Acest Sfânt Teofan a fost fiul marelui dregător Isac și al Teodatei și se înrudea de-aproape cu împărații Leon Isaurul și Constantin Copronimul. Pierzând pe tatăl său la vârsta de trei ani, a fost crescut de maica sa, la curtea rudei sale Constantin Copronim, măcar că, la curte bântuia, în acea vreme, erezia luptei împotriva Sfintelor icoane. Din iconimia lui Dumnezeu, s-a aflat, însă, în preajma copilului un slujitor temător de Dumnezeu și înțelept, care a purtat de grijă de sufletul lui, învățându-l, în taină, calea dreptei credințe. Cu vorbirea acestuia și îndemnându-se de Duhul Sfânt, în tânărul Teofan se aprinse o mare dorință după întreaga înțelepciune a fecioreștii curății, dorind din tot sufletul chipul și viața monahicească.
Deci, după moartea mamei sale, silit fiind să se căsătorească, a descoperit, tot din iconomia lui Hristos, că și mireasa lui avea aceeași dorință ca și el. Și, în camera lor de nuntă, au făcut legământ în taină, să trăiască în curăție, până se va ivi prilejul de a merge fiecare într-o mănăstire, ea în mănăstirea de fecioare, el în mănăstirea de călugări. Deci, trăind ei ca un frate cu o soră, în înfrânare și rugăciune de zi și de noapte, au început să împartă săracilor din foarte multa lor avere, iar, în fața lumii, el își împlinea feluritele lui îndatoriri, ca orice dregător împărătesc.
Drept aceea, a ieșit poruncă de la împărat să meargă Teofan, ca ispravnic împărătesc, în părțile Cizicului, a cărui cetate, atunci, se zidea. Și, făcându-și el calea cu luntrea pe râul Rindacos, s-a oprit la un loc foarte frumos, în munți, numit Singriania, plin de păduri, de schituri și de mănăstiri. Și, mult plăcându-i acel loc, a coborât din luntre și l-a cercetat și i s-a arătat, în vis, că acolo, își va petrece viața sa, ceea ce s-a întâmplat aievea. Și se ducea adesea de la Cizic la Singriania, că nu era departe un loc de altul, cunoscând mulți părinți duhovnicești, din acele mănăstiri.
Deci, toate sfârșindu-le bine, s-a întors Teofan de la Cizic, la Constantinopol. Și murind împăratul Leon, precum și socrul lui Teofan, au devenit liberi amândoi,…???… mers cinstita lui mireasă Megalusia, luând numele de Irina, la o mănăstire din insula Prinkipo, dăruind mănăstirii de acolo averi multe, iar Teofan, împărțind săracilor ce rămăsese din averea sa și oprind ceva aur, s-a dus la Singriania, unde, tunzându-și părul în monahicescul chip, a zidit o mănăstire, cu aurul ce-i rămăsese. Și, deprinzând el nevoințele monahicești, mulți veneau la dânsul, dorind să viețuiască împreună cu el, în mănăstirea întemeiată de el. Iar el ținea mănăstirea, scriind cărți, că era bun scriitor, câștigându-și hrana cu meșteșugul său.
Într-acele vremi, stăpânind împărăteasa Irina, iar Sfântul Tarasie fiind patriarh în Constantinopol, s-a adunat cel de-al șaptelea Sinod a toată lumea, de la Niceea (787), care a învățat dreapta credință a Sfintelor icoane. La acest Sinod, a fost chemat și Sfântul Teofan, arătându-i-se înaltă cinste, de care se bucura în Biserică, și, acolo, Sfântul egumen a rostit, atunci, înțelepte cuvinte în cinstea Sfintelor icoane.
Deci, luând împărăția Leon Armeanul, acesta a tulburat, iarăși, Biserica, înnoind lupta împotriva icoanelor, chinuind, întemnițând și ucigând mulți creștini, pentru cinstirea icoanelor. Voind să tragă de partea sa pe Teofan, împăratul a căutat în toate chipurile ca să-l câștige: prin înfricoșări, făgăduințe și dese întemnițări. Toate, însă, s-au dovedit zadarnice. Deci, silindu-l în fiecare zi să se supună voii sale și neputându-l pleca, l-a trimis în surghiun, în insula Samotraciei. Dar exilul i-a adus și despărțirea sufletului de trup, că era singur, bătrân și bolnav. Și, numai douăzeci și trei de zile trăind în insulă, a răposat acolo, mergând la Domnul, cu cuviință și cu pace, într-o zi de 12, lunii martie.

Întru această zi, Preacuviosul Părintele nostru Grigorie Dialogul, papă al Romei (+604)

        Sfantul Grigorie Dialogul s-a nascut la anul 540, in zilele imparatului Justinian (527-565). Mama lui se numea Silvia si tatal, Gordian, fiind, cu dregatoria, senator in Roma cea veche. Acesta, dupa nasterea fiului sau, a intrat ca diacon in slujba Bisericii, purtand de grija saracilor, in una din cele sapte coline ale Romei. Si era cinstit neamul Sfantului Grigorie, ca unul care daduse multi sfinti Bisericii. Pe un neam sfant ca acesta, fericitul Grigorie l-a impodobit si mai mult cu sfintenia vietii sale.
In vremea cat i-au trait parintii, Sfantul Grigorie si-a implinit toata invatatura cartii si, curand, a fost chemat, ca si tatal sau, in dregatorii lumesti. Avea numai 34 de ani, cand imparatul Iustin l-a facut pretor, adica, primul judecator in Roma, dar gandul lui era la cele duhovnicesti si neincetat se ruga in inima sa, dorind sa fie monah. Deci, murind parintii sai si facandu-se monah, a zidit sapte manastiri in Sicilia, unde era o mare parte din mosiile sale, inzestrandu-le cu toate cele de trebuinta si a inceput a imparti averea sa saracilor. A mai infiintat, apoi, o manastire si la Roma, chiar in casa lui parinteasca, cu hramul Sfantului Andrei.

Mult pretuit de papa Pelaghie, Sfantul Grigorie a fost trimis, ca sol al papei, pe vremea imparatilor Tiberiu si Mauriciu, la curtea din Constantinopol, unde a legat prietenie cu Sfantul Leandru, episcopul Sevilliei, aflat si el acolo. La intoarcerea din Constantinopol, Sfantul a fost numit staret la manastirii din casa sa, si arhidiacon al papei; iar dupa moarte papei Pelaghie, Sfantul Grigorie, egumenul manastirii Sfantul Andrei, a fost ales, de tot poporul, episcop al Romei, pe scaunul Sfantului Petru, desi el se socotea nevrednic. In viata lui, au stralucit totdeauna increderea in rugaciune, umilinta si mai ales milostenia. In semn de smerenie, in toate epistolele sale, ca papa, el se numea „sluga slugilor lui Dumnezeu” si se socotea pe sine cel mai din urma nevrednic. Dar negraita era milostivirea lui spre saraci, vaduve, orfani, bolnavi si straini. A zidit multe case pentru saraci si straini, nu numai in Roma, ci si in Ierusalim si la muntele Sinai, iar pe saracii Romei, avandu-i scrisi pe nume, adesea ii aducea la masa sa, slujindu-le el singur. Trecand odata prin piata, Sfantul Grigorie a descoperit o alta fata a ticalosiei omenesti, negutatoria de sclavi; si afland ca sunt din Britania si ca sunt pagani, i-a eliberat din robie, i-a botezat si a trimis in Britania cete de propovaduitori, care i-a adus la dreapta credinta pe britani.

Ca semn al increderii lui in rugaciune, se spune ca acest mare placut lui Dumnezeu l-a izbavit, cu rugaciunile sale, pe imparatul Traian, din vesnicele munci, macar ca fusese in imparat pagan si inchinatori la idoli. Ca Sfantul, facand rugaciuni pentru iertarea lui Traian imparatul, a auzit un glas de la Dumnezeu, zicand: „Rugaciunea ta am auzit-o si dau iertare lui Traian, dar tu sa nu mai faci rugaciuni pentru pagani.” E vrednica de amintit si traditia dupa care el ar fi fost acela care a intocmit, in Biserica, Liturghia darurilor inainte sfintite, care se face in zilele Postului mare.

Invrednicit si cu darul scrisului de carti, Sfantul Grigorie ne-a lasat si multe scrieri, o adevarata comoara de invataturi de folos duhovnicesc. Amintim dintre ele: Talmacire la cartea lui Iov, Talmacire la cartea lui Iezechiel si o bogata culegere de scrisori. Dar cartea lui cea mai pretuita a fost Fapte din viata sfintilor care au trait pe pamantul Italiei sau Dialogul. E cartea care l-a facut cunoscut in toata crestinatatea, si de la care a primit numele de „Dialogul.”
Deci, pastorind Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, sase luni si zece zile, Sfantul Grigorie s-a mutat la Domnul, pe vremea imparatiei lui Foca tiranul, intr-o zi de 12, a lunii martie.

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, despre Avachir monahul

        Sa auzim intepeciunea lui Dumnezeu, aratata in vase de lut, si sa ne minunam. Mirandu-ma eu, zice Sfantul Ioan, cand petreceam acolo, intr-o manastire de obste, de credinta, de rabdarea si de neclintita staruinta a unora din cei de curand veniti, cu toate cercetarile si ocarile, uneori si prigonirile, care se faceau, nu numai de cel mai mare, ci, si, de cei foarte de jos si de pe urma, am intrebat, pentru folosul si zidirea mea, pe un oarecare din frati, cu numele Avachir, care era de cincisprezece ani in manastire, pe care il vedeam ca este nedreptatit, aproape de toti, intrucat, acest frate era, din fire, prea putin slobod cu limba. Si am zis catre dansul: „Frate Avachir, pentru ce te vad eu pe tine in fiecare zi gonit de la masa si de multe ori dormind nemancat?”
Si a zis catre mine: „Crede-mi mie, parinte, ca parintii mei ma ispitesc sa vada de sunt bun de monah; ca, nu intru adevar fac ei astea. Iar eu, cunoscand scopul staretului si al celorlalti, rabd toate fara greutate. Si, iata, acum sunt cincisprezece ani, de cand socotesc aceasta, ca si ei, la intrarea mea aici, mi-au zis mie, ca si la treizeci de ani, ispitesc pe cei ce se leapada de lume. Si aceasta, cu dreptate este, parinte Ioan, ca, fara de cercare, aurul nu se lamureste.”
Deci, dupa intoarcerea mea la manastire, viteazul acesta Avachir, dupa doi ani, s-a dus catre Domnul, zicand aceasta parintilor, cand era sa se savarseasca: „Multumesc, multumesc Domnului si voua, pentru ca, ispitit fiind de voi, spre mantuirea mea, am ramas neispitit de draci, iata, saptesprezece ani.” Drept aceea, Pastorul cel drept Judecator, a poruncit ca Avachir sa fie pus dupa vrednicie, ca un Marturisitor, impreuna cu Sfintii cei ce zaceau acolo.