Acești Sfinți Apostoli, din cei șaptezeci, au fost următori și ucenici ai Sfântului Apostol Pavel, slujind acestuia la răspândirea adevăratei credințe în Hristos, în locuri diferite: Sfinții Arhip, Filimon și Apfia lucrând în cetatea Colose din Frigia, iar fericitul Onisim la Roma, slujind adică Domnului, împreună cu Sfântul Apostol Pavel însuși și însoțindu-l pretutindeni.

Pentru aceasta slujire, Sfântul Arhip este cinstit de Sfântul Pavel cu numele de „împreună oștean cu noi”, precum stă scris în Epistola către Filimon, din Biblie (Filimon 2). În aceeași Epistolă, dregătorul Filimon este zugrăvit ca un fiu duhovnicesc și prieten adus la credință de însuși marele Apostol, în casa căruia era Biserica creștinilor din Colose și este prețuit de Apostol ca „iubitul Filimon, împreună lucrător cu noi” (Filimon 1), iar Sfânta Apfia, soția lui, este numită „sora Apfia” din cauza vredniciilor ei (Filimon 2). La 15 și 19 februarie din acest Prolog, stă scris cum, prin credința în Hristos, Sfântul Onisim, din sclav, ajunge Apostol al Domnului și, din răufăcător, frate egal în vrednicie cu fostul său stăpân, Filimon.

La rândul ei, Tradiția Bisericii ne spune cum toți membri acestei familii de ucenici ai Sfântului Apostol Pavel au fost sfințiți „episcopi călători” la sfârșitul vieții marelui Apostol, în timp ce „sora Apfia” își sfințea viața, slujind fraților de credință în Biserica din casa ei. În sfârșit, tot din Tradiție știm că, precum au slujit în locuri diferite, așa au și pătimit, pentru credință, în locuri diferite. Cei din Colose, împreună cu Sfânta Apfia, au pătimit pe vremea nebunului împărat Neron (54-68), fiind uciși cu pietre de păgâni, la sărbătoarea Artemidei din Efes, pentru mărturisirea credinței lor în Hristos, din cetate în cetate. Iar Sfântul episcop Onisim a fost prins, propovăduind împărăția lui Hristos, din cetate în cetate, pe vremea prigoanei lui Domitian (81-96), când, răbdând multe chinuri, i s-a tăiat capul. Și așa cu mucenicească moarte, au trecut Sfinții către Dumnezeu.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Cecilia şi a Sfinţilor Mucenici Valerian şi Tiburtie (†232)

Aceștia s-au nevoit pe vremea împărăției lui Alexandru Sever (223-235). Sfânta Cecilia s-a născut la Roma din părinți luminați, dar închinători la idoli. Auzind ea de propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos și a pus gând în inima ei să nu se mărite, ci să se păzească curată, închinându-și fecioria ei lui Hristos Dumnezeu. Însă, fără voia ei, părinții au însoțit-o prin nuntă cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian. Drept aceea, Sfânta Cecilia încă din prima zi de căsătorie, descoperi soțului ei, că și-a închinat fecioria ei Domnului Hristos și izbuti să-l înduplece pe el ca să viețuiască împreună în curăție, îndreptându-l spre credința în Hristos. Puse deci începutul cel bun, cerând și primind Sfântul Botez din mâinile Sfântului Urban, episcopul Romei din acea vreme (223-230), într-una din catacombele Romei, pe calea Apia, locul unde se adunau creștinii pentru Cuvântul Domnului, pentru Sfintele Taine și pentru rugăciune. La rândul său, Valerian întoarse la credință pe Tiburtie, care îi era frate bun. Și la atâta faptă bună s-a înălțat Tiburtie, încât și cu îngerii vorbea în toate zilele.

Valerian și Tiburtie, care se făcuseră vestiți pentru milostenia lor la săraci și prin nevoința lor de a înmormânta pe frații creștini morți pentru Hristos, nu întârziară a fi pârâți și, fiind prinși, eu fost dusi înaintea guvernatorului cetății, Almatie. Deci, mărturisind ei pe Hristos, au fost dați de acesta în seama comandantului Maxim, ca să le taie capetele. Dar acesta, dacă văzu îngeri petrecând și purtând la cer sufletele celor doi Sfinți Mucenici, ca pe niște odoare, a crezut în Hristos, el și toată casa lui. Cât despre Sfânta Cecilia, ea a fost închisă într-o baie foate tare înfierbântată și, nelăsând-o să iasă de acolo vreme de trei zile, nu păți nimic rău. Dar, stând tare în credință, din porunca guvernatorului Almatie, acolo în baie i se tăie capul și a fost înmormântată în cimitirul Calist din Roma.

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Varlaam, despre viaţa şi moartea oamenilor

Am auzit că este oarecare cetate mare ai cărei cetățeni aveau de la cei vechi obicei să primească pe un străin, care să nu cunoască legile cetății lor, nici obiceiurile lor să nu le știe nicidecum și pe acesta și-l puneau împărat peste ei. Și, astfel, acesta lua toată stăpânirea și ținea toată puterea, până ce sfârșea un an. După aceea, fără de veste, în zilele când era mai fără de grijă și se hrănea din destul, socotind el că împărăția lui în veac petrece, se sculau asupra lui și, luând după dânsul haina cea împărătească, îl batjocoreau pe el gol, prin toată cetatea, și îl trimiteau în surghiun departe, într-o mare insulă pustie, unde nu era nici hrană, nici haină, fără numai rea pătimire, încât nici o nădejde nu mai avea el de hrană și de haină, ci totdeauna numai suferință, fără nădejde de mai bine.

Deci, oarecând, după obiceiul cetățenilor acelora, au pus împărat pe un alt om care, însă, avea multă cunoștință în sine și purtare de grijă, că nu la fel cu ceilalți, să-l răpească și pe el, la împlinirea anului. Că acesta, nerâvnind îndestularea ce i s-a făcut deodată, nerâvnind nici pe împărații care au fost mai înainte de el și rău au fost izgoniți, nepurtând grijă, acesta în nevoință și în grijă își avea sufletul, cum adică s-ar chivernisi mai bine pe sine. Deci, sfătuindu-se cu sfetnici înțelepți, a luat cunoștință de la ei, de obiceiul acelora și de locul cel de surghiun; că i se cuvenea lui, cu drept cuvânt, fără de înșelare a fi înștiințat de toate.

După ce dar, s-a înștiințat de aceasta, că adică, oarecând, întru aceeași insulă va fi și el surghiunit și de împărăție lipsit, deschizând visteriile sale, pe care încă le avea întru a sa stăpânire, neoprit și-a luat de cheltuială aur și argint și mulțime de pietre de mult preț, le-a dat la slugile sale credincioase și le-a trimis în insula aceea, unde avea să fie și el surghiunit. Iar sfârșindu-se anul cel hotărât, s-au sculat cetățenii și luându-l, l-au trimis gol în surghiun, unde erau și ceilalți împărați vremelnici, dar nerecunoscători. Acesta însă, cu bogăția cea mai înainte trimisă, petrecea de-a pururea în îndestulare, având hrană, și băutură și fiind slobod de toată frica acelor cetățeni necrednicioși și răi. Iar tâlcuirea este aceasta: Prin cetate, adică, fraților, să înțelegeți lumea aceasta trecătoare, iar prin cetățeni, pe începătoriile și stăpâniile dracilor, care stăpânesc lumea și întunericul acestui veac, care ne amăgesc pe noi cu desfătări și cu înșelătoare bogăție, cu mâncșrile și băuturile vieții acesteia, punându-ne în minte totdeauna, că viața aceasta, trecătoare și vremelnică, este nestricăcioasă. Iar prin împărați, să înțelegem pe drepți și pe păcătoși și pe fiecare din noi, care viețuind în lumea aceasta, unde moartea venind fără de veste, ne răpește și ne duce în insula cea mai înainte-zisă, adică în celălalt veac. Și de vom fi viețuit bine, în viața aceasta, cu fapte bune, cu credință și cu blândeșe, cu înfrânare și cu milostenie, cu post și smerenie, apoi ne vor lua pe noi îngerii blânzi, în viața cea veșnică, iar de vom viețui rău, cu fapte spurcate, ne vor lua pe noi îngeri înfricoșați și ne vor da pe noi dracilor nemilostivi și, așa, ne vor duce pe noi în fundul iadului și în muncile cele gătite lor, precum zice Scriptura. Va lua fiecare după faptele sale. Deci, acestea știindu-le, să ne înfrânăm trupul de desfrânare și sufletul de beție, inima de gândirea semeață și de la iubirea de argint, limba de la multă grăire și de la clevetire, mâinile de la furtișag și de la război și să primim a face numai faptele bune, cu care viețuind, vom dobândi veșnica viață.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre lăcaşurile cele de dincolo

Mantuitorul numeste „multe lacasuri” (Ioan 14,2) ale Tatalui, masurile deosebite de intelegere ale mintii celor ce se salasuiesc in lumea de dincolo, vreau sa spun, adica, despartirile si deosebirile intru care se vor desfata ei cu mintea. Ca nu cu deosebirea locurilor a zis „multe lacasuri”, ci cu treptele darurilor. Ca precum fiecare se desfateaza de razele soarelui acestuia simtit, dupa curatia puterii celei vazatoare a ochiului si, precum intr-o casa un felinar straluceste o singura lumina, neimpartindu-se in multe straluciri, asa si in veacul cel ce va sa fie, toti dreptii se vor salasui intr-o singura bucurie cu nedespartire. Si fiecare, dupa masura sa, este luminat de un singur soare gandit, si dupa vrednicie, gusta bucurie si veselie ca dintr-un singur aer un singur loc, un singur scaun, o singura privire si o singura forma. Si nu vede cineva masurile celui ce il intrece, nici ale celui mai jos decat dansul, ca nu, vazand darul cel covarsitor al prietenelui, sau lipsa sa, sa se faca lui acestea pricina de intristare si de mahnire. Sa nu dea Dumnezeu sa fie una ca aceasta acolo unde nu este intristare, nici suspin, ci fiecare se veseleste inlauntru, dupa darul cel dat lui, dupa masura sa. Asa este randuiala Imparatiei, asa este si randuiala gheenei si nu este alta randuiala, care sa mijloceasca intre ele, fara numai felurimea deosebirii rasplatirilor.

Si daca aceasta este adevarat, precum si este adevarat, apoi ce lucru mai nebunesc este si mai fara de minte decat cei ce zic: „Destul imi este sa scap de gheena, ca, de a intra in Imparatie, nu duc grija! Ca a scapa de gheena, aceasta este insasi intrarea in Imparatie. Precum si, a cadea in Imparatie, este a intra in gheena”. Ca nu ne-a invatat pe noi Scriptura ca sunt trei locuri! Ce, dar, ne-a invatat? Iata: „Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, va pune oile, adica de-a dreapta Sa, iar iezii de-a stanga! Ca n-a zis trei randuieli, ci una de-a dreapta si una de-a stanga. Si a despartit hotarele lor, dupa salasurile lor, zicand: „Ca pacatosii se vor duce in osanda vesnica, iar dreptii in viata vesnica vor straluci ca soarele”. Si iarasi: „Vor veni de la rasarituri si de la apusuri si se vor aseza in sanurile lui Avraam, in Imparatia cerurilor, iar fiii imparatiei vor fi aruncati intru intunericul cel mai din afara, unde este plansul si scrasnirea dintilor” (Matei 8,1). Dumnezeului nostru slava!

 

 

.