Acest Sfânt Mucenic a fost un mare dregător la curtea regelui perșilor, pe vremea creștineștilor împărați Honorius și Arcadius (395-408). Creștin de la strămoși, de neam cinstit și luminat, el își luase femeie creștină și viețuia în bogăție și în cinste, fiind foarte iubit de regele sau, împăratul perșilor. Toate acestea erau și o mare primejdie pentru sufletul său și a avut prilejul să vadă singur cât de ușor poate cădea în păcat cel ce se lipește prea mult de comorile pământești. Că, înșelându-se cu toate aceste binefaceri și cinstiri, când regele a deschis război contra creștinilor, Iacob a căzut de la credința în Hristos și a adus jertfe idolilor, închinându-se lor împreună cu regele.

Aflând de această cădere, mama și soția lui Iacob s-au îndepărtat de dânsul, arătându-i, prin scrisori, greul păcat ce săvârșise: că a ales mai mult dragostea împăratului, decât dragostea lui Hristos și pentru o slavă trecătoare a ales osânda rușinii veșnice. Pentru aceste cuvinte, umilindu-se cu sufletul, Sfântul s-a depărtat de legea cea deșartă a împăratului său și își plângea păcatul, că s-a despărțit de Hristos. Deci, venind înaintea împăratului, a mărturisit credința lui in Hristos.

Și împăratul mâniindu-se pe el, a poruncit să i se taie fiecare încheitură a trupului, una câte una. Deci, i s-au tăiat toate încheiturile trupului său, ale mâinilor și ale picioarelor, până i-a mai rămas numai capul și trunchiul, iar, la urmă, i-au tăiat și capul. Și așa a luat de trei ori fericitul cununa cea nestricăcioasă a nevoinței pentru Hristos.

Întru această zi, cuvânt ca să nu osândim pe călugări

        Mulți oameni neștiutori, din nepricepere, defaimă pe călugări. Când văd pe câte un călugăr greșind, atunci spun: „Iată, aceștia spun legea Domnului și o tălmăcesc în vreme ce ei singuri cad în mulțime de păcate”. Și iarăși, dacă văd pe vreun călugăr mâncând bucate, ei se fac răi și amarnici clevetitori, dar uită că, ei înșiși, umblă beți în toate zilele și nu știu, sărmanii, că, prin acestea, peste ale lor păcate, își adună pentru ei mai mare foc și că se lipsesc de orice răspuns, la Judecată.  Pentru aceea, îi ceartă Domnul, zicându-le: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei,7,3). Bine este ca pentru ale noastre păcate să ne osândim pe noi înșine și nu pe alții și așa să câștigăm mila lui Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre despărţirea sufletului, despre a doua venire şi despre judecată

Sfantul Efrem Sirul

Ați auzit, frați iubiți, toți cei care ați luat Sfântul Botez, cum vom fi judecați și cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zice Proorocul: „De ce mă tem de ziua cea rea? Până și fărădelegea călcâiului meu, mă va însoți”. Că va veni fraților, o zi și un ceas, când va lăsa omul toate și pe toți și de va duce singur singurel, gol și fără ajutor, fără ocrotire, fără de însoțire, negătit, fără de îndrăzneală, în ziua când nu se așteapta când se desfătează, când strânge averi, când benchetuiește, când nu se îngrijește, ca într-o noapte adâncă, întunecoasă și dureroasă, se duce ca un osândit, acolo unde se duce toată firea oamenilor care au Sfântul Botez. De mulți povățuitori ai trebuință atunci, o, omule, de mulți ajutători, de multe rugăciuni, de mulți împreună călători, de multe fapte bune, în ceasul despărțirii sufletului. Mare va fi atunci frica și cutremurul, mare taina, mare împrejurarea, mare trecerea trupului către lumea cea de dincolo, când se duce omul către veacul cel nemărginit, de unde nimeni nu s-a mai întors. Unul singur este ceasul acela și nu alt ceas, una singură este calea aceea și nu este altă cale. Cumplită este trecerea, dar toți printr-însa vom trece. Strâmtă și necăjită este calea, dar toți pe ea vom călători. Amar și greu este paharul, dar toți îl vom bea pe el și nu pe altul. Mare și nearătată este taina morții și nimeni nu poate să ne-o povestească nouă. Groaznice și înfricoșătoare sunt acelea ce pătimește atunci sufletul, dar nimeni din noi nu le știe, fraților iubiți. Iată, ne ducem și nu știm unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acela l-am și dobândit și orice am trimis înainte, acela ne va întâmpina. Și orice am agonisit pe pământ, aceasta îmi va fi mie folosul. De am miluit pe cineva, în ceasul acesta voi fi și eu miluit. De am adăpostit pe cineva, acum voi fi și eu adăpostit. Că strâmt și greu îmi este mie ceasul de acum al ieșirii sufletului meu, mai greu decât toți ceasul, că nepregătit m-a apucat. Întunecată îmi este noaptea aceasta de acum, că fără de roadă am fost tăiat. Grea îmi este mie calea aceasta de acum, că nici o merindă nu am pe cale. Ci, lăcrimați și vă rugați, ca să aflu acolo puțină răsuflare. Nu cer mult, că am păcatuit mult. De ce să-mi aprindeți lumânări, când eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce să mă puneți ca pe cuvioși în sicriu, când viața și năravul lor nu l-am urmat? Vai mie cum m-am înșelat, cum m-am batjocorit, zicând: „Sunt tânăr, să mă îndulcesc din dezmierdările vieții. Să mă desfătez din destul de dulcetile lumii. Să-mi îngrijesc trupul și apoi, mai pe urmă, mă voi pocăi. Că Dumnezeu este iubitor de oameni și negreșit mă va ierta pe mine”. Aceasta, în fiecare zi gândindu-le, rău mi-am cheltuit viața. Învățam și aminte nu luam. Eram sfătuit și râdeam, auzeam Sfintele Scripturi și nu credeam și, iată, acum sfârșitul m-a prins nepregătit. Auzeam de judecată și o luam în batjocură, auzeam de moarte și trăiam ca un nemuritor. Iată acum am ajuns aici nepocăit și nu-i nimeni să mă izbăvească, ajutor caut și nu-i nimeni să mă ajute. Iată, mă osândesc și nu este nimeni care să mă mântuiască. Dreaptă este judecata Lui Dumnezeu. De câte ori n-am făgăduit că mă pocăiesc și iarăși mai rău am lucrat! De câte ori I-am căzut înainte și iar m-am lepădat! De câte ori m-a miluit și eu iarăși L-am supărat.

Acestea vorbindu-le spre noi cel ce se sfârșește, deodată i se leagă limba lui, i se schimbă ochii, îi tace gura, i se oprește glasul și oștile cele înfricoșătoare se pogoară, slujitorii dumnezeiești cheamă sufletul să iasă din trup, demonul cere să ne tragă pe noi la judecată. Pe acesta văzându-l ticălosul om, chiar împărat de ar fi, chiar tiran, chiar stăpânitor a toată lumea, tot se clatină, tot tremură, tot se tulbură, tot se înspăimântă. Văzând puteri înfricoșătoare, văzând chipuri străine, văzând fețe aspre și posomorâte, văzând rânduieli pe care niciodată nu le-ai mai văzut și gândind în sine zice: „Bine este cuvântat Cel singur nemuritor. Bine este cuvântat Cel singur Împărat nemoștenit”. Iar munca este veșnică. Iată cu adevărat oști cerești. Iată chipuri înfricoșătoare ale lumii demonilor. Iată ostașii cei puternici ai lui Dumnezeu celui tare, iată pustnicii Celui singur Preaputernic. Acestea le vede atunci cel ce moare, iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce îl cheamă privește. Și toți oamenii care sunt de față, înspăimântați, zic unii către alții: „Tăceți, tăceți și nu supărați pe cel ce doarme, nu strigați și nu plângeți, ca să nu-l tulburați pe dânsul. Rugați-vă ca în pace să-i iasă sufletul. În mare luptă acum el se află. Gândiți-vă că aceasta și voi o veți pătimi. Căutați și taina aceasta n-o uitați. Rugați-vă ca să aiba îngeri iubitori de oameni. Cădeți la rugăciune, ca pe Stăpânul să-L afle milostiv și blând. Căutați și îngrijiți-vă de ceasul acesta; că, oare, ce este omul? Vierme, țărână, umbră și vis. Iată a trecut, iată s-a dus, iată a făcut, iată a încetat, iată s-a liniștit, iată s-a domolit. Leul cel mare și nebiruit, tiranul, dregătorul cel înfricoșător tuturor, acum zace. Și a trecut cel cunoscut, ca un necunoscut, cel născut, ca un nenăscut, cel mai mare decât mulți s-a făcut un nimic, cel ce stăpânea legea, acum zace legat și este dus unde vor cei ce-l duc. În ziua aceea vor pieri toate găndurile lor”. (Ps.145,4).

Atunci îngerii, luând sufletul, se duc prin văzduh, unde stau începătoriile, stăpâniile și țiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pârâșii noștri cei amari, vameșii cei cumpliți, cei ce țin socoteala faptelor, care întâmpinându-l în văzduh, cer seama și îl iscodesc și aduc aminte păcatele omului și înscrisele lui, cele din tinerețe, cele din bătrânețe, cele de voie și cele fără de voie, cele prin fapte și cele din gânduri, cele prin aduceri aminte. Multă frică este acolo, mult cutremur pentru ticălosul suflet, nepovestită este nevoia pe care o pătimește atunci de la mulțimea milioanelor de vrășmași, fiind ținut de dânșii, fiind frânt, clevetit, împins și oprit să nu se sălășluiască în lumină și să nu intre în latura celor vii. Însă, pe suflet îl aduc Sfinții îngeri. Iar noi, trupul, din casă luându-l, ca pe un străin îl ducem cu sârguință la mormânt. Și vedem acolo altă taină mare și mai înfricoșătoare, vedem morți mari și mici, împărați și oameni de rând, tirani și robi, toți în țărână prefăcuți, un praf, o putreziciune, un vierme. Precum cel tânăr, așa și cel bătrân, precum cel slăbănog, așa și cel puternic, cu un chip și în același fel de mormânt zăcând. Și zicem unii către alții: „Iată, cutare și cutare, acesta este cutare împărat, acesta este cutare tiran și acesta este cutare dregător. Acesta este nepotul căruia, și aceasta este fiica cutăruia! Aceasta este țânăra cea închipuită, care se trufea, acesta este tânărul, care se gătea”.

Acestea, zicându-le de multe ori cu suspinuri la morminte, lăcrimam, văzând taina cea mare și înfricoșătoare, văzând că acolo toată tinerețea este necunoscută, văzând că toată vârsta acolo se risipeste, văzând că acolo toată frumusețea se strică, văzând că acolo tot ochiul s-a stins, văzând că dinții acolo s-au risipit, văzând că toate au căzut și toată osteneala și truda lumii acesteia se năruie. Că grăim și nimeni din cei plecați nu ne aude. Plângem și nimeni nu ia aminte. Pe nume îi strigăm pe cei ce zac în morminte și zicem: „Unde v-ați dus frații noștri; cum trăiți, cum vă aflați, cum așa degrabă ne-ați părăsit? Dați-ne nouă vreun cuvânt, precum grăiați nu de mult, grăiți-ne nouă, răspundeți-ne nouă”. Și praful acesta, care este înaintea ochilor voștri în mormânt, țărâna aceasta pe care o vedeți, oasele acestea putrezite, viermii aceștia necurați, nu sunt trupurile acelea ale tinerilor și ale tinerilor pe care îi iubeați? Țărâna aceasta este trupul acela cu care vă îmbrățișați și pe care cu dragoste îl sărutați? Tina aceea este fața aceea pe care ziua și noaptea fără sațiu o dezmierdați? Viermii aceștia și curgerea aceasta întinată este trupul acela cu care păcătuiați? Vedeți și înfricoșați-vă că, atunci când, pe soțiile voastre lăsându-le, va desfrânați, atunci vă tăvăleați în tină și în țărâna aceasta. Cunoașteți că toate mădularele lor sunt tină. Nu vă amăgiți, o, tineri și tinere fără de minte, nepricepuți și fără de omenie. Este o judecată și o răsplătire. Este iad, este osândă fără de sfârșit, este întuneric neluminat și este gheenă nemângâiată și este vierme neadormit și este plâns netăcut și este scrâșnire neîncetată care nu caută la față și sunt slujitori care nu iartă și este plângerea amară și veșnică.

Și când toți ne vom scula din morți, stând înainte, seama ni se va cere. Și înaintea celui mare, înfricoșător Divan al Judecătorului ne vom mărturisi. Când din Cer va veni să judece toată lumea, de la răsăriturile soarelui până la apusuri, când glasul acelor înfricoșătoare trâmbiți va răsuna, când zidirea toată cu frică și cu cutremur se va clătina și se va tulbura, când mormintele se vor deschide și tot trupul se va scula, gol și supus. Când toată gura se va astupa și toată limba se va mărturisi, când râul de foc va curge pe dinaintea Judecătorului, Cel de care Daniil zice: „Priveam până ce s-au pus scaunele și a șezut Cel vechi de zile. Scaunul lui pară de foc. Roatele lui, foc arzând. Mii și mii stau înaintea Lui și milioane de milioane Îi slujesc Lui.”. Judecata a început și cărțile s-au deschis. Aceasta este ziua și ceasul de care David zice: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea?” Este ziua pe care Iov a blestemat-o, zicând: „Să o blesteme pe dânsa Cel ce a blestemat ziua aceea, Cel care va nimici pe chitul cel mare și-l va birui, adică pe diavolul”. De ziua aceea și alt Prooroc a zis: „Iată, vine Domnul și cine va răbda ziua venirii Lui?” Când Dumnezeu, arătându-se, va veni, Dumnezeul nostru și nu va tăcea, iar împrejurul Lui vifor tare. Chema-va cerul de sus și pământul ca să cearnă pe poporul Său. Atunci tot trupul va sta înainte la acel divan înfricoșător ca un osândit. Toți legați, toți goi, tremurând, tulburați, îngrijorați, socotind fiecare ce va zice, ce va răspunde Împăratului împăraților, Domnului Dumnezeului nostru. Unde vor fi acolo părerile împăraților, unde stăpânirea dregătorilor, unde podoaba hainelor, unde caii cei cu frâul de aur, unde sunetul arginților, unde desfătarea, unde benchetuiala, unde vor fi cei ce mănâncă și zic: „Să mâncăm și să bem că mâine vom muri”. N-ați auzit dumnezeieștile Scripturi, că va fi judecată și răsplătire, care va plăti fiecăruia după faptele lui? Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta: „Veniți binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii!” Iar celor de-a stânga: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel mai din afară, cel gătit diavolului și îngerilor lui”. Se vor duce aceștia în osânda veșnică, iar drepții în viața veșnică. Împăratului nostru, slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Alte texte

..