Sfântul Ștefan, numit cel Tânăr, a trăit pe vremea împărăției lui Anastasie (713-715), patriarh al Bisericii fiind Sfântul Ghermano. Era născut în cetatea împărătească, fiu al unor părinți creștini, Ioan și Ana. Din tinerețe, s-a deprins cu cartea și, copil fiind, în toate zilele, se afla cu maica sa în Biserica lui Dumnezeu, ducând o viață aspră și cu fapte bune.

        Venind Leon Isaurul la împărăție (717-741) a ridicat război în popor, zicând că, adică, este o meșteșugire idolească a cinsti Sfintele icoane și a pus la chinuri pe cei ce erau prinși că se închină icoanelor. Înainte de a fugi în Sicilia, părinții lui Ștefan își puseseră la adăpost copilul, care era acum un tânăr ca de 16 ani, în mănăstirea Sfântului Auxentie, așezată nu departe de Calcedon, unde starețul Ioan îl primi cu multă bucurie și unde curând, fu așezat în rândul călugărilor și mult sporea în duhovniceștile nevoințe, biruind pornirile trupului. Tânărul Ștefan nu împlinise 30 de ani când fericitul Ioan, starețul și egumenul său, s-a odihnit în pace în Domnul și, timp de zece ani, Sfântul, fiind ales egumen, purta grija mănăstirii sale, cu multă inimă, după care, începu și pentru el vremea schivniciei și a pătimirilor.

        Că, între timp, muri și Leon împăratul, fiind mustrat din destul de fericitul Ghermano patriarhul, și, în locul lui veni la împărăție fiul său Constantin, zis Copronim (741-775), care a făcut rele și mai mari decât tatăl său, prădând și pustiind bisercile, sfărâmând cu toporul și arzând Sfintele icoane, izgonind și chinuind în tot felul pe monahi. Deci, acesta, aflând și de Sfântul Ștefan, că se închină icoanelor, iar pe el, împăratul îl numește eretic, a trimis de l-au prins și, după multe chinuri, l-au închis în temniță ce se zice Pretorion, unde erau închiși și alți părinți aleși, că erau toți la număr patruzeci și doi. Și mai erau acolo și alții de prin alte țări, trei sute la număr, dintre care unora le erau tăiate nasurile, altora urechile, altora ochii scoși și mâinile tăiate și bărbiile rase, pe care aflându-i, fericitul Ștefan îi săruta și-i îndemna spre pocăință și făceau împreună, la închisoarea Pretorionului, toată rânduiala și slujba călugărească, ca și cum s-ar fi aflat într-o mănăstire.

        Deci, aflând împăratul de aceasta, că Pretorionul s-a făcut mănăstire, prin Ștefan, la unsprezece zile de la intrarea în acel Pretorion, l-au scos de la închisoare și, stând înaintea împăratului, acesta a poruncit de l-au trântit la pământ, bătându-l cu pietre și cu toiege, iar unul din ucigașii aceia a luat un lemn și, lovindu-l în cap, i-a despicat sfântul cap și așa și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu și a luat cununa mărturisirii. Iar ceilalți ucigași, legând trupul său de cai, l-au târât gol pe uliți, încât i se zdrobeau măinile și picioarele, în vreme ce un altul, vrând să facă mai multă mulțumire împăratului, luând o piatră mare, i-a spart Sfântului trupul. Deci, ce a mai rămas din trupul Sfântului, l-au aruncat la locul ce se chema al lui Pelaghie. Iar de aici, luându-l niște creștini, l-au îngropat la loc de cinste. Dumnezeului nostru, slavă!

Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Mucenic Irinarh si cei împreunã cu dânsul (†303)

Mucenicul Irinarh se tragea cu neamul din cetatea Sevastia. Deci, tanar fiind, facea slujba ucigasilor si, cand erau chinuiti Mucenicii, slujea si el la chinuirea lor. Deci, intamplandu-se ca, in zilele imparatului Diocletian, niste femei crestine, sapte la numar, au fost date la chinuri de Maxim, domnul Sevastiei, sufletul lui Irinarh s-a luminat cu dumnezeiescul dar al lui Dumnezeu, vazand pe femeile acelea imbarbatandu-se pentru Hristos si rusinand pe tiran cu minunile ce faceau. Pentru aceasta, marturisind si el, pe fata, cu indrazneala, pe Hristos, si, descoperindu-se ca este crestin, a fost aruncat mai intai intr-un iezer adanc, din porunca tiranului. Deci, iesind de acolo viu, l-au bagat intr-un cuptor aprins si, fiind pazit si de foc, prin minune, i-au taiat capul si, impreuna cu el, si preotului Acachie, care-l botezase.

Întru această zi, pilda Sfântului Varlaam, despre bogati si săraci

        A fost un împărat mare și bogat și slăvit și i s-a întâmplat lui a călători într-o trăsură aurită și înconjurată de ostași, precum se cade împăraților. Deci, a întâlnit doi oameni îmbrăcați în haine rupte și proaste, trași la față și galbenil; însă, împăratul îi cunoștea pe ei, că prin obosire trupească, cu osteneala postului și cu sudoare, își cheltuiseră trupul. Și cum i-a văzut pe ei, a sărit îndată din trăsură și, căzând la pământ, s-a închinat lor. Apoi, sculându-se, îi cuprindea pe ei cu dragoste și-i săruta. Dar dregătorii lui nu se învoiau cu acestea și cârteau, că făcea ce nu se cade slavei împărătești. Însă, ei, nepricepându-se, nici îndrăznind a-l mustra în față, au spus fratelui împăratului să grăiasca cu el, zicându-i: „Nu ți se cade a defăima slava coroanei împărătești”. Dar acesta, grăind fratelui său, împăratul i-a dat un răspuns pe care fratele său nu l-a înțeles.

        Deci, avea obicei împăratul acela, când da cuiva un răspuns de moarte, trimitea la poarta lui un vestitor, ca prin trambiță de moarte să afle porunca cea împărătească, iar glasul trâmbiței îl cunoșteau toți, că vinovat se face acela de osândire la moarte. Și, făcându-se seară, a trimis împăratul o trâmbiță de moarte, ca să trâmbițeze la poarta casei fratelui său. Iar acesta cum a auzit trambița cea de moarte, nu mai înțelegea nimic și, la aceasta s-a gândit toată noaptea. Iar a doua zi, îmbrăcându-se în haine de mâhnire și de plângere, împreună cu femeia și cu fiii săi, au mers la palatul împăratului și au stat înaintea ușilor, plângând și tânguindu-se. Deci, l-a chemat pe el împăratul la sine și, dacă l-a vazut tânguindu-se, i-a zis: „O, nepriceputule, te-ai înfricoșat atât de un vestitor al fratelui tău, celui asemenea născut ca tine și cinstit, față de care nu te știi vinovat nicidecum. Apoi, cum ai adus părere de ocară asupra mea, că am sărutat cu smerenie pe vestitorii Dumnezeului meu, care mi-au însemnat mie moartea, cu mai mare glas decât trâmbița? Și înfricoșată îmi este întâlnirea cu El, că eu îmi știu cele multe și mari păcate, ce am săvârșit. Deci, iată, am ales chip ca acesta, ca să te înveți din însăși mustrarea ta. Asemenea, degrabă voi mustra, la arătare, și pe cei ce s-au întocmit cu tine la defăimarea cea asupra mea”. Și așa socotind și pe fratele său învățându-l, l-a slobozit pe el la casa lui.

        După aceea, a poruncit împăratul să se facă patru sipete de lemn. Și a hotărât că două dintr-însele să se învelească cu aur să se pună într-însele oase de morți; și, cu piroane de aur, le-a încuiat pe ele. Iar pe celelalte două le-a uns cu rășină și cu smoală și le-a umplut cu pietre scumpe și cu mărgăritare de mult preț și toate binemirositoarele miresme și le-a înfășat pe ele cu niște țesături aspre de păr. Și a chemat pe dregătorii, cei ce se smintiseră de dânsul pentru întâmpinarea smerită a celor doi oameni, și a pus cele patru sipete înaintea lor, ca să socotească de cât preț sunt vrednice cele aurite și de cât preț cele unse cu rășină. Iar ei, pe cele aurite le-au prețuit, zicând că de mult preț sunt vrednice, că le socoteau pline de împărătești coroane și brâie. Iar cele unse cu smoală și cu rășină, ziceau că sunt de un preț mic și prost. Deci le-a zis lor împăratul: „Am știut eu că așa se cuvine a vă grăi vouă, că ochi trupești și trupesc chip aveți, dar aici nu se cade a socoti așa, ci a vedea și cu ochii sufletului, pe cele ce sunt înlăuntru, fie cinste, fie necinste”. Și a poruncit împăratul să deschidă sipetele cele aurite și, deschizându-le, rău miros a ieșit dintr-însele și, așa, s-a văzut că sunt urâte. Și le-a zis lor împăratul: „Acesta este chipul celor ce sunt îmbrăcați în haine luminoase și slăvite, mândrindu-se cu multă putere și slavă, iar înlăuntru sunt pline de oase moarte și de lucruri rele”. După aceea, a poruncit să deschidă pe cele rășinite și unse cu smoală. Și, deschizându-le pe acestea, i-a veselit pe cei ce erau acolo cu strălucirile ce se aflau într-însele și cu buna mireasma ce ieșea din ele. Deci, le-a zis împăratul: „Oare, știți cu cine se aseamănă sipetele acestea? Ele sunt asemenea cu acei oameni smeriți, ce erau îmbrăcați în haine proaste, al căror chip dinafară văzându-l voi, ați socotit defăimare a coroanei împărătești, plecăciunea mea până la pământ înaintea lor. Dar eu m-am minunat de dânșii, cunoscând cu ochii sufletului frumusețea și cinstea lor sufletească și i-am socotit mai buni decât coroanele, mai buni și mai cinstiți decât împărăteștile mese”. Și așa, împăratul a înfruntat pe dregătorii săi și i-a învățat pe ei a nu se sminti de cele văzute cu ochii trupului, ci să ia aminte, cu ochii sufletului, la cele dinlăuntru. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.