Acesta a fost din partile Ierusalimului, nascut pe vremea imparatiei marelui Constantin, din parinii dreptcredinciosi. Avea doisprezece ani, cand se tinea Sinodul de la Niceea (325) si, ca unul ce primise de la Hristos indemnarea si darul propovaduirii tainelor lui Dumnezeu, a fost crestin.

Era pe vremea cand sapaturile, poruncite de imparatul Constantin, descopereau la Ierusalim, locul Golgotei, mormantul Domnului si lemnul Crucii sfinte, a mantuirii noastre. Era vremea cand imparatul ridica marea biserica a Sfantului Mormant si biserica Invierii, vremea cand Ierusalimul, paganizat de romani, incepea sa fie dm nou Maica credintei crestine. In aceasta biserica a Invierii, a slujit, ca preot in tineretea sa, Sfantul Chiril, si tot aici, cu binecuvantarea episcopului sau Maxim, a rostit el vestitele Cateheze (Cuvantari), ce ne-au ramas de la el, pregatind pentru botez pe cei ce doreau sa se increstineze, in fiecare an, la Pasti.

Catre anul 350, mutandu-se la vesnica viata, Maxim, episcopul Ierusalimului, a fost inaltat fericitul Chiril la episcopia Cetatii Sfinte, invoindu-se la aceasta si mitropolitul sau, Acachie, din Cezareea Palestinei.

In anul urmator, la 7 mai 351, a avut loc aratarea unui semn luminos pe cerul Ierusalimului, in chipul Sfintei Cruci, despre care lucru episcopul a instiintat amanuntit pe Imparatul Constantin, dar, dupa aceasta, au inceput zile grele pentru dreapta credinta. Imparatii arieni Constantin si Valens, impreuna cu episcopii arieni, indeosebi cu mitropolitul arian Acachie, au izbutit sa-l scoata de doua ori din scaun pe Sfantul Chiril, aparatorul dogmelor apostolesti.

Dupa mai bine de saisprezece ani de surghiun, spre sfarsitul vietii, Sfantul Chiril s-a intors la episcopia sa. Om iubitor de pace, el cauta sa vindece ranile dezbinarilor din episcopia sa, cu duhul cald si intelegator al adevaratilor parinti ai Bisericii. Indemnurile lui sunt pline de masura. Adevarata pocainta, dupa el, e schimbarea vietii si a obiceiurilor si viata crestinului este o astfel de necurmata schimbare, ca sa-l faca pe om sa simta in el indemnul Duhului Sfant. Incercarile vietii l-au invatat ca, fara iubire, adevarul este orb.

Si asa, pastorindu-si cu dragoste turma sa si cu placere slujind lui Dumnezeu si pe semeni si lasand Bisericii zestrea pretioasa a celor 24 de cateheze si pilda vietii lui crestine, a raposat intru fericire, la anul 386, dupa ce luase parte la Sinodul al doilea a toata lumea, din Constantinopol, la anul 381, pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Mare.


Intru aceasta zi, cuvant despre Daniil Monahul, clevetit, pe nedrept, de desfranare.
    Ne spunea noua un oarecare parinte, despre Daniil Egipteanul, zicand: Ava Daniil s-a suit odata la targ, ca sa-si vanda lucrul mainilor sale. Iar un tanar ruga pe staret, zicand: „Pentru Dumnezeu parinte, sa mergi la casa mea si sa faci femeii mele o rugaciune, ca este stearpa”. Deci, staretul, silit fiind de acel tanar, a mers la casa lui si, facand rugaciune femeii lui, cu voia lui Dumnezeu, a zamislit femeia in pantece. Iar unii oameni, netemandu-se de Dumnezeu, au inceput a cleveti pe staret, zicand ca, tanarul sterp fiind, femeia lui a fost ingreunata de ava Daniil. Deci, a venit aceasta la auzul staretului, iar staretul a zis barbatului: „Dupa ce va naste femeia ta, sa-mi spui mie”. Si, dupa ce a nascut, a spus tanarul staretului in Schit, zicand: „Pentru rugaciunile tale, parinte, cu voia lui Dumnezeu, ni s-a nascut noua pruncul.”

Atunci, ava Daniil, venind, a zis tanarului: „Cand vei boteza pruncul si vei face masa si cumetria botezului, sa ma chemi si pe mine si rudeniile si prietenii tai.” Iar el a facut asa. Si, cand se ospatau, luand staretul pe prune in mainile sale, inaintea tuturor, a poruncit sa vorbeasca pruncul si l-a intrebat pe el: „Cine este tatal tau ?” Si a zis pruncul: „Acesta este”, intinzand mana sa si aratand cu degetul spre acel tanar. Si era pruncul numai de douasprezece zile. Si toti cei ce au vazut, au proslavit pe Dumnezeu. Drept aceea, nimeni sa nu osandeasca, din auzire numai, ca sa nu cadem in pacatul osandirii. Dumnezeului nostru, slava!

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre voia libera a omului.

Pricina pentru care a fost facut omul stapan pe sine, este ca, asa ne-a iubit Stapanul Hristos, sa fim liberi; ca, adica, numai cu voia noastra sa-L iubim si voia Lui sa o facem, iar nu siliti. Ca, si tu nu primesti cu bucurie sa-ti fie sluga cineva, atunci cand il stii pe el legat in obezi, ci cand el, dupa a sa voie, te slujeste si te iubeste pe tine. Apoi, cu atat mai mult, Dumnezeu nu voieste si-i pare rau de rautatile noastre si nu inceteaza, invatandu-ne pe noi, prin Sfintele Scripturi si prin prooroci. Asa si Unul Nascut, Fiul lui Dumnezeu, intrupandu-Se, ar fi putut, adica, sa piarda pe toti cei ce gresesc si se abat de la Dansul; dar nu aceasta iubeste El, ci ca, de voia sa, fiecare din noi sa ne lipim de Dansul. Pentru aceasta, si osanda a randuit-o, dar si Imparatia a fagaduit-o. Ca, adica, singuri sa ne alegem noua insine ori Raiul, ori osanda, fiindca suntem facuti de Dumnezeu, de sine statatori, ca, ori de mantuim, ori de pierim, cu voia noastra sa fie.

Multi zic ca, adica, din firea noastra, suntem maniosi sau desfranati si de aceea, nu putem noi sa ne pazim de acestea. Daca-i asa, atunci spune-mi mie: De te-ai afla furand, sau desfranandu-te undeva si ai vedea pe cineva trecand alaturi, oare ai zice ca de nevoie si din fire faci asa ? Nu, ci indata ai fugi si ai inceta de a face raul acela. Si daca frica omeneasca a putut schimba ceea ce se facea, apoi, cu atat mat mult, nu o va schimba frica de Dumnezeu, Care va sa judece viii si mortii ? Spune-mi mie, dar, cand asupra slugii sale se manie stapanul si-l bate, si ii spune cuvinte rele, pentru ce sluga aceea rabda si nu se razbuna ? Acela rabda, stiindu-se vinovat in fata omului, ci lui Dumnezeu vinovati suntem; pentru aceea, dar, rabda, frate, invinuirile si ocarile si nu te razbuna.

Deci, de credeti in Dumnezeu, fratilor, sarguiti-va sa faceti cele placute Lui. Pentru ca, daca mintea fiecaruia va sta inaintea lui Dumnezeu, atunci rob ii va fi ei trupul. Iar daca cineva isi iubeste trupul, unuia ca acela toate voile lui i se fac si nu va mosteni Imparatia Cerului si nu se va putea mantui. Iar pe noi, invredniceasca-ne Dumnezeu, ca sa facem toate faptele cele bune si sa castigam mila de la Dansul. Ca a Lui este slava in veci, Amin.

Intru aceasta zi, cuvant despre Gheorghe, egumenul muntelui Sinai.

A fost un egumen la muntele Sinai, anume Gheorghe, foarte mare pustnic si foarte infranat. Deci, acesta, in Sambata cea mare, sezand in chilia sa, se gandea asa, zicand: „As fi voit sa fac ziua Sfintei Invieri in cetatea Ierusalimului si sa ma impartasesc cu Sfintele Taine in biserica Sfintei Invieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru”. Si a petrecut staretul toata ziua cu gandul acela. Apoi, dupa ce a inserat, a venit ucenicul lui, zicand: „Porunceste-mi mie sa am grija Impartasirii”. Iar staretul i-a zis lui: „Cand va fi vremea de impartasire, sa-mi spui mie ca sa viu, atunci, sa ma impartasesc si eu”. Si asa a petrecut staretul in chilia sa. Iar cand a fost vremea impartasirii in sfanta biserica, atunci s-a aflat staretul in Ierusalim, in biserica Sfintei Invieri si fericitul patriarh Petru i-a dat preotilor sai, Sfanta Impartasanie. Si, vazandu-l patriarhul a zis catre epitropul sau: „Cand a venit egumenul de la muntele Sinai ?” A raspuns epitropul, zicand: „Asa ma jur, ca nu l-am vazut pe el mai inainte, fara numai acum.” Iar patriarhul i-a zis lui: „Spune-i sa nu plece, ca voiesc, impreuna cu mine, sa manance bucate”. Si spunand epitropul staretului, acesta a zis: „Voia Domnului sa fie !”

Apoi, dupa ce s-a sfarsit Sfanta Liturghie, sarutand staretul Sfantul Mormant, indata s-a aflat in chilia sa. Si, iata, ucenicul lui a batut la usa, zicand: „Parinte, sa mergi sa te impartasesti”. Deci, staretul, mergand, s-a impartasit iarasi si intru aceasta biserica. Iar patriarhul Petru, al Sfintei cetati, mult s-a intristat, pentru ducerea si neascultarea lui.

Iar, dupa praznic, a trimis epistola catre episcopul Faranilor, Fontin si catre parintii Sinaiului, ca sa-l aduca pe egumen. Si, venind, trimisul a dat scrisoarea. Si a trimis si ava Gheorghe, egumenul, la patriarh, trei preoti: pe ava Stefan Capadochianul, pe marele parinte Zosima si pe ava Docletie. Si a scris patriarhul in acest fel: „Sa nu fie mie stapane, ca sa trec cu vederea pe fericirea ta, nicidecum.” Si ceea ce i s-a intamplat lui a scris. Si, a adaugat si aceasta, zicand: „Sa stie fericirea ta, stapane, ca dupa sase luni, amandoi, impreuna, vom intampina pe Stapanul Hristos, Dumnezeul nostru, si atunci ne vom vedea”. Iar aceia, mergand, au dat cartea patriarhului si au spus: „Saptezeci de ani are staretul, de cand n-a iesit din muntele Sinai”. Iar Sfantul Petru a adus martori episcopi si clerici, care vazusera atunci pe staret, si aceia au zis: „Noi toti l-am sarutat pe el”. Iar, dupa sase luni, a raposat staretul si patriarhul, cum proorocise staretul. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Întru această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Velimirovici (†18 martie 1956).

Viaţa Sfântului Nicolae Velimirovici
sfantul-nicolae-velimirovici
Nicolae Velimirovici s-a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană. A urmat cursurile Seminarului Sf. Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicîndu-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema Filozofija Berklija (Filosofia lui Berkeley), în 1909. La sfîrşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sîrbe.
În Aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sîrbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvîntări, luptînd pentru unitatea sîrbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia, unde, în 1935, a reconstruit cimitirul soldaţilor germani ucişi.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către nazişti pe cînd se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărîmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia (unde, după o execuţie în massă, a replicat spunînd următoarele: “Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sîrbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi”¦”). Mai tîrziu, acest “nou Gură de Aur” a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lîngă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sîrb Gavriil (Dozici), pînă la sfîrşitul lui 1944.
La 14 Decembrie 1944, a fost trimis la Dachau, împreună cu Patriarhul sârb Gavriil, unde unele surse (îndeosebi istorici ai Bisericii) consemnează că a fost întemniţat şi torturat.
După război, părăseşte Iugoslavia comunistă şi imigrează în Statele Unite ale Americii, în 1946. Aici va începe să predea în cadrul cîtorva seminare creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sîrb Sf. Sava din Libertyville, Illinois, Mănăstirea şi Seminarul Theologic Ortodox Sf. Tihon, din South Canaan, Pennsylvania (unde a fost rector; aici a şi murit) şi Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din Crestwood, New York.
A trecut la Domnul pe † 18 Martie 1956.
 
Legături cu alte personalităţi ale Bisericii
 
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, Episcopul Nicolae face cîteva vizite în Sfîntul Munte, care îi modelează şi îi preschimbă pentru tot restul vieţii perspectiva şi viaţa duhovnicească. În această perioadă îl cunoaşte la Mănăstirea rusă a Sf. Panteleimon pe Sf. Siluan Athonitul şi îl hirotoneşte în 1930 ierodiacon pe Păr. Sofronie (Saharov); ulterior, după război, în 1952, la Londra, îl încurajează pe acesta să publice scrierile Sfîntului Siluan, spunînd: “Siluan e mai mare decît toţi ceilalţi sfinţi în dragostea sa! Cînd citeşti pe toţi ceilalţi, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întîmplă aşa ceva cu ceea ce a scris Siluan”.
În necrologul dedicat Sf. Siluan, publicat în revista misionară a eparhiei sale, Episcopul Nicolae scria:
“Despre acest minunat monah nu se poate spune decît un singur lucru: era un suflet plin de blîndeţe. Nu sunt singurul care să fi simţit această blîndeţe, orice pelerin la Sfîntul Munte care l-a întîlnit a simţit această blîndeţe. Siluan era un bărbat viguros, înalt; avea o barbă neagră mare şi, la prima vedere, înfăţişarea lui nu îl făcea atrăgător pentru cine nu-l cunoştea. Dar era de ajuns o singură conversaţie ca să-l iubeşti pe acest om. Vorbea despre nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu şi îi făcea pe păcătoşi să se judece foarte sever pe ei înşişi. Acest minunat ascet era un simplu monah, dar plin de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Din toate părţile Sfîntului Munte numeroşi monahi alergau la el să-i primească sfaturile, dar era deosebit de iubit de monahii de la Hilandari şi Sfîntul Savva care vedea în el pe părintele lor duhovnicesc. Şi pentru mine, Părintele Siluan mi-a fost de un mare ajutor duhovnicesc. Simţeam cum rugăciunea lui mă întărea. La fiecare dintre vizitele mele la Sfîntul Munte mă grăbeam să-l vizitez. […] Cartea vieţii sale e smălţuită toată de mărgăritarele înţelepciunii şi de aurul dragostei. E o carte uriaşă şi nestricăcioasă.”
 
Proslăvirea ca sfânt
La 19 Mai 2003, Sfîntul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sîrbe a hotărît, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în sinaxarul de sfinţi al sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Sfîntul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puţine ori, “Noul Gură de Aur al Serbiei”. Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus de San Francisco, care a fost în tinereţe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este “un mare sfînt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)”¦ Amîndoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe”.
 
Troparul
 
Propovăduitor cu limbă de aur al lui Hristos cel înviat,
Pururea călăuzitor al norodului sîrb cel de Cruce purtător,
Alăută sunătoare a Sfîntului Duh, iubit de monahii ce întru tine se bucură,
Slava şi fala preoţilor, învăţător al pocăinţei, vlădică al tuturor neamurilor,
Dreptar celor din oastea lui Hristos în rugăciunile către Dumnezeu,
Sfinte Nicolae, dascăl al Americii şi slavă a norodului sîrb,
Împreună cu toţi sfinţii, roagă pe Unul iubitorul de oameni
Să ne învrednicească de veşnică pace şi bucurie în Împărăţia Sa cea cerească!