În zilele când Biserica era tulburată de prigonitorii Sfintelor icoane, trăia în părțile Răsăritului un binecredincios bărbat, Teofilact cu numele, prieten cu Sfântul Tarasie, încă de pe când amândoi erau mireni și mari dregători ai împărăției.

Și era pe vremea când, murind împăratul Leon, pe tronul împărătesc se urcase fiul său Constantin și maica sa Irina, iar pe scaunul patriarhal era Sfântul Tarasie, sub care se ținuse și cel de al Șaptelea Sinod a toată lumea (787), cel care hotărâse dreapta credință a Bisericii, cu privire la cinstirea Sfintelor icoane, odată pentru totdeauna.

Deci, într-o vreme ca aceea, a intrat în cinul monahicesc și Sfântul Teofilact, cel pomenit, și, o dată cu el, s-a făcut monah și un alt prieten al său, Sfântul Mihail al Sinadelor; și, părăsind lumea, au fost trimisi de Sfântul Tarasie patriarhul la o mănăstire, pe malul Mării Negre, unde, cu ostenelile monahicesti nevoindu-se, au sporit mult în faptele cele bune și au câștigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile lor, încât și semne și minunate se lucrau printr-înșii.

Vestindu-se pretutindeni multele lor fapte bune și adânca lor înțelepciune, Sfântul Tarasie patriarhul a judecat că asemenea monahi sunt vrednici de rânduiala cea înaltă a arhieriei, spre a cârmui lucrul Domnului în Biserică, după cuviință. Deci, pe Mihail sfințindu-l, l-a trimis la Sinade, iar pe fericitul Teofilact, în Nicomidia l-a pus episcop. Aici a strălucit Sfântul, prin râvna arhipăstoriei sale: purta grijă celor sărmani, ridica spitale și case de adăpostire pentru străinii călători, iar, pe bolnavi, el singur îi cerceta și îngrijea, tămăduindu-i.

În vreme ce Sfântul Teofilact cârmuia cu dragoste de părinte pe dreptcredincioșii din Nicomidia, a murit Sfântul Tarasie patriarhul și, în locul lui, s-a ridicat patriarh Nichifor cel Înțelept, iar pe tronul împărătesc a ajuns Leon Armeanul (813-820), care a pornit un nou val de prigonire împotriva sfintelor icoane.

A adunat, atunci, preafericitul patriarh Nichifor pe cei mai de seamă arhierei ai vremii, între care se aflau Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Mihail al Sinadelor și pe acest Sfânt Teofilact al Nicomidiei și a mers cu dânșii la răucredinciosul împărat, și-l sfătuiau să nu facă tulburare Bisericii, cu acea rătăcire, care a fost osândită la cel de al șaptelea Sinod a toată lumea. Dar, împăratul s-a arătat neînduplecat în erezia lui și a poruncit ca, îndată, toți acei episcopi să fie alungați din scaunele lor și trimiși în surghiun. Și astfel, împăratul i-a alungat pe toți în locuri deosebite în frunte cu patriarhul Nichifor, iar pe fericitul Teofilact l-a izgonit la Strovilon, cetatea care este în locul chiveriotilor, lângă mare. Și, acolo, mărturisitorul lui Hristos și-a petrecut toată cealaltă vreme a vieții sale, ca la 30 de ani, în strâmtoare și chinuire; și, făcându-se el mare ajutător al dreptei credințe, s-a mutat la Domnul, la adânci bătrâneți, aflându-se în surghiun. Iar pe vremea împărătesei Teodora (842-856) erezia cea fără de lege, cu totul pierind, moaște ale Sfântului Teofilact au fost aduse, din izgonire, și așezate în biserica zidită de el în Nicomidia, în mijlocul păstoriților săi. Dumnezeului nostru, slavă!

.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, pentru poruncile cele legiuite creștinilor

.

Legea lui Hristos si poruncile Apostolilor Lui nu s-au dat numai calugarilor, ci si mirenilor. Si dovada este ca, atunci cand zice Pavel: „Privegheati intru toata rabdarea si rugaciunea si ingrijirea trupului sa nu o faceti pentru pofte”, aratat este ca nu catre calugari a scris si nici catre cei ce tineau viata pustniceasca si linistita, ci, a scris acestea, mai ales, catre toti cei ce vietuiesc prin cetati si prin sate, cu femei si cu copii. Au doara i se cuvine mireanului sa aiba ceva mai multa slobozenie decat calugarului? Ba nu. Fara numai atata iertaciune are mireanul, ca, impreuna cu femeia sa vietuiasca, iar alte iertaciuni nu are, ci, toate cate are calugarul sa le lucreze, aceea este legiuit si mireanului. Si nu fara primejdie mare va fi, adica, mireanului care calca poruncile. Drept aceea, putini sunt cei care au putut, prin multa sarguinta, sa scape de galcevile cele omenesti si sa fuga de strigatele cele din cetati, de viata cea desarta, de griji si de impatimiri; in afara de cei ce au iesit afara din galcevile lumesti si au ales viata calugareasca si au imbratisat-o.

Si s-au umplut de ei Egiptul si Libia, Etiopia si India, Mauritania si Tebaida. Apoi Siria si Cilicia, Galatia, Pontul si Armenia. Mesopotamia si Persia toata. De acestia s-au umplut Palestina si Arabia si Ciprul, precum si insulele cele dimprejur si tara grecilor toata. Inca si Roma si Spania si Galia si, pana la marginile pamantului, pline sunt locurile de manastiri si de pustnici si tot pamantul se blagosloveste si sfinteste.

Deci, aratat este ca David, intelegand aceasta monahiceasca randuiala, prin a sa cantare a psalmilor, cu o mai inainte cunostinta canta, zicand: „Iar eu am cinstit mult pe prietenii tai, Dumnezeule, si mult s-a intarit stapanirea lor. Si-i voi numara pe ei si mai mult decat nisipul se vor inmulti” (PS. 183, 17-18). Ca acestia stapanesc peste patimi si peste draci si, mai mult decat puternicii lumii, mai stapani, s-au aratat si mai intemeiati.

Cine, dar, sa nu-i laude pe acestia, care au scapat de mrejele cele mult impletite ale vietii si crucea purtand si lui Hristos urmand, in toata ziua si ceasul se roaga lui Dumnezeu, pentru neamul omenesc? Inca si Grigorie, preainteleptul, cel numit Teologul, laudandu-i pe acestia, le zice: „Cantand si slavind si invatandu-se in legea lui Dumnezeu, ziua si noaptea, si inaltarile lui Dumnezeu in gura lor purtandu-le, cu hainele isi smeresc inaltarea, cingatoare fara podoaba, impodobirile cele frumoase le micsoreaza, pasire au cu buna randuiala, ochi neratacit, zambire cuvioasa, cuvantul cu folos rostit, tacerea mai cinstita decat cuvantul, lauda cu sare dreasa, iar nu cu fatarie. Instrainarea de ras, certarea mai iubita decat lauda, masura umilintii si a zambirii, bogatia cea intru saracie, randuiala cea in pamant strain, slava, din necinste, puterea cea intru neputinte, fiii duhovnicesti, cei bine nascuti din neinsurare, smerenia cea mai presus de ceruri, nimic fiind in lume si mai presus de lume, in trup fiind, sunt afara din trup, saraci pentru imparatie, si a caror parte este Dumnezeu, iar, pentru saracia lor, imparatesc impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

.

Întru această zi, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, despre mândrie

.

„Precum răsadul și pomul necurățit de crengi uscate nu poate să crească, așa și omul mândru nu poate să se mântuiască dacă nu-și va curăți mândria prin smerenie și prin pocăința cea plecată. Că la înălțime se suie sufletul celui mânndru, iar de acolo întru adâncul iadului se pogoară.

Deci, precum rodul putred, netrebnic este grădinarului, așa rugăciunile celui mândru neprimite sunt la Dumnezeu. Sufletul celui mândru nu are parte cu Dumnezeu, ci dracilor bucurie le face.

Că pentru mândrie au fost lepădați îngerii din cer și diavoli s-au făcut. Gândul cel smerit la ceruri urcă pe om și împreună cu îngerii a dănțui îl face, iar mândria îl pune în rândurile dracilor.

Rugăciunea celui smerit vine la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu și precum greutatea de roade rupe ramurile, așa mândria pierde sufletul cel îmbunătățit.

Omul mândru este ca pomul ce nu are rădăcină și degrabă cade, așa și cel mândru, în prăpastia iadului se pogoară. Pentru ce te înalți, omule, tină fiind și cenușă, pentru ce cu mândrie iscodești, o, nerecunoscătorule? De ești mare cu dregătoria, să ai smerenie și să nu disprețuiești pe nimeni.

De păcate străine să nu întrebi, ca să fii slăvit în ziua judecății și să nu lași scârbit pe cel ce plânge, ca să nu ți se treacă cu vederea rugăciunile tale.

Omule sărac, cine te-a zidit pe tine sau de unde ești luat? Întru ce îți pui nădejdea, că nu te temi de Dumnezeu, ci te mândrești și prin trufie rău îți pierzi sufletul tău? Pentru ce te umfli ca o picătură de ploaie, că pământ ești și nu după multă vreme în pământ iarăși vei merge; acum mândru, iar după puțin hrană viermilor.

O, omule, cunoaște-ți neputința ta și nu te mai mândri! A lui Dumnezeu zidire fiind, nu te lepăda de Ziditorul tău. Cercetează firea ta și vezi pe rudeniile tale, pentru că și ei de aceeași fire sunt. Și nu te lepăda prin mândrie de firea ta. Măcar de ai fi și tu bogat, iar acela ar fi sărac, înaintea lui Dumnezeu acela poate fi mai sus decât tine.

O, bogaților, nu vă mândriți cu averile voastre, cu cele stricăcioase nu vă lăudați. Dumnezeu singur este bogat, având bogăție nestricăcioasă, căci averea voastră nu este a voastră. Până este liniște, rânduiți-vă în pace cele spre mântuirea voastră. Pentru că bogăția omului lui îi este dată spre izbăvirea lui. Dumnezeului nostru slavă!”

 

 

 

 

 

 

.