pe multe femei cu pacatul cel trupesc le-am intinat, averile straine le-am rapit si multe rautati am facut. Si astazi sau maine voi muri, iar cele ce le-am castigat ale cui vor fi?” Si iarasi a zis: „Stiu ca pe talharul cel de demult, l-a primit Hristos intru milostivirea Sa; apoi, si pe mine, de ma voi pocai, ma va primi. Deci, ma pocaiesc si doresc si caut milostivirea Sa.”

Aceasta zicand-o intru sine, s-a sculat si n-a spus nimic insotitorilor sai, ci, luandu-si sabia sa pe sub haina si lasand toate, s-a dus noaptea in satul cel mai apropiat, in care era o biserica. Si a intrat in acea biserica, la vremea cantarii Utreniei, iar, dupa Utrenie, a cazut la picioarele preotului cu lacrimi, zicand: „Parinte sfinte, pe mine pacatosul cel pierdut, care am venit la sfintia ta, nu ma lepada, ca voiesc sa ma pocaiesc de toate rautatile cele facute de mine.” Iar preotul, ridicandu-l pe el de la pamant, l-a dus la Sfantul altar si i-a zis: „Spune, fiule, inaintea lui Dumnezeu cele facute de tine, iar eu, smeritul, martor vor fi marturisirii si pocaintei tale.” Si a zis cel ce se pocaia: „Eu parinte, sunt Varvar talharul, de care si tu, precum mi se pare, ai auzit. Ca m-am umplut de multe pacate, de necuratii trupesti, de jefuiri si de ucideri, pentru ca am ucis ca la trei sute de suflete, intre acestea inca si pe doi preoti i-am pierdut cu sabia, fiindca nu voiau sa ma primeasca pe mine la pocainta. Si acum, tu, parinte, daca stii ca ma va primi Dumnezeu pe mine, cel ce ma pocaiesc, apoi leaga-mi ranile mele, cu dumnezeiestile porunci, precum voiesti. Iar de nu, luand aceasta sabie a mea, porunceste sa ma ucida cineva cu ea.” Iar preotul i-a zis lui: „Fiule, nu este pacat, care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu, daca nu deznadajduiesti, ci, sa mergi la casa mea si ce-ti va porunci tie, tu sa implinesti cu fapta.”

Deci, iesind din biserica, preotul a luat aminte si a vazut pe Varvar tarandu-se pe coate si in genunchi dupa dansul si a zis catre el: „De ce faci aceasta, fiule?” Zis-a Varvar: „Parinte, m-am aruncat la pamant, inaintea Domnului Dumnezeului meu, impreuna cu pacatele mele, si nu ma voi ridica de la pamant, pana ce nu mi se vor ierta mie toate faptele cele rele.” Zis-a lui preotul: „Fiule, te fagaduiesti, de buna voie, lui Dumnezeu, la aceasta? Atunci pazeste fagaduiala si se vor ierta tie toate.” Iar, dupa ce au mers acasa, iarasi, a zis catre dansul preotul: „Iata, fiule, copiii mei si slugile mele si dobitoacele si cainii. Cu care voiesti sa fii asemenea, ca impreuna cu aceia sa primesti hrana?” Zis-a Varvar: „Eu, parinte, gandesc ca nici cu cainii nu sunt asemenea, insa, pentru nevoia cea trupeasca, ca unul ce are trebuinta de hrana, cu cainii sa ma randuiesti, sa gust hrana si afara sa petrec, fara de acoperamant, in toate zilele si noptile.” Zis-a preotul: „Fa, dar, asa, fiule, precum graiesti inaintea lui Dumnezeu si sa nadajduiesti in milostivirea lui cea mare.” Si a petrecut asa Varvar, la preotul acela, trei ani, ca animalul cel cu patru picioare, pe coate si in genunchi tarandu-se, si nici nu se scula de la pamant, nevrednic socotindu-se a fi impreuna cu oamenii, ci, impreuna cu animalele si cu cainii manca si cu ei afara salasuia, ziua si noaptea.

Iar, dupa al treilea an, a zis catre dansul preotul: „De acum, fiule, sa incetezi a te hrani cu cainii, pentru ca s-a milostivit spre tine Domnul.” Si a zis Varvar: „Vreau inca sa pasc, ca animalele.” Si a zis catre dansul preotul: „Fiule, Dumnezeu vede si aceasta fagaduinta a ta, pe care o faci Lui, din smerenia ta, vrand sa patimesti, asa, pentru pacatele tale.” Si a iesit Varvar cu animalele afara din sat cu verdeturi crude hranindu-se. Si, ajungand la o dumbrava, a petrecut acolo doisprezece ani, gol cu trupul, nici o zdreanta avand pe dansul, si s-a facut trupul lui ca scoarta finicului, arzandu-se de zaduful soarelui, crapandu-se de ger, si innegrindu-se ca si carbunele; si s-a facut fericitul Varvar mucenic de buna voie. Iar, dupa ce s-au implinit cei doisprezece ani ai patimirii lui in pustie, i s-a facut lui instiintare, prin dumnezeiasca descoperire, de iertarea pacatelor lui, si ca isi va sfarsi, muceniceste, prin sange, nevointa pocaintei lui.

Deci, umbland el odata prin dumbrava, s-a apropiat de un drum, unde oprisera niste negutatori. Aceia, socotind ca se apropie vreo fiara, nestiind ce era in iarba inalta, au luat arcurile lor cele incordate si au tras intr-insul, lovindu-l cu trei sageti. Iar, dupa ce s-au apropiat de el, au vazut pe omul cel sagetat de dansii si s-au inspaimantat. Iar el, indemnadu-i sa nu se teama, nici sa se necajeasca, le-a spus toate despre sine si le-a poruncit sa spuna, despre sfarsitul lui, preotului din satul acela. Aceasta zicand-o, si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu.

Si, preotul instiintandu-se de aceasta, de acei negutatori, a mers acolo si a vazut trupul fericitului Varvar stralucind ca o lumina, si, facand tanguirea cea obisnuita deasupra mortului, l-a ingropat pe el, acolo, in acelasi loc, unde a fost ucis. Dupa aceea, au inceput a se face la mormantul lui tamaduiri de toate neputintele. Iar, dupa cativa ani, adunandu-se poporul cu preotul, au descoperit mormantul si au aflat trupul Sfantului nu numai nestricat, ci, si mir de tamaduiri izvorand. Si, minunandu-se, au preaslavit pe Dumnezeu si au adus acele cinstite moaste ale Sfantului Varvar, cu mare cinste, in satul lor si in biserica l-au pus, mirandu-se de minunata lui iubire de oameni si milostivire a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cuvine cinste si slava in veci. Amin.

 

Întru această zi, cuvânt din Pateric..
   Odata, ne-am dus la unul din parinti si l-am intrebat pe el, zicand: „De va avea cineva vreun gand si se vede pe sine biruit si, de multe ori, citind cele ce au zis parintii despre un gand ca acela, doreste sa le faca, dar nicidecum nu poate, oare, ce este mai bine, a descoperi vreunuia dintre parinti gandul sau, sau a se sargui singur sa foloseasca ceea ce a citit si a se multumi cu ce stie?” Raspuns-a batranul: „Trebuie sa descopere acest gand catre cel ce poate sa-i fie de folos si sa nu se bizuiasca numai pe sine. Ca nu poate cineva sa-si ajute lui, mai ales, de va fi biruit de patimi. Ca mie, tanar fiind mi s-a intamplat una ca aceasta, ca aveam patima sufleteasca si eram biruit de ea. Si, auzind de ava Zinon, ca pe multi care se aflau asa, i-a vindecat, am voit sa ma duc si sa-i vestesc lui. Iar satana ma oprea, zicand: „De vreme ce stii ce trebuie sa faci, fa cum citesti si nu te mai duce sa superi pe batran. Deci, cand porneam sa ma duc si sa-i vestesc lui, razboiul se usura de la mine, prin mestesugirea diavolului, ca sa nu ma duc. Iar, dupa ce ma intorceam sa mai merg, iarasi, eram stapanit de patima. Si aceasta a mestesugit-o vrajmasul asupra mea, multa vreme nelasandu-ma sa ma marturisesc batranului. Iar, de multe ori, m-am si dus la batran, vrand sa-i spun lui gandul, dar nu ma lasa vrajmasul, aducand rusine in inima mea si zicand: „De vreme ce stii cum trebuie sa te vindeci, ce trebuinta este a spune cuiva? Ca porti grija de tine; stii ce au zis Parintii.

Si acestea, zicea el, imi aducea vrajmasul, ca sa nu ma arat doctorului si sa ma vindec. Iar batranul cunostea ca am ganduri, dar nu ma vadea, asteptand ca, eu insumi sa i le descopar. Ma invata despre viata cea dreapta si, apoi, ma slobozea. Iar, mai pe urma, plangand, am zis catre mine: Pana cand ticalosule suflet, nu vrei sa te tamaduiesti? Altii vin de departe la batran si iau lecuire, iar tu nu te rusinezi, ca, avand doctorul aproape, nu vii sa te tamaduiesti. Si, aprinzandu-ma cu inima, m-am sculat, si mi-am zis: Daca voi merge la batranul si nu voi afla pe nimeni la dansul, atunci voi cunoaste ca este voia lui Dumnezeu sa-mi marturisesc gandurile. Si, mergand acolo, n-am aflat pe nimeni la batran.

Deci, batranul ma invata, dupa obicei, despre mantuirea sufletului si cum ar putea cineva sa se curateasca de cugetele cele spurcate. Iar eu, iarasi rusinandu-ma si nemarturisindu-ma, voiam sa plec. Si, sculandu-ma, batranul a facut rugaciune si ma petrecea, mergand, inaintea mea, pana la usa de afara. Iar eu eram muncit de ganduri, daca sa spun batranului sau sa nu spun si incet mergeam dupa dansul. Iar batranul, intorcandu-se si vazandu-ma muncit de ganduri, m-a lovit in piept incetisor si mi-a zis: Ce ai? Om sunt si eu. Si daca mi-a zis batranul acest cuvant, am inteles ca mi-a deschis inima mea si am cazut la picioarele lui, rugandu-l pe el, cu lacrimi, si zicand: Miluieste-ma! Iar el mi-a zis: Ce ai? Si i-am zis lui: Nu stii ce am? Si mi-a zis: Tu trebuie sa spui ce ai. Iar eu, cu mare rusine, abia mi-am marturisit patima mea. Si mi-a zis: Dar, de ce atata vreme te-ai rusinat a o spune? Au nu sunt si eu om? Insa, voiesti sa-ti spun si eu ceea ce stiu? Au nu sunt acum trei ani de cand ai aceste ganduri si, venind aci, nu le marturisesti? Iar eu, marturisind si cazand si rugandu-ma, i-am grait lui: Miluieste-ma, pentru Dumnezeu, si ma invata ce sa fac. Si mi-a zis: Du-te si nu te lenevi in rugaciunea ta si nu cleveti pe nimeni. Iar eu, mergand la chilia mea si, nelenevindu-ma in rugaciune, cu darul lui Hristos si cu rugaciunile batranului, n-am mai fost suparat de patima aceea.

Deci, trecand un an, mi-a venit un gand ca acesta: Nu cumva te-a miluit Dumnezeu pentru mila Sa, iar nu pentru batran? Si aceasta venindu-mi in minte, am mers la dansul, vrand a-l ispiti pe el si, luandu-l deoparte, i-am facut metanie, zicand: Roaga-te pentru mine, parinte, pentru gandul meu, pe care ti l-am marturisit mai inainte. Iar el m-a lasat zacand, la picioarele lui. Si, tacand putin, mi-a zis: Scoala, ai credinta in mine. Iar eu, acestea auzind, voiam sa ma inghita pamantul de rusine si, sculandu-ma, nu puteam cauta la fata batranului. Si, mirandu-ma si inspaimantandu-ma, am plecat la chilia mea.” Iar staretul, spre incredintarea faptelor celor bune, si spre folosul nostru, ne-a spus noua aceasta: „Oarecand, doi frati, locuind aparte, mergeau unul catre altul. Si a zis unul dintr-insii celuilalt: Voiesc sa ma duc la ava Zinon si sa-i spun lui un gand. Si a zis celalalt: Si eu voiesc acelasi lucru. Deci, s-au dus amandoi si fiecare, si-a marturisit gandurile. Si unul, spunandu-le, a cazut inaintea batranului, rugandu-l pe el cu multe lacrimi, ca sa roage lui Dumnezeu, pentru dansul. Si batranul i-a zis lui: Mergi, nu te slavi pe tine si nu grai de rau pe cineva si nu te lenevi la rugaciunea ta. Si ducandu-se, fratele s-a vindecat. Iar celalalt, spunandu-si gandul sau catre staret, a grait, moale si cu nebagare de seama: Roaga-te pentru mine, dar n-a cerut cu deadinsul. Iar, dupa o vreme, s-a intamplat de s-au intalnit cei doi frati, unul cu altul. Si a zis unul dintr-insii: Cand ai mers catre staret, i-ai spus lui gandul, care ziceai ca vrei sa-l spui lui? Iar acela i-a zis: Da, i-am spus. A intrebat acela: Oare te-ai folosit, dupa ce i-ai spus? Raspuns-a fratele: Da, m-am folosit. Ca, pentru rugaciunile staretului, m-a vindecat Dumnezeu. Iar celalalt i-a zis: Eu, macar ca i-am spus gandurile mele, nu am simtit vreo usurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit: Si cum te-ai rugat batranului? Raspuns-a acela: I-am zis lui: Roaga-te pentru mine, ca am acest gand. Iar el a zis: Eu, marturisindu-ma lui, i-am udat picioarele cu lacrimile mele, staruind, ca sa se roage lui Dumnezeu pentru mine. Si, prin rugaciunile lui, m-a vindecat Dumnezeu.”

Iar aceasta ne-a povestit-o noua batranul staret, invatandu-ne ca se cade celui ce roaga pe vreunul din parinti, pentru ganduri, cu osteneala si din toata inima sa se roage, ca lui Dumnezeu, si, atunci, va dobandi cererea sa. Iar cel ce se marturiseste cu nebagare de seama, sau ispiteste, nu numai ca nu se foloseste, ci se si osandeste.