Aceștia erau la fel din Corint și au trăit în zilele împăraților Decius și Valerian (250-260) și ale lui Iason, stăpânitorul Greciei.
În acele zile, fiind prigonire asupra creștinilor, mulți din cei credincioși, temându-se de chinurile cele cumplite, părăseau cetățile și averile lor și se ascundeau prin pustietăți și prin munți, ca să-și păzească fără prihană sfânta lor credință a iubirii, a dreptății și a libertății, dată nouă de Dumnezeu, prin trimisul Său, Domnul Iisus Hristos.

Deci, Sfântul Codrat, rămânând foarte mic, la moartea macii sale, care umbla prin munți, a fost crescut de rudele sale și, venind la vârsta tinereții, s-a împrietenit cu alți tineri, care ardeau de aceeași dragoste pentru credință, ca și el. Dar Codrat și cei cinci prieteni ai săi au fost prinși și, în temniță fiind, toți șase povățuiau, cu multă râvnă, pe creștinii închiși, să nu se lepede de Hristos. Deci, după câteva zile, au fost scoși la păgâneasca judecată a stăpânitorului Iason. Și mărturisind, ei toți, cu tinereasca putere, aceeași credință în Hristos, și fiind bătuți, strujiți, arși în foc și târâți prin cetate, în cele din urmă, au fost dați spre tăierea capului lor cu sabia. Și așa au luat cununa biruinței, din dreapta lui Hristos, Dumnezeu.

 

Pentru această zi, Preacuvioasa maica noastră Anastasia patriciana, care, luând chip bărbătesc, s-a făcut Anastasie famenul (+567)

În zilele împăratului Justinian (527-565) a fost o văduvă oarecare în Constantinopol, Anastasia cu numele, binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, din părinți de bun neam și bogați, cu dregătorii înalte în palatele împărătești. Aceasta, având în inima sa frica de Dumnezeu, cu râvnă păzea dumnezeieștile porunci, umblând întru ele, fără de prihană. Și a fost dăruită și cu frumusețe trupească, la vedere; și încă și mai frumoasă era cu faptele bune, cele sufletești. Că atât de bună era la obiceiuri, cât toți se foloseau, văzându-i viața ei, și mulți se sârguiau să urmeze faptelor ei bune și împăratul însuși o cinstea pe ea mult.

Iar semănătorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuiește pe cei buni și nu încetează a se lupta cu neamul omenesc și învrăjbiri a face între oameni, a adus și asupra acestei fericite Anastasia război de vrajbă; că a pus în inima împărătesei Teodora, ură asupra ei și vrășmășie împotriva roabei lui Dumnezeu cea nevinovată. De care lucru Anastasia înștiințându-se, de la un oarecare cunoscut al ei, și plină fiind de dumnezeiască cunoștință, și-a adunat gândurile sale, zicând: „O, Anastasia, pricina aceasta venind la vreme, ostenește-te, mântuind sufletul tău, iar pe împărăteasă slobozește-o de păcatul urii, cel pe nedrept, și mijlocește-ți ție cereasca Împărăție.”

Niște gânduri ca aceastea cugetând, și-a tocmit în taină o corabie, și luând din aurul său o oarecare parte, iar pe celelalte toate lăsându-le, a plecat la Alexandria, neștiind nimeni. Și la un oarecare loc, ca la cinci stadii departe de cetate, zidindu-și o mică mănăstire, viețuia acolo slujind lui Dumnezeu și sârguindu-se numai Lui a-I plăcea. Și avea totdeauna cu sine lucru de mână potrivit îndemânării femeiești, iar pe buzele ei, cântarea neîncetată de psalmi și lauda lui Dumnezeu. Și s-a întâmplat mai pe urmă, că acea mănăstire a ei, mare și slăvită a ajuns a fi, îmbelșugată cu toată îndestularea, până la venirea turcilor, având numire patriciana, după fericita Anastasia patriciana.

Trecând câțiva ani după ieșirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, împărăteasa Teodora, cea care a fost învrăjbită asupra ei, s-a sfârșit. Și, împăratul aducându-și aminte de Anastasia patriciana, a trimis în toate părțile, căutând-o cu multă stăruință. De aceasta, mielușeaua lui Dumnezeu înștiințându-se iarăși, a lăsat noaptea mănăstirea sa și s-a dus în Schit, la ava Daniil, și toate cele despre dânsa, le-a spus acelui fericit stareț. Iar el, îmbrăcând-o pe ea în haine bărbătești, în loc de Anastasia a numit-o pe ea Anastasie famenul și a dus-o într-o peșteră, ce era departe de lavră și a închis-o acolo, dându-i ei pravilă și rânduială de viață. Și i-a poruncit ei să nu iasă nicăieri din peșteră, nici să lase pe cineva să vină la dânsa. Și a însemnat unuia dintre frații ce slujeau lui, un loc în fața peșterii și i-a poruncit ca să aducă sihastrului, o dată pe săptămână, puțină pâine și un vas cu apă și să le pună înaintea peșterii, la locul acela, apoi luând de la sihastru blagoslovenia cea de rugăciune, îndată să plece. Deci, acolo, acel suflet ca de diamant a petrecut, fără să iasă douăzeci și opt de ani, rânduiala cea dată păzind-o neschimbată… Și n-a fost văzută de nimeni că nimeni nu mergea la dânsa, nici altcineva nu știa de dânsa, fără numai fratele care-i aducea pâine și apă. Încă și acela nu știa, că era femeie cu firea, ci socotea că este bărbat famen.

Dar cine va putea ajunge, cu mintea sa, ostenelile și nevoințele făcute de dânsa întru acei douăzeci și opt de ani, în peștera aceea, sau, cu limba să povestească, sau va putea să dea în scris felul viețuirii sale, pentru Dumnezeu: lacrimile, suspinele, tânguirile, privegherile, cântările, rugăciunile, citirile, starea în picioare, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuință, iar, mai mult decât toate, năpădirile cele drăcești și luptele cu diavolii, care îi aduceau mereu aminte de dulcețile de mai înainte, din lume, și de desfătările trupești și de toate celelalte pofte lumești, și cum, pe acelea toate, Sfânta le gonea și biruia pe vrășmaș? Pe lângă acestea, n-a ieșit din peșteră în toate zilele anilor acestora, ea care, mai înainte, ani de-a rândul, petrecea în împărăteștile palate, ca o doamnă ce era, fiind și cea dintâi dintre patriciene, și cu mulțime de bărbați și de femei, la mese și la veselii lumești, se adunau. Toată mintea și gândul se înspăimântă de lucrul acesta, cum adică, toate acelea le-a trecut cu vederea și pomenirea lor din mintea ei a șters-o, cum a ajuns la o atât de mare smerenie, la post, la înfrânare și la toată strâmtorarea căii celei înguste și cu necazuri. Așa, Sfânta, nevoindu-se bine, s-a făcut vas al Sfântului Duh și, plăcând lui Dumnezeu până la fericitul sfârșit al ei.

Deci, mai înainte văzând mutarea ei către Domnul, a scris pe o scândură, către starețul, așa: „Cinstite părinte, să iei împreună cu tine, cu sârguință, pe ucenicul cel ce-mi aduce mie pâine și apă, încă să iei și uneltele cele trebuitoare de îngropare și să vii ca să îngropi pe fiul tău, Anastasie famenul.” Acestea scriind, a pus-o în afara peșterii, înaintea ușii. Iar starețul, noaptea, înștiințându-se de aceasta, prin descoperire de la Dumnezeu, a zis către ucenic: „Aleargă fiule degrabă la peșteră, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul și caută dinaintea ușii peșterii și vei afla acolo o scândura scrisă: pe aceea, luând-o, cu multă sârguință să te întorci la noi.” Iar fratele, ducându-se și, după cuvântul starețului, aflând scândura aceea scrisă, a adus-o pe ea la bătrânul. Și, citind-o, starețul a lăcrimat și, luând cele trebuincioase de îngropare, s-a dus cu fratele acela. Și, deschizând peștera, au aflat pe famenul cuprins de durere înfocată și căzând pe pieptul lui, ava Daniil plângea, zicând: „Fericit ești, frate Anastasie, că de această zi și ceas al morții totdeauna îngrijindu-te, n-ai luat seama la împărăția cea pământească.” Iar ea a zis: „Fericit ești tu, noule Avraam.” Și a zis iarăși starețul: „Roagă-te, dar, pentru noi, către Domnul.” Iar ea a grăit: „Cinstite bătrâne, eu mai multă trebuință am de ale voastre rugăciuni, în ceasul acesta.”

Deci, șezând ea pe rogojină, a sărutat capul starețului și, rugându-se pentru dânsul, grăia cuvinte binecuvântate. Apoi, pe ucenicul său luând, starețul l-a plecat pe el la picioarele ei, zicând: „Blagoslovește pe acest ucenic al meu și al tău fiu.” Iar ea a zis: „Dumnezeul părinților mei, Cel ce îmi stă mie înainte în ceasul acesta, ca să mă despartă pe mine de trupul acesta, Cel ce știe pașii mei în peștera aceasta și strâmtorarea vieții, cea pentru Numele Lui, și această durere trupească o vede, Acela să odihnească pe Duhul Părintelui Lui peste dânsul, precum s-a odihnit duhul lui Ilie peste Elisei.” Și, întorcându-se către stareț, a zis: „Pentru Domnul, părinte, să nu dezbrăcați de pe mine, după moarte, haina, cu care sunt îmbrăcat, ca nimeni să nu știe cele despre mine.” Apoi, împărtășindu-se cu preacuratele lui Hristos Taine, a zis: „Însemnează-mă pe mine părinte, cu semnul lui Hristos și vă rugați pentru mine.” După aceasta, privea spre răsărit și a strălucit fața ei ca focul. Apoi, însemnându-se cu semnul crucii, a zis: „Doamne în mâinile Tale dau duhul meu.” Și îndată cu acel cuvânt și-a dat sufletul.
Iar ava Daniil și ucenicul, au săpat înaintea peșterii o groapă și starețul, dezbrăcând de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: „Îmbracă pe fratele, fiule.” Și ucenicul, îmbrăcând pe Sfânta, din întâmplare, a văzut că este femeie și a tăcut, nespunând starețului. Și au îngropat sfântul trup al Anastasiei, cu cântarea cea obișnuită deasupra gropii. Iar după îngropare, ducându-se la locurile lor, a zis ucenicul către stareț: „N-ai știut părinte, că famenul Anastasie a fost femeie?” Iar starețul a răspuns: „Am știut, fiule, și pentru aceasta în haina bărbătească am îmbrăcat-o pe ea și am numit-o pe ea Anastasie famenul, ca să nu fie de sminteală, nici să știe cineva despre dânsa și să nu străbată vestea în toate părțile. Că multă cercetare a fost pentru dânsa de la împăratul, prin toate părțile, iar, mai ales, întru aceste hotare, dar, iată, cu Darul lui Dumnezeu, la noi s-a păzit. Și atunci a spus starețul ucenicului său toată viața Sfintei, cu deamănuntul, care lucru, după aceea, a fost știut și în toată lavra. Și i-au scris viața spre folosul celor ce vor citi și o vor asculta și întru slava lui Hristos Dumnezeu. Celui între sfinții Săi proslăvit, în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre Marcu monahul

Se spune despre Marcu monahul din Egipt, că a petrecut treizeci de ani neieșind din chilia sa. Însă, avea obicei, un preot, de venea la dânsul și, săvârșindu-i Sfânta Liturghie, îl împărtășea pe el cu Sfintele Taine. Iar diavolul, pizmuind bunătățile lui și răbdarea, a voit să-l ispitească pe el cu osândirea. Că a adus la el un om, ce avea duh viclean, cu chip de a primi rugăciune de la el. Deci, omul fiind învățat de diavolul, mai înainte de toate, a zis acestea către stareț: „Preotul tău este plin de toată stricăciunea păcatului și, de acum, să nu-l mai primești pe el să intre la tine.” Însă, bărbatul cel de Dumnezeu insuflat, Marcu, a zis către dânsul: „Fiule, toți oamenii arucă afară spurcăciunea, iar tu la mine ai adus-o. Că scris este: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”. Însă, chiar de este el păcătos, Dumnezeu îl va mântui pe el, că scris este: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați.” Și, acestea zicând, a făcut rugăciune și a gonit pe dracul din om și l-a slobozit pe el sănătos. Iar, după ce a venit preotul, îndată l-a primit pe el starețul, cu bucurie. Iar bunul Dumnezeu, văzând lipsa de răutate a starețului, i-a arătat lui un semn, precum însuși ne-a povestit. Când preotul stătea înaintea Sfântului prestol, am văzut, zicea el, pe îngerul Domnului, din cer pogorându-se, și punându-și mâna pe capul preotului. Și s-a făcut preotul, cu totul, ca un stâlp de foc. Iar eu, minunându-mă de vederea aceea, îndată am auzit un glas, zicându-mi mie: O, omule, ce te minunezi de lucrul acesta? Că dacă un împărat pământesc nu lasă pe dregătorii săi să stea întinați înaintea sa, de s-ar întâmpla să nu fie ei cândva cu știință curată și cu slavă multă, apoi, cu atât mai mult, Împăratul ceresc nu-Și va curăți El, oare, pe slujitorii Sfintelor Taine, pe ei care stau înaintea scaunului Său, și nu-i va lumina cu slava cerească?

Iar viteazul și nevoitorul lui Hristos, Marcu Egipteanul, s-a învrednicit de semnul acesta, mare făcându-se, pentru că n-a osândit pe preot și a propovăduit tuturor să nu osândească de nici un păcat pe preoți, de vreme ce, înaintea lui Dumnezeu sunt stătători și împreună petrec cu îngerii. Dumnezeului nostru, slavă!

 

 

 

 

 

.