Proorocul Obadia (Avdie) este unul din profeții mici din Biblie. Scrierea lui este cartea cea mai scurtă din tot Vechiul Testament: are numai 21 de versete și se numește Vedenia lui Avdie. Despre viața Proorocului, însă, nu avem nici o altă știre, cartea sa e singura mărturie despre el. Se crede că ar fi trăit cam cu 600 de ani înainte de Hristos.

Cartea este scrisă în urma năvălirii pustiitoare a unei puteri străine asupra Ierusalimului. În această împrejurare, idumeii, frații evreilor, s-au unit cu dușmanii și au luat parte la pustiirea lui Israel. Proorocul vestește, din partea lui Dumnezeu, pedeapsa idumeilor. Cartea este un strigăt către dreptatea lui Dumnezeu. În ziua Judecății însă Sionul va fi din nou un loc de mântuire, iar Idumeea va pieri pentru totdeauna.

Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Varlaam (†304)

        Acest Sfânt Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei; fiind bătrân cu vârsta și fiindcă mărturisea pe Hristos, a fost adus înaintea stăpânitorului Antiohiei și, neprimind a jertfi idolilor, a fost bătut cu vine de bou, după care i s-au smuls unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, a poruncit dregătorul să-i deschidă Mucenicului cu silă mâna lui cea dreaptă, punând în ea cărbuni aprinși cu tămâie, socotind stăpânitorul că nu va putea suferi și va arunca cărbunii împreună cu tămâia peste altarul idolesc, ca prin aceasta să se arate că a adus jerfă zeilor. Dar pătimitorul lui Hristos a stat cu mare bărbăție, neschimbat și netulburat, fără numai că-și mișca mâna lui cea dreaptă, până când focul i-a mâncat carnea palmei lui celei drepte, că a ales viteazul nevoitor al adevărului ca mai bine să-și ardă mâna decât să pară păgânilor, că a adus jertfă demonilor. Și în nevoința aceasta și-a dat sufletul, luând cununa mărturisirii. Pe viteazul acesta l-au cinstit cu cuvinte de laudă atât marele Vasilie cât și dumnezeiescul Hrisostom (Ioan Gură de Aur).

Cuvânt despre Sfântul Ioan Gură de Aur si despre văduva cea năpăstuită de împărăteasa Eudoxia

In Constantinopol era un oarecare dregator cu numele Teognost, barbat bun si temator de Dumnezeu. Acest dregator a fost vorbit de rau catre imparatul de un alt dregator raucredincios si pizmas, ca ar fi defaimat pe imparatul si ca ar fi numit pe imparateasa nesatula de aur si pierzatoare a toata imparatia, rapind averi straine, fara de nici un drept. Si s-a maniat imparatul pe el si a poruncit sa fie surghiunit in Tesalonic, si toate averile lui sa i le ia si numai o vie, care era afara din cetate, pentru hrana femeii lui Teognost si a copiilor lui, sa-i lase.
Deci, Teognost, mergand in Tesalonic, s-a imbolnavit, de suparare si a murit. Iar femeia lui, pentru moartea barbatului ei si pentru luarea averii fiind in mare suparare, a venit la Sfantul Ioan si i-a spus lui cu lacrimi, tot necazul. Iar el o sfatuia pe ea cu cuvinte folositoare sa indrepte spre Dumnezeu necazul sau si i-a poruncit ca in toata ziua sa ia hrana, pentru sine si pentru copiii ei, de la casa pentru straini a Bisericii. Iar el astepta vreme cu bun prilej, cand socotea sa roage pe imparat pentru acea vaduva, ca doar va porunci sa-i intoarca ei si copiilor, averea cea luata fara vina. Dar rautatea imparatesei a facut impiedicare si a adus o nevoie si mai mare, nu numai asupra vaducei acelei, ci, si asupra fericitului Ioan insusi.

Ca, sosind vremea cand se culeg strugurii din vie, cand tot poporul iesea fiecare la via sa, a iesit si imparateasa si se plimba prin viile imparatesti. Si, trecand pe langa via lui Teognost, ca nu era departe de viile imparatesti, a vazut-o frumoasa si a intrat intr-insa, a taiat un strugure cu mainile sale si a mancat din el. Si era un obicei vechi imparatesc dupa care, daca intra imparatul sau imparateasa intr-o vie straina si manca struguri din ea, stapanul viei aceluia nu mai avea stapanire asupra ei, ci via aceea era numarata intre viile imparatesti. Iar stapanul viei i se da pretul pe via sa, sau lua de la imparatul o alta vie, in locul viei sale. Deci, dupa acest asezamant imparateasa a poruncit sa se scrie via lui Teognost intre viile imparatesti. Si aceasta a savarsit-o, facandu-si doua socoteli: una, ca sa faca si mai mult rau vaduvei si copiilor ei, de vreme ce se aflase ca vaduva alergase la Sfantul Ioan si i-a spus lui tot necazul ei, si pentru aceasta imparateasa se maniase pe ea, iar alta, ca sa caute pricina Sfantului Ioan, sa-l poata izgoni pe dansul din Biserica, socotind ca, daca va auzi de aceasta luare a viei, Sfantul nicidecum nu va tacea, ci va ridica glas impotriva ei, pentru vaduva cea nedreptatita si, de aici se va ridica pricina a se savarsi lucrul cel gandit de ea, precum s-a si intamplat.

Deci, pentru că văduva aceea năpăstuită a căzut înaintea fericitului Ioan, acesta a trimis, prin arhidiaconul Eutihie, scrisoarea sa către împărăteasa, ca s-o înduplece pe dânsa spre milostiviere, aducându-și aminte de viața cea bună a părinților ei, de faptele bune ale împăraților de mai înainte, aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu, de Judecata cea înfricoșătoare, și, rugând-o să întoarcă via văduvei celei sărace. Dar ea a scris Sfântului înapoi cu asprime, neplecându-se învățăturilor lui, nici rugămintea ascultând-o, ci punea înainte legile împărătești cele vechi și, ca și cum ar fi fost nedreptățită de Sfântul, se lăuda că nu va răbda o încălcare ca aceea. „M-ai osândit, zicea, cu cuvintele tale, ca și când aș face nedreptate și fărădelege; neștiind tu așezămintele cele împărătești, năpăstuitu-m-ai cu învinuirile tale, dar nu-ți voi răbda ție, până în sfârșit, defăimată fiind”. Iar Sfântul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a sculat și a mers la palat, la împărăteasă și șezând aproape de împărăteasă, a început iar și cu cuvântul blând a o sfătui pe dânsa, grăindu-i și rugând-o să dea înapoi via văduvei. Iar ea a zis: „Acum am scris ție ce este rânduit despre vie de împărații cei de demult. Să i se dea văduvei altă vie în locul aceleia sau să ia prețul pentru dânsa”. Iar Sfântul a zis: „Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere prețul pentru dânsa, ci pe a ei o cere, dă-i înapoi partea ei de moștenire”. Împărăteasa a zis: „Nu te împotrivi așezămintelor împărătești celor de demult, că nu spre bine va ieși ție o împotrivire ca aceasta”. A răspuns Ioan: „Nu pune pricină așezămintele și legile pe care împărații cei păgâni le-au așezat. Că nimic nu te împiedică pe tine a strica legea cea nedreaptă și a o așeza pe cea dreaptă, fiind împărăteasă binecredincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptățite, ca să nu te numesc pe tine a doua Izabela și să moștenești blestemul împreună cu dânsa”.

Acestea zicând Sfântul, s-a aprins împărăteasa de mare mânie și a umplut palatul de strigare, descoperind otrava cea tăinuită din inima ei, și spunea: „Pentru mine mă voi răzbuna eu însumi. Și de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici altă vie în locul aceleia și voi porunci să nu i se dea nici prețul ei. Iar ție pedeapsă îți voi da pentru ocara aceasta”. Și a poruncit să scoată pe Sfântul Ioan, cu sila, afară din palat.
Însă împăratul, știind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca și cum n-ar fi știut nimic. Dar împărăteasa cu toată puterea uneltea pentru izgonirea Sfântului Ioan, care lucru l-a și săvârșit curând. Iar pentru faptele ei rele, împărăteasa și-a luat mai pe urmă plata ei. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.