Acest mare dascăl și luminător al lumii a fost din marea cetate Antiohia, născut la anul 344, din părinți dreptcredincioși: tatăl lui se numea Secund și era căpetenia Siriei, iar mama sa, Antuza.

Din fragedă vârstă, a pierdut pe tatăl său, iar mama sa, nemaicăsătorindu-se, deși era foarte tânără, își închina viața creșterii copilului ei. El a fost botezat la vârsta de 20 de ani și a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai vestiți dascăli din Antiohia: Libanius și Andragatie. Îndată, încă de la început, Sfântul arăta o mare dragoste către știința vorbirii și, cu nevoință se puse la învățătură ș i, cu ascuțimea minții ce avea, a deprins toată știința elinească. Tot așa a ajuns și la stăpânirea creștineștilor Scripturi, având doi îndrumători de seamă: pe arhiepiscopul Antiohiei, Meletie, și pe Diodor, episcopul din Tars, căpetenia școlii din Antiohia.

Mai era în Antiohia și o casă creștinească de asceți, pe care o conducea un nevoitor mai în vârstă, Carterius cu numele, de unde Sfântul Ioan, și alți tineri ca el, dezgustați de o viață călduță, fără duh de jertfă, făceau legăminte ascetice, din dragoste pentru Hristos. Era ca o mânăstire în cetate. Este timpul când Sfântul Ioan își împlini visul său de taină, de a duce o vreme, o viață pustnicească. În munții din preajma Antiohiei, el a trăit, așadar, patru ani de mănăstire cu viață de obște și doi ani de pustnicie, într-o peșteră. Deci, ajungând, astfel, la deprinderea vieții ascetice, Sfântul Ioan a fost ridicat la rânduiala clericilor de Sfântul Meletie, arhiepiscopul, care-l și botezase și l-a sfințit diacon (381), iar Flavian, urmașul lui Meletie, l-a sfințit preot (386). În această vreme, Sfântul Ioan a scris preafrumoasa lui carte Despre preoție, închinată prietenului său Vasilie, căutând să-și îndreptățească fuga lui de preoție, socotindu-se nevrednic.

Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul și predicatorul neîntrecut al patriarhiei din Antiohia, alcătuind multe cuvinte de învățătură. Din acest timp ne-au rămas, de la el, Cuvântarile asupra Evangheliei de la Matei, Cuvântările despre statui și Cuvântările la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, toate adevărate îndreptare pentru o viață desăvârșită.

Întâmplându-se între timp, ca Nectarie, patriarhul Constantinopolului, a părăsit viața aceasta, Sfântui Ioan a fost chemat cu porunca împăratului Arcadie, ca să fie sfințit patriarh al Constantinopolului, primind hirotonia canonică din mâinile patriarhului Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398.

Ca patriarh, Sfântul Ioan s-a ostenit mult cu râspândirea credinței și convertirea la Ortodoxie a goților arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu întemeierea de așezăminte pentru bolnavi și săraci, pentru fecioare și văduve. El nu a încetat nici a predica, pentru îndreptarea năravurilor, împotriva luxului, a lăcomiei și pentru Evanghelia iubirii de oameni.

Dintr-o pricină ca aceasta, după căderea de la putere a lui Eutropie, primul dregător al împărăției, Eudoxia împărăteasa s-a făcut vrăjmașa Sfântului Ioan. Și anume, pentru că, răpind ea, pe nedrept, via unei văduve sărace, ce se numea Calitropia, Sfântul a sfătuit-o să nu țină lucrul străin cu sila. Și, nevrând ea să asculte de cuvintele lui, Sfântul o mustra și o asemăna cu Izabela și Irodiada. Iar ea s-a făcut cu totul fiară. Și a fost izgonit Sfântul din scaun, întâi de dânsa, după Sinodul ținut la Stejar și condus de patriarhul Teofil, care-l sfințise episcop. Deci, după un timp, s-a întors Sfântul, la scaunul sâu. Iar, după două luni, a fost izgonit a doua oară și surghiunit de împăratul, la Cucuz, în Armenia. Și, îndurând Sfântul multe suferințe, și-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu, la Comane, în Armenia. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”! (14sept.407).

Dar lumea din Constantinopol nu s-a liniștit decât la anul 438, când patriarhul Procul, unul din urmașii Sfântului, a mutat, cu mare alai, moaștele Sfântului Ioan, de la Comane, la Constantinopol. Împăratul Teodosie cel Tânăr și sora sa Pulheria, au luat parte la serbare, cerând în genunchi iertare pentru părinții lor. De atunci, sfintele lui moaște odihnesc cu cinste în biserica „Sfinților Apostoli”, din Constantinopol.
Celui mai mare predicator din vremea de aur a creștinătății, Biserica îi serbează pomenirea de trei ori pe an: la 13 noiembrie și apoi la 27 și 30 ianuarie, precum și în fiecare zi, când se săvârșește Liturghia lui.

 

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Ioan Gură de Aur

        Ne spunea nouă părintele Tis de la Amasia că auzise pe Adelfie, fratele său, zicând: „Când Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului,  a fost izgonit și surghiunit la Comane, petrecea în casa noastră și pentru acea multă îndrăzneală și dragoste aveam către dânsul”. Și, zicea Adelfie, fratele meu și episcopul de la Cucuz: „După ce fericitul Ioan s-a mutat la Domnul, fiind acolo în surghiun, mare mâhnire am avut, că un barbat ca acesta, învățător al lumii, care cu cuvântul său veselea Biserica lui Hristos, unul ca acesta în surghiun a răposat.

Însă, m-am rugat Domnului cu multe lacrimi, ca să-mi arate mie în care rânduială este și de este numărat între patriarhi. Și mult rugându-mă eu, pentru aceasta, într-o noapte, am văzut în vis pe un bărbat foarte luminat la vedere. Și m-a luat pe mine de mâna dreaptă și m-a dus la un oarecare loc luminos și preaslăvit și mi-a arătat mie pe toți învățătorii Bisericii. Iar eu nădăjduiam să văd acolo cu dânșii și pe doritul meu Ioan Gură de Aur. Și, după ce mi-a arătat mie pe toți și mi-a spus și numele fiecăruia dintr-înșii, iarăși luându-mă de mână, m-a scos pe mine afară. Iar eu mergând după dânsul mâhnit că nu văzusem, cu arhierei, pe fericitul Ioan.

Deci, mi-a zis mie: „Ce-ți este? Și de ce ești mâhnit? Că nimeni intrând aici, nu iese de aici mâhnit. Iar eu i-am răspuns: ”Aceasta îmi este mie mâhnirea, că, pe iubitul meu Ioan Gură de Aur, nu l-am văzut cu ceilalți episcopi.” Iar el mi-a zis mie: ”Zici de Ioan povățuitorul pocăinței?” Și i-am zis: ”Așa.” Deci, mi-a răspuns mie, zicând: „Tot omul, în trup fiind, nu-l poate vedea pe acela. Că acela la Scaunul Stăpânului stă, între Serafimi și Heruvimi.” Și m-am mângâiat de cuvintele lui.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre osânda cea fără de sfârșit și despre Împărăția Cerească și ca să avem în minte totdeauna ziua ieșirii sufletului nostru

        Să intrăm, iubiților, fiecare întru a sa conștiință și să ne gândim la păcate și să facem judecată asupra noastră, ca nu cumva cu lumea să fim înstrăinați, că înfricoșătoare este Judecata, groaznic este locul și plin de întrebare și de frică, asemenea și râul cel de foc care va curge. Să ne aducem aminte de ceea ce s-a zis în Evanghelie: „Îngerii alergând, cămara închizându-se, făcliile stingându-se, puterile trăgând în cuptorul cel de foc”. Încă să te gândești și la aceasta: dacă vreunuia dintre noi i s-ar scoate la iveală astăzi, înaintea a tot poporul, un lucru ascuns, apoi, cât nu s-ar ruga ca să piară mai bine, să se desfacă pămânul cu dânsul? Dar când ar fi martori răi de față la taina aceea? Apoi, ce defăimare nu vom primi atunci când, înaintea a toată lumea, se vor aduce la iveală toate, într-o priveliște ca aceea, înaintea celor știuți și neștiuți de noi, toți luând aminte? Oh, vai mie, cum voi spune vouă nevoia aceea?

De omenească nedumerire surprinși, sau, mai bine încă se cade a zice, de frica de Dumnezeu, în ce chip vom fi atunci, spune-mi mie, când legați, cu dinții scrâșnind, întru întunericul cel mai din afară vom fi goniți? Drept aceea, pe acestea ce vor să fie, căderea din împărăție, adică, durerea, legăturile cele vestite din gheena, întunericul cel mai din afară, viermele cel otrăvit, scrâșnirea dinților, scârba, greutatea râului celui de foc, cuptorul cel nestins, pe toate adunându-le și înainte punându-le, averea aceasta adunată să o dezrădăcinăm, că boală este aceasta. Iar pe adevărata bogăție luând-o, să ne izbăvești, de această cumplită sărăcie, veșnicei Judecăți, și bunătăților celor ce vor să fie să ne împărtășești. Că, dacă ne vom sârgui și ne vom ruga la Dânsul, apoi ne va ierta pe noi Dumnezeu. Iar de nu vom cere de la Dânsul, nici nu vom face nimic de acest fel, apoi, cum vom fi noi iertați? Că fapte bune nu vom îndeplini, dormind.
Că nici lucrurile cele bune ale lumii acesteia nu este cu putință a le afla niciodată cel ce doarme; cu cât mai vârtos cele duhovnicești. Că și de la un prieten, nimic nu va lua cândva cel ce doarme; apoi, cum de la Dumnezeu? Nici părinții nu fac cinste fiilor celor somnoroși; cu mult mai mult Dumnezeu. Nici stăpânii nu suferă pe slugile cele leneșe; cum, iarăși Dumnezeu va suferi?

Pentru aceea, să ne strâmtorăm puțin aici, acum, ca în veci să ne veselim. Că strâmtorați se cade să fim aici; de nu, apoi acolo ne așteaptă pe noi suferința. Pentru ce, dar, nu voim să fim obidiți aici, ca acolo să ne odihnim de-a pururea? Să suspinăm deci puțin, rogu-vă pe voi, și să ne târguim aici, ca atunci să nu plângem. Aici, acest plâns este o faptă bună, iar acolo este fără de folos. Aici, puțină vreme te vei veseli iar acolo fără de sfârșit te vei întrista. Să ne întristăm iubiților, până ce este vreme. Însă, foarte să ne îngrijim, ca să nu zicem, ca bogatul cel nebun (Luca,12,19,20). Dacă a iertat acum, acela se îngrijește de mântuirea sa. Deci, de ea să ne îngrijim acum! Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.