Acești Sfinți au trăit tot în împărăția perșilor, pe vremea împăratului lor Sapor, prigonitorul creștinilor, adică toată vremea cât peste romani au stăpânit, rând pe rând, toți împărații, de la marele Constantin și până la Teodosie cel Mare (337-380). Iar împărații perșilor prigoneau pe creștini, nu pentru fărădelegi, ci pentru că numărul creștinilor, pe față sau în taină, creștea atât de mult în această împărăție, încât făcea să piară vechea religie păgână a perșilor, care poruncea a se închina la doi dumnezei: unul al binelui și la altul al răului, precum și soarelui și focului, a bea sângele animalelor jertfite zeilor și altele asemenea. De aici, ura împăratului împotriva credinței în Hristos și prigoana sângeroasă asupra creștinilor, timp de patruzeci de ani. Deci, a trimis Saporie poruncă în toate laturile împărăției sale să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. Și au fost uciși fără cruțare mulțime de creștini fără de număr, prin sate și prin cetăți, preoții vechii religii căutând și scoțând de prin ascunzișuri și omorând pe dreptcredincioși cu sălbăticie. Dar au fost uciși pentru Hristos și oameni scumpi împăratului, chiar din palatele împărătești, drept aceea, împăratul a potolit uciderea poporului, poruncind ca numai învățătorii credinței să fie căutați și omorâți.

Deci, a fost prins mai întâi episcopul cetății Anita, fericitul Achepsima, un bătrân cinstit, în vârstă de peste optzeci de ani, dăruit de Domnul cu multă sănătate și ajuns la bătrânețe în deplină putere. A fost adus la întrebare înaintea dregătorului și, nevrând să se închine soarelui și focului, a mărturisit credința sa, zicând: „Nu voi vinde pe Dumnezeul cel din tinerețele mele, pentru o viață de încă puține zile”. Și, neplăcându-le răspunsul lui, îndată Sfântul Achepsima a fost întins gol pe pământ și bătut cu toiege ghimpoase. Și atâta a fost bătut, cât se roșise pământul de sângele lui; apoi punându-l în lanțuri, l-au închis în temniță. În aceeași vreme au fost prinși și Iosif preotul și Aitala diaconul, vestiți prin știința și cuvântul lor; iar râvna lor pentru Dumnezeu era ca râvna lui Ilie Proorocul, ca o sabie de amandouă părțile ascuțită împotriva necredinței. Și, nevrând să se închine focului, au fost bătuți și ei atât de mult, cât li se risipise carnea de pe oase și tot trupul lor era numai o rană. Și, legându-i în lanțuri, i-au aruncat și pe ei în temniță, lângă Sfântul episcop. Și au petrecut pătimitorii lui Hristos trei ani, în mare nevoie și foame, răbdând dureri fără măsură; că în tot acest timp, n-a fost lună în care să nu fie scoși la chinuri, încât zilele de sărbatoare erau, pentru ei, zile de suferință. Deci, după toate acestea, odată, scoțându-l iarăși pe Sfântul Achepsima, ostașii l-au bătut până și-a dat sufletul. Iar pe Iosif preotul și diaconul Aitala, spânzurându-i cu capul în jos, i-au ucis cu pietre. Și așa și-au dat sufletul lor în mâinile lui Dumnezeu.

Întru aceastã zi, povestirea vrednicã de cuvântare despre minunea Sfântului Gheorghe şi despre vedenia saracinului.

Amira al Siriei a trimis, intr-o vreme, pe nepotul sau in Diopoli, cetate pe care saracinii o numesc Rempli, ca sa vada oarecare pricini ce avea acolo. Iar in cetatea aceea este o minunata biserica a Sfantului Gheorghe, pe care vazand-o de departe, saracinul acela a poruncit slugilor lui sa-i aduca lucrurile deasupra, in camera de invatatura a bisericii, ca acolo vrea sa poposeasca si el. Si a poruncit sa bage in biserica si cele douasprezece camile ale lui. Iar preotii bisericii il rugau pe dansul sa nu faca acest lucru necuvios si lui Dumnezeu neplacut, iar el, infricosandu-i, a poruncit sa le bage. Si, cum au intrat camilele in biserica, s-a intamplat o minune, au cazut jos si au murit. Si, vazand semnul acesta, nepotul lui Amira s-a mirat de puterea cea mare a Sfantului Gheorghe si a poruncit sa scoata camilele afara din biserica.
Iar a doua zi, a mers preotul sa slujeasca liturghia si saracinul il privea din camera sa, sa vada ce vrea sa faca. Iar Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, i-a deschis ochii mintii lui si i-a aratat o infricosatoare minune. Ca, in vreme cand preotul savarsea dumnezeiestile Taine, saracinul a vazut ca preotul a junghiat un copil mic si foarte frumos si sangele lui l-a turnat intr-un pahar sfintit, iar trupul lui l-a taiat si l-a pus pe un disc sfintit, si cand se canta chinonicul (priceasna), cantarea pentru impartasire, a vazut saracinul acela pe preot ca a trait trupul pruncului in bucatele si impartasea poporul cu carnea si cu sangele pruncului, si se minuna foarte. Si, dupa ce a savarsit dumnezeiasca Liturghie, preotul a luat prescurile cele mai bune si le-a adus in dar saracinului, care a intrebat: „Ce sunt acestea?” Iar preotul a raspuns: „Acestea, domnul meu, sunt prescurile pe care le slujim noi in biserica noastra”. Atunci saracinul acela a zis lui cu manie: „Din acestea ai slujit tu Liturghie astazi? Au nu te-am vazut eu cum ai junghiat fara mila un prunc mic si preafrumos si sangele lui l-ai turnat in pahar, iar trupul lui l-ai taiat bucatele si le-ai pus pe disc si le-ai impartit norodului? Toate acestea care le-ai facut tu, spurcatule si ucigasule, au nu le-am vazut eu?”

Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat si, cazand la picioarele saracinului a zis: „Slavit sa fie Domnul nostru, Care te-a invrednicit pe tine, stapanul meu, a vedea o infricosata minune ca aceasta. De unde eu cred, intru Domnul meu, ca tu esti mare om inaintea Lui si ca Dumnezeu vrea sa te aiba numarat printre cei mantuiti de El”. Iar saracinul, ramanand uimit de cuvintele preotului a zis: „Si nu sunt acestea, oare, intru acest chip precum eu le-am vazut?” Preotul a raspuns: „Asa sunt, domnul meu, si asa le credem, ca painea si vinul pe care le aducem la Liturghia noastra sunt trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea acestora, eu pana acum nu m-am invrednicit niciodata sa o vad, ca sunt pacatos si vad inaintea mea numai paine si vin. Dar de vreme ce Domnul si Dumnezeul meu te-a invredincit pe tine, stapanul meu, sa vezi o taina ca aceasta, cred ca esti mare om, caci numai parintii cei mari ai Bisericii noastre, ca niste preavrednici, vad aceasta minunata taina”.

Acestea auzindu-le si minunandu-se foarte, saracinul s-a plecat jos si s-a socotit multa vreme. Dupa aceea, ca si cum s-ar fi desteptat dintr-un somn, si-a venit in sine si, poruncind slugilor lui sa iasa afara, a zis preotului: „Precum vad si precum deplin ma incredintez, credinta crestinilor este cea adevarata si, vai mie, ca mi-am trecut viata mea cu minciuni si cu desertaciuni, in credinta saracinilor cea cu adevarat necurata. Ci, de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca sa ma mantuiesc, boteaza-ma, ca sa slujesc, macar de acum inainte, lui Dumnezeu, cu stiinta curata”. Iar preotul i-a zis: „Nu indraznesc, domnul meu sa te botez eu, ca unchiul tau este imparat si, instiintandu-se de aceasta, si pe mine ma va ucide si bisericile noastre le va strica. Dar, daca voiesti, du-te in taina de aici si mergi la patriarhul Ierusalimului, ca un necunoscut, si el te va boteza”.

Iar saracinul, auzind acestea, a aflat o haina de par si, intr-o noapte imbracandu-se cu ea, a fugit pe ascuns si, mergand ca un necunoscut la patriarhul Ierusalimului, a cazut la picioarele lui si l-a rugat pe dansul ca sa-l boteze. Si daca l-a botezat, dupa a opta zi a zis catre patriarh: „Iata, cu darul lui Dumnezeu m-am facut crestin, deci ce se cade sa fac ca sa ma mantuiesc?” Iar patriarhul i-a zis: „Daca voiesti sa te mantuiesti, du-te la muntele Sinaiului, unde se afla monahi cucernici si imbunatatiti, si fa-te monah si pazeste poruncile Domnului”.

Si el s-a dus la muntele Sinaiului si, facandu-se monah, a petrecut acolo trei ani, si deprinzandu-se intru toate faptele crestinatatii de la monahii aceia, a ajuns la masurile cele mari ale faptei bune. Dupa aceea, a rugat pe egumenul sa-i dea voie sa se duca  la Rempli. Si, luand blagoslovenie, s-a dus si, intrand in biserica Sfantului Gheorghe, a intampinat pe preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care s-a zis mai inainte si, aratandu-se lui cine este, i-a grait: „Iata ca, ajutand dumnezeiescul Dar, cu rugaciunile tale cele bine primite, m-am facut crestin si monah, insa am mare dorire sa vad pe Domnul Iisus Hristos. Pentru aceea, fierbinte te rog sa-mi implinesc dorul meu”.

Atunci preotul, slavind pe Dumnezeu, a zis: „Du-te la Amira, unchiul tau, si inaintea lui si inaintea tuturor saracinilor marturiseste pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca este fiul lui Dumnezeu, Facator a toata zidirea, ca S-a facut om, ca a facut slavite minuni in lume, ca S-a rastignit si S-a ingropat, iar a treia zi a inviat si cu slava la ceruri S-a inaltat. Si, facand asa, cu indrazneala, vei vedea pe Domnul”.

Deci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecandu-se dumnezeiestilor cuvinte ale cucernicului preot, indata s-a pornit si s-a dus la locul unde era unchiul sau, si suindu-se noaptea in minaretul geamiei, a inceput a striga: „Alergati aici, o, saracinilor, ca am sa va spun voua un cuvant”. Iar aceia, auzind aceasta, au alergat cu faclii si, afland pe monahul acela, l-au intrebat ce are sa le spuna? Iar monahul a zis: „Ce-mi veti da mie ca va spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?” Iar aceia au zis: „Daca ne vei spune noua aceasta, iti vom da bani cati vei voi”. Iar monahul a zis: „Duceti-ma la Amira, ca sa-i spun”. Atunci, luandu-l pe el, l-au dus la Amira, cu bucurie, zicand: „Monahul acesta stie unde este nepotul tau”. Iar Amira l-a intrebat pe dansul, de-i stie cu adevarat. Iar monahul a raspuns: „Asa, cu adevarat il stiu pe dansul si eu insumi sunt, insa acum sunt crestin si cred in Tatal, in Fiul si in Sfantul Duh, intru o Dumnezeire. Si marturisesc ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat din pururea Fecioara Maria si a facut mari minuni in lume si S-a rastignit si S-a ingropat si a treia zi a inviat si la ceruri S-a inaltat si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal si va sa vie, iarasi, sa judece viii si mortii.”

Acestea auzindu-le, Amira, unchiul sau, inspaimantandu-se, a zis: „Ce ai patimit, ticalosule, de ti-ai lasat calea ta, bogatiile tale, si slava ta si umbli asa defaimat, ca un cersetor? Nu te intorci la credinta ta si sa marturisesti pe proorocul Mahomed si sa vii iarasi la starea cea dintai?” Iar monahul a raspuns: „Eu, cate bunatati aveam atunci cand eram saracin, toate erau partea diavolului. Iar aceste haine de par, pe care le port acum, sunt lauda mea, bogatia mea si arvuna slavei, care am s-o dobandesc pentru credinta cea adevarata, a Hristosului meu, iar de Mahomed, care v-a amagit pe voi, ma lepad si credinta lui o urasc, ma despart de ea  si o dau anatemei.” Cu toate acestea, lui Amira i s-a facut mila de el, si a zis saracinilor ce se aflau acolo: „El si-a pierdut mintea si nu stie ce zice; scoateti-l afara si goniti-l pe dansul”. Iar aceia i-au zis lui: „Pe acela care a dat anatemii pe proorocul nostru si credinta noastra, pe unul ca acesta, vrednic de nenumarate morti, il slobozesti? Atunci sa lepadam si noi credinta noastra si sa ne facem crestini”.

Atunci, Amira, temandu-se de dansii, sa nu faca vreo rascoala, le-a dat lor slobozenie sa faca cu dansul ce vor voi. Iar ei, scrasnind din dinti, au rapit pe acel fericit monah si, scotandu-l afara din cetate, l-au imposcat cu pietre, pe el, care chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Si asa, s-a savarsit de-a pururea pomenitul, cu marturisirea cea buna. Si, mergand cu indrazneala catre Domnul, pe Care l-a dorit, a luat cununa mucenicilor. Drept aceea, in fiecare noapte se arata multa vreme o stea stralucita deasupra gramezii aceleia de pietre si lumina toata partea aceea, care lucru, vazandu-l saracinii se minunau. Si trecand vreme destula, Amira a dat voie si slobozenie crestinilor sa scoata sfintele moaste ale Marturisitorului din gramada pietrelor, si le-au aflat intregi si nestricate, avand multa buna mireasma. Si, sarutandu-le cu evlavie, le-au ingropat cu laude si cu cantari de psalmi, slavind pe Domnul Hristos, Caruia se cuvine slava si stapanirea in veci! Amin.

Întru aceastã zi, cuvânt despre un episcop, care a petrecut în pustie 39 de ani.

Ne spunea episcopul cetatii Suhia despre acest episcop, pe care l-a aflat in pustie, zicand: Cand am fost in pustie, fiind monah, atunci a voit a ma duce in cea mai departata pustie, sa vad de se afla acolo cineva, slujind stapanului Hristos. Si, luandu-mi paine si apa pentru patru zile, nu mi-a ajuns mie hrana si am indraznit a merge mai departe alte patru zile. Si slabisem de sete si de osteneala si, iata, cazand spre moarte, zaceam pe pamant. Iar cineva venind, s-a atins de buzele mele cu degetul, apoi m-a si pipait si indata m-am intarit, cat mi se parea ca nici nu fac calatorie, nici nu eram flamand, nici insetat si, sculandu-ma, am umblat prin pustie. Iar dupa ce au mai trecut alte patru zile, iarasi am ostenit si mi-am ridicat mainile la cer. Si, iata, acelasi barbat, ce pe mine ma intarise intai, iarasi m-a uns cu degetul pe buzele mele si m-a intarit si am mai mers saptesprezece zile. Iar, dupa aceea, am aflat o chilie mica, un finic si apa si un barbat stand, caruia perii capului ii erau imbracaminte si erau carunti, iar el insusi era infricosator la infatisare. Si dupa ce m-a vazut pe mine, a stat la rugaciune, iar dupa aceea a zis: „Amin” si a cunoscut ca om sunt, m-a luat de mana si m-a intrebat, zicand: „Cum ai venit aici? Si cum sta pacea in lume? Si inca mai gonesc prigonitorii pe crestini?” Iar eu am zis: „Cu rugaciunile tale am trecut prin pustiul acesta, iar prigoanele, cu puterea lui Hristos, au incetat. Dar rugu-te eu, spune-mi mie, de unde esti tu? Si cum ai venit aici?” Iar el, suspinand, cu plangere a inceput a grai: „Eu am fost episcop si, fiind prigoana atuncea, multe chinuri am luat. Si, neputand suferi chinurile, mai pe urma am jerfit idolilor. Dar dupa aceasta mi-am recunoscut faradelegea mea si m-am pedepsit pe mine sa mor in pustia aceasta. Si, iata, s-au implinit mie aici treizeci si noua de ani, de cand ma marturisesc si ma rog lui Dumnezeu sa-mi ierte mie pacatul meu. Si mi-a dat mie hrana din finicul acesta, iar mangaieri de la altii n-am luat”.

Si acestea zicand, s-a sculat si a iesit afara si a stat la rugaciune multa vreme. Iar daca a sfarsit rugaciunea, a venit la mine si, vazandu-i fata lui, m-am inspaimantat. Si mi-a zis mie: „Nu te teme, ca Domnul te-a trimis pe tine, ca sa-mi ingopi trupul meu, ca si pacatul acum mi l-a iertat”. Si acestea zicand, si-a intins picioarele si si-a sfarsit viata. Dupa aceea, rupandu-mi haina, jumatate mi-am lasat-o mie, iar cu jumatate am acoperit trupul Sfantului si l-am ingropat pe el. Si indata s-a uscat finicul si chilia a cazut. Iar eu m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi ca doar mi-a lasa mie finicul, ca sa petrec acolo. Si dupa ce nu m-a ascultat pe mine Dumnezeu, m-am intors cu pace si, iata, barbatul cel ce se aratase mai inainte ma intarea pe cale si asa, trecand pustiul si venind la frati, le-am spus toate. Deci, ma rog ca nici unul sa nu se dea pe sine la deznadajduire pentru pacatele sale, ci prin rabdare sa afle de la Domnul mila.

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre ascultare.

Iubitule, de vei şedea întru supunere la un părinte duhovnicesc, să nu-ţi pui singur ţie rânduială, zicând: „Nu pot face aceasta sau aceasta”. Că dacă nu vei face ascultare, nu vei scăpa de judecată. Ori, dacă s-ar întâmpla vreo poruncă de la egumen peste puterea voastră, apoi să spuneţi şi să mărturisiţi la cel mai mare al vostru. Însă, celor ce sunt spre păcat, să le stai împotrivă până la sânge. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.