Pricina sărbătoririi de astăzi este faptul aducerii, cu evalvie, în Biserica Legii vechi din Ierusalim, a copilei de trei ani, care avea să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos; întâi, pentru că acest lucru, atunci când s-a petrecut, s-a făcut într-un chip minunat și, al doilea, ca un fapt care este ca o pregătire la Taina cea înfricoșătoare de la Crăciun, a nașterii cu trup de om a Cuvântului lui Dumnezeu, întrucât Taina aceasta tot prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu avea a se face. Întâmplarea aceasta nu se află în Sfânta Scriptură, ci se întemeiază numai pe Tradiția Bisericii. Sfinții Părinți au început a o sărbători, pe la anul 750. Dar iată în ce chip istorisesc sfintele cărți bisericiești, pricina pentru care Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă la Templul Legii vechi și dăruită Domnului.

Ana, cea pururea pomenită, care mai toată viața ei a fost stearpă, adică fără să nască copii, luând îndemn, din Cartea Sfântă la cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana, care era și ea stearpă, maica Proorocului Samuel, ruga, împreună cu bărbatul ei Ioachim, pe Stăpânul firii, să le dăruiască lor un prunc, făgăduind că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui și închina lui Dumnezeu. Și așa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea și împrienitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii lui Adam cel căzut, a învierii și îndumnezeirii lui, pe Preasfânta și de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria. Iar când ea a fost de trei ani, au luat-o părinții ei și au adus-o la Templu și au încredințat-o preoților. Deci, luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în cele mai dinlăuntru ale Bisericii unde, o dată pe an, intra numai singur arhiereul. Și acesta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea să se nască dintr-însa, spre îndreptarea și mântuirea lumii cea stricată prin păcat. Și a rămas fecioara acolo, petrecând doisprezece ani de sfânta viețuire. Că erau la Templul din Ierusalim trei rânduri de chilii, în care locuiau, cu frică de Dumnezeu, fecioare și văduve închinate Domnului, precum și preoții și slujitorii, trăind din averea Templului. Și în acest loc de bună creștere, Sfânta Fecioară, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Scripturii și îndeosebi rugăciunea.

Iar când s-a apropiat vremea dumnezeieștii Buneivestiri, ieșind de la Templu, Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului și preoților că ea, încă din leagăn, este făgăduită lui Dumnezeu și că ea însăși a ales o viață de feciorie neîntreruptă. Drept aceea, la 15 ani ea a fost logodită cu dreptul Iosif, rudenia sa, de 84 de ani, ca, sub chipul căsătoriei, să se păzească curată în lume; și astfel, Iosif logodnicul, a slujit ca martor la Nașterea cea fără prihană a Domnului, cât și ca ocrotitor la fuga în Egipt și la întoarcerea de acolo la Nazaret, în pământul lui Israel.
Iubiți, așadar, fraților, pe maica Domnului, – spune un părinte, – iubiți-o cu inima fierbinte și plină de nădejdi. Rămâneți tari și țineți învățăturile pe care le-ați primit de la Biserică, despre Maica Domnului. Cinstiți pe Născătoarea de Dumnezeu. Respingeți cu tărie minciunile rătăciților, care defaimă pe Sfânta Fecioară. Să știți că diavolul strigă prin gura hulitorilor, diavolul care o urăște, pentru că ea a născut pe Cel ce i-a surpat stăpânirea. Rămâneți tari în tradițiile sfinte ale Bisericii și cinstiți pe cea plină de dar și mai ales alujiți-o și luați-o ca apărătoare și sprijinitoare. Că mult poate rugăciunea Maicii, spre îmblânzirea Stăpânului, și nu este nimeni care să se încreadă în mila Preacuratei și să nu fie ajutat și mângâiat.

Cu ale ei preacurate rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

Întru această zi, cuvânt despre un călugăr, care voia să ştie judecăţile lui Dumnezeu

A fost un oarecare călugar sihastru, plin de toate bunătățile, care se ruga lui Dumnezeu, zicând așa: „Doamne, dă-mi mie să știu ce sunt judecățile Tale, cele de multe feluri”. Și a făcut post mare pentru această pricină. Dar nu i-a arătat Dumnezeu lui vreme ce este cu neputință omului a le cunoaște pe acelea. El însă se nevoia mai departe, rugând pe Dumnezeu pentru aceasta. Deci, Dumnezeu, vrând să-l încredințeze pe el și să nu se ostenească fără de minte, i-a dat lui un gând ca acesta: să meargă să cerceteze pe un bătrân, vechi de zile, ce stătea departe de dânsul, ca să-l întrebe pe el. Deci, luându-și hrană, s-a dus la starețul. Și i-a trimis Dumnezeu lui un înger în chip de călugăr și întâmpinând pe sihastrul, i-a zis: „Unde mergi, robul lui Hristos?” Iar el i-a zis: „La cutare sihastru”. Iar acela a zis: „Și eu, dar, voi merge cu tine la dânsul”. Deci, bucurându-se sihastrul de tovărășie, au mers împreună. Și în ziua dintâi, mergând, au găzduit la un oarecare om, iubitor de Dumnezeu, și acela primindu-i pe ei, i-a cinstit cu multă omenie și au mâncat dintr-un blid de argint. Iar după ce au mâncat, îngerul luând blidul, l-a aruncat în mare. Și s-a întristat foarte, de aceasta, sihastrul. Iar de acolo mergând, a doua zi, au găzduit la un om primitor de străini, care și picioarele lor le-a spălat și bine i-a cinstit pe ei. Și omul acela a adus la dânșii încă și pe singurul său fiu, ca să-l blagoslovească pe el, precum l-au și blagoslovit; dar peste noapte, mergând, îngerul i-a sugrumat copilul. Și simțind sihastrul, nu i-a zis nimic, pricepând că mai pe urmă avea să înțeleagă. Iar a treia zi mergând, n-au aflat pe nimeni care să-i primească, însă au găsit o casă pustie, veche, și șezând la umbra pereților, au început a mânca posmagi, de care ducea sihastrul. Și, după ce au șezut ei, îngerul sculându-se, s-a încins și a început a strica casa și iarăși a o zidi pe ea. Atunci, sihastrul a început a-l ocărâ pe el cu mânie și mustrându-l, îi zicea așa: „Oare înger ești sau drac? Că nu faci lucrurile lui Dumnezeu”. Și i-a zis lui îngerul: „Dar ce am făcut?” Și i-a răspuns bătrânul: „Ieri și alaltăieri, acolo unde ne-au primit acei oameni de Dumnezeu iubitori, unuia blidul i l-ai aruncat în mare, și altuia i-ai omorât copilul, iar aici, unde n-am aflat nimic și nici oameni nu sunt, oare cui zidești casa aceasta?” Atunci i-a spus lui îngerul: „Să nu te minunezi, bătrânule, de aceasta, nici să nu te smintești de mine, ci ascultă ca să-ți spun: Omul cel ce ne-a primit pe noi întâi era plăcut lui Dumnezeu întru toate, dar blidul pe care l-am aruncat îi venise lui dintr-o nedreptate. Deci ca să nu-și piardă plata sa, din pricina blidului aceluia, l-am aruncat în mare, iar tu nu te mira de aceasta. Asemenea, al doilea om, plăcut este și el lui Dumnezeu, dar de i-ar fi trăit acel copil mic, apoi de mare răutate avea să fie pricinuitor și vas al vrășmașului. Pentru aceea l-am sugrumat și i-am scos sufletul, pentru bunătatea tatălui său, ca și acela să se mântuiască. Deci, nici de aceasta să nu te smintești, părinte”. Iar bătrânul i-a zis: „Dar aici, în loc pustiu, ce faci, stricând casa aceasta și iarăși zidind-o pe ea?” Și i-a răspuns îngerul: „Omul din casa aceasta și-a pierdut averea și, sărăcind a plecat. Dar moșul lui, zidind palatul acesta a pus aur în perete. Deci, pentru aceea i-am surpat casa, ca nu cumva să piardă cineva pe Dumnezeu, căutând aurul acela aici și sufletul acela să se osândească, zidul nou arătând că pereții vechi nu mai sunt”. Și acestea spunându-i-le cu deamănuntul, îngerul i-a zis lui: „Mergi, bătrânule, la chilia ta înapoi și nu te mai osteni fără de minte. Că grăiește Duhul Sfânt: Judecățile Domnului sunt adânci și mult necercate și neștiute de oameni. Deci, nu căuta să le pătrunzi pe ele, că nu-ți este ție de folos”. Și acestea zicând către bătrân, îngerul, într-acel ceas, s-a făcut nevăzut. Iar sihastrul, temându-se foarte, a înțeles să nu mai întrebe de judecățile lui Dumnezeu, spunând tuturor cele întâmplate. Și așa și-a mântuit sufletul său în Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur

Dacă ai deprindere la păcate, pune-ți asupra ta frica lui Dumnezeu și chinurile cele veșnice și vei birui cu adevărat. Că nu este nici o osteneală a lăsa mânia față de cel ce te-a întristat pe tine. Că osteneală sau durere este a se ruga lui Dumnezeu, Celui ce ne dă și a cere mulțime de bunătăți cu osârdie? Ce osteneală este a nu vorbi urât nici unui om? Ce împiedicare este a lepăda invidia și vrajba? Ce osteneală este a iubi, adică, pe aproapele tău? Ce greutate este a nu grăi cuvinte de rușine, a nu vorbi de rău și a nu defăima pe nimeni? Ce împiedicare este a milui pe săraci? Iar dacă postești, arată numai cu fapta. Dacă vezi un sărac, miluiește-l. De ai vrășmaș, smerește-te. De vezi pe aproapele sporind în bine, nu-l invidia. De vei vedea femeie frumoasă la chip, întoarce-ți ochii de la dânsa, ca nu numai gura să flămânzească, ci și ochiul și auzul și picioarele și mâinile și toate mădularele trupului tău; și aceasta făcând, te vei mântui, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cade slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

.