În al șaisperezecelea an al împărăției lui Dioclețian (301 d.Hr.) a trimis Ermon, patriarhul Ierusalimului, episcopi apostolici, care să vestească și la alte neamuri cuvântul lui Dumnezeu și să propovăduiască pe Hristos. Deci, doi din acești episcopi, Efrem și Vasilevs, au fost trimiși în țara Sciților, pe Efrem în părțile de la Dunăre, iar pe Vasilevs la Cherson (Crimeia). Și intrând ei Cherson și mult ostenind împreună, pe mulți din cei ce zăceau în întunericul închinării idolești, i-au adus la lumina credinței în Hristos. Iar, după o vreme, Sfântul Efrem, voind să meargă la sciții de lângă Dunăre, a lăsat pe chersoneni în grija Sfântului Vasilevs. Și Efrem propovăduind și acolo, cu multă trudă și multe înfruntări, pe mulți i-a adus la Hristos. S-a ridicat, însă, împotriva lui, mulțimea necredincioșilor, învinuindu-l ca pe un stricător al vechilor obiceiuri, de la părinți. Și, prinzându-l, după destule chinuri și suferințe, i s-a tăiat capul în ziua de 7 martie.

Iar Sfântul Vasilevs, propovăduind neîncetat pocăința și calea cea dreaptă a mântuirii prin credință și prin fapte bune, a pornit mânia necredincioșilor. Și, prinzându-l, acei păgâni l-au bătut fără milă și l-au izgonit din cetate. Și, ducându-se el în munte, ședea într-o peșteră, ce se numea Partenon, și se bucura cu duhul că s-a învrednicit a suferi pentru Hristos și se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, pentru întoarcerea lui între oameni. În cele din urmă, poporul dreptcredincios îl aduse, din nou, cu mare cinste, la scaunul său. Dar, minunile ce făcea și propovăduirea lui au adus un nou val de furie a necredincioșilor, împotriva Sfântului episcop și, năvălind în casa lui, l-au luat și l-au târât pe ulițe și, călcându-l în picioare, l-au ucis tot în ziua de 7 martie.

Au venit apoi, în scaunul Chersonului, alți episcopi: Evghenie, Elpidie și Agatodor, care, și ei, au pus multă râvnă în propovăduirea dreptei credințe. Toți au primit cununa muceniciei, în aceeași zi de 7 martie, după multe chinuri, îndurate cu bărbăție, și cu tare credință.

Iar, după câțiva ani, a fost trimis din Iersualim episcopul Eterie, care, văzând sălbăticiunea poporului, s-a dus în Constantinopol și a vorbit cu împăratul despre dânșii, că atunci ocârmuia marele Constantin, împărăția romanilor (306-337). Și, luând cuvânt și sprijin de la împărat, a potolit furia necredincioșilor și a zidit, în cetatea Cherson, o preafrumoasă biserică. Și, venind din nou la Constantinopol, ca să dea seama împăratului de cele înfăptuite, Sfântul s-a îmbolnăvit pe cale și și-a dat sufletul, în insula Aas, unde a și fost îngropat. Și era, și acum, o zi de 7 martie.

Creștinii din Cherson au făcut deci, rugăminte către împărat, și li s-a trimis un alt episcop, pe Sfântul Capiton, și s-au bucurat credincioșii că, pe lângă iscusit propovăduitor, episcopul lor era și făcător de minuni. Deci, cu osteneli și cu ajutor de la Hristos, noul episcop a adus la credință pe toți necredincioșii din cetate și din împrejurimi. Iar, după o vreme, a voit Sfântul Capiton să meargă la Constantinopol, ca să ducă vestea cea bună a biruințelor credinței și în părțile Chersonului. S-a ridicat însă o năpraznică furtună pe mare, iar corabia, rătăcind drumul, a fost dusă spre gurile Niprului. Și, căzând în mâinile unor păgâni, au fost jefuiți și aruncați în mare, toți cei din corabie, împreună cu episcopul lor. Și, astfel, s-a sfârșit, mucenicește, Sfântul Capiton, la 22 ale lunii decembrie.

Dar, Biserica Ortodoxă a rânduit ca toți acești episcopi, care s-au nevoit pentru răspândirea dreptei credințe în părțile de la Dunăre până la Cherson, să fie pomeniți la 7 martie, în fiecare an.

Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Emilian monahul

In cetatea Roma, era un om, anume Victorin, care, din tinerete, isi petrecuse viata sa intru multe pacate. Acela, mai pe urma, la batranetele sale, si-a venit intru sine si, aducandu-si aminte de pacatele sale, se cutremura de Judecata lui Dumnezeu. Deci, intrand intr-una din sfintele manastiri si rugand pe egumen ca sa-l primeasca pe el, s-a lepadat de toate lucrurile lumii acesteia si s-a facut monah si numele sau, in chipul monahicesc, era Emilian. Si s-a dat pe sine intru toata supunerea si ascultarea, pazind porunca cea data lui si ostenindu-si trupul sau ziua si noaptea. Si, avand neincetata pomenirea mortii, in sufletul sau, se gatea totdeauna spre infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu, gandind cum va da raspuns pentru pacatele sale, in ziua ispitirii, si, fiind, totdeauna in frica vesnicelor chinuri ale gheenei. Cu o frica de aceasta atat si-a obosit si si-a uscat trupul sau, incat toti fratii, care in dragostea lui Dumnezeu petreceau in manastire, se mirau de atata nevointa, smerenie si osteneala. Si toti se sarguiau sa urmeze vietii lui, si sa castige nevointele lui in ascultari, pentru ca sa-si curete, si ei, pacatele, printr-o pocainta ca aceea, cu multa osteneala. Ca il vedeau pe el in toate zilele flamanzind si insetosand, muncindu-si si sfaramandu-si trupul sau; si aceasta le era de mult folos.

Si era manastirea aceea intr-un munte inalt si in munte era o pestera; si avea obicei fericitul Emilian, ca, tainuit de toti, tarziu, seara, a iesi din manastire la pestera aceea si, acolo, se ruga cu lacrimi toata noaptea, pana la cantarea Utreniei. Iar, dupa multa vreme, a simtit egumenul ca Emilian iesea din manastire, tarziu, in vreme de noapte, si, nestiind la ce fel de lucru iese fratele acela din manastire, egumenul, lasandu-si chilia sa, a mers in taina pe urmele lui. Si, vazandu-l pe el intrand in pestera, a stat aproape si voia sa astepte pana ce va iesi, ca sa-l intrebe pentru care pricina intra in pestera aceea. Iar, dupa putina vreme, o lumina cereasca, mai mult decat razele soarelui, a stralucit deodata in muntele acela si a vazut egumenul pe Cuviosul Emilian in pestera, stand si avand mainile intinse si rugandu-se lui Dumnezeu. Si lumina aceea cereasca se pogora peste capul fericitului. Aceasta vazand-o, egumenul s-a inspaimantat si frica s-a abatut asupra sa, si, intorcandu-se, a fugit la manastire, tremurand, abia putand sa fuga, de mare spaima. Si, sosind la portile manastirii, a auzit un glas din cer, zicand: „Emiliane, iarta-ti-se tie pacatele tale.” Si, inspaimantandu-se si mai mult, egumenul a intrat in chilia sa si tacea, asteptand lumina zilei.

Iar, dupa cantarea Utreniei, vrand egumenul sa se foloseasca fratii, a intrebat, inaintea tuturor, pe Cuviosul Emilian, zicand: „Unde ai fost, frate, in noaptea aceasta?” Iar Cuviosul, inchinandu-se egumenului, a raspuns: „In manastire, impreuna cu fratii, toata noaptea m-am odihnit.” Dar, vadit, fiind de egumen si silindu-l ca sa nu tainuiasca mila lui Dumnezeu, cea aratata pacatosilor, celor ce cu adevarat se pocaiesc, a marturisit, fara voie, toata taina aceea, la toti fratii, cum, adica, lumina si glasul din cer, de la scaunul milostivirii, peste dansul s-a pogorat. Atunci, a inceput egumenul a grait catre frati: „Ascultati, dragii mei frati, ar fi putut Dumnezeu, Cel atotputernic, si tacand, sa ierte pacatele acestui frate, dar, pentru noi, i-a trimis lui, in chipul luminii, mila Sa, cu glas puternic, ca sa destepte si inimile noastre spre pocainta si, ca sa stim sa ne minunam de mila si de iubirea de oameni a Facatorului nostru, ca El nu ramane departe de acei ce se pocaiesc, cu adevarat.

Dupa o vestire ca aceasta, pentru iertarea de greselile sale, Cuviosul Emilian, savarsindu-si, intru bucurie, cealalta vreme a vietii sale, s-a dus spre lumina cea neapropiata, ca sa auda glasul de bucurie al celor ce in ceruri vietuiesc, in lcasurile dreptilor, in veci.

Întru această zi, povestire despre un monah,
căruia i-a descoperit Dumnezeu, ce se întâmplă cu cei ce iau milostenii

Un oarecare monah era slavit intr-o manastire, avand viata cinstita din tinerete, ca, lepadand toate dulcetile si zavorandu-se pe sine intr-o chilie stramta, slujea lui Dumnezeu, omorandu-si trupul sau, cu postul si cu veghea cea de toata noaptea, aducand Stapanului a toate, rugaciuni pentru sine si pentru toata lumea si indeletnicindu-se, cu tot cugetul, intru gandirea la Dumnezeu. Si primea, la vremea cea obisnuita, putina hrana din mainile chelarului. Iar, din cele ce trimitea Dumnezeu, prin crestini, la manastire,fratilor, aur si argint, hrana si vin, din acelea nimic niciodata nu primea. Si i s-a facut lui o aratare, despre cei ce iau milostenie.

Intr-una din zile, mai marele cetatii a intrat in manastirea aceea, ca sa faca milostenie si le da tuturor cate un ban de argint. Si a mers si la cel inchis, dandu-i un galben, si ruga pe stapanul batran ca sa primeasca galbenul. Iar batranul, rusinandu-se de acel cinstit barbat, a luat galbenul si l-a pus in buzunarul sau. Dupa aceea, savarsindu-si randuiala sa cea obisnuita noaptea, batranul s-a culcat pe rogojina sa, vrand sa doarma putin. Si s-a facut in vis, ca se vedea pe sine stand impreuna cu ceilalti frati ai manastirii aceleia, intr-un camp larg, si tot campul acela era plin de spini si, venind un oarecare tanar infricosator (iar acela era ingerul Domnului), silea pe toti monahii acelei manastiri, zicandu-le: „Secerati acesti spini.” Apoi, a mers si la batran si i-a zis: „Incinge-te si secera la spini.” Iar acela, nevrand si lepadandu-se, i-a zis lui ingerul: „Nu ai nici un cuvant sa te impotrivesti, ca ai fost platit ieri, impreuna cu monahii ceilalti, care au luat de la acel om iubitor de Dumnezeu, cate un ban de argint, iar tu un galben ai luat, deci, si mai mult esti dator sa te ostenesti secerand spini, mai mult decat altii, ca unul care ai luat mai multa plata. Iar spinii acestia, pe care ii vezi, sunt faptele rele ale omului aceluia, de la care ati luat milostenia. Deci, apropie-te si secera impreuna cu ceilalti.”

Iar dupa ce s-a desteptat din somn postitorul acela, intelegand acea vedenie, s-a mahnit si, trimitand, a chemat pe acela ce ii daduse lui milostenia si-l ruga sa-si ia galbenul sau. Iar acel iubitor de Hristos nu voia sa-l ia, ci zicea catre pustnic: „Tine-l la tine, parinte, sau da-l cui vei voi.” Atunci, a zis batranul: „Nu vreau sa secer spinii pacatelor straine, cu care nu pot dezradacina multimea de spini a pacatelor mele.” Si, aruncand galbenul acela afara de chilia sa, a inchis ferestruica. Iar barbatul acela, instiintandu-se din care pricina i-a lepadat batranul milostenia lui, a inceput a-si indrepta viata sa si a face mai multa milostenie la saraci si la lipsiti, aducandu-si aminte de Scriptura care zice ca milostenia si credinta curatesc pacatele.