Acești Sfinți au trăit tot în împărăția perșilor, pe vremea împăratului lor Sapor, prigonitorul creștinilor, adică toată vremea cât peste romani au stăpânit, rând pe rând, toți împărații, de la marele Constantin și până la Teodosie cel Mare (337-380). Iar împărații perșilor prigoneau pe creștini, nu pentru fărădelegi, ci pentru că numărul creștinilor, pe față sau în taină, creștea atât de mult în această împărăție, încât făcea să piară vechea religie păgână a perșilor, care poruncea a se închina la doi dumnezei: unul al binelui și la altul al răului, precum și soarelui și focului, a bea sângele animalelor jertfite zeilor și altele asemenea. De aici, ura împăratului împotriva credinței în Hristos și prigoana sângeroasă asupra creștinilor, timp de patruzeci de ani. Deci, a trimis Saporie poruncă în toate laturile împărăției sale să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. Și au fost uciși fără cruțare mulțime de creștini fără de număr, prin sate și prin cetăți, preoții vechii religii căutând și scoțând de prin ascunzișuri și omorând pe dreptcredincioși cu sălbăticie. Dar au fost uciși pentru Hristos și oameni scumpi împăratului, chiar din palatele împărătești, drept aceea, împăratul a potolit uciderea poporului, poruncind ca numai învățătorii credinței să fie căutați și omorâți.

Deci, a fost prins mai întâi episcopul cetății Anita, fericitul Achepsima, un bătrân cinstit, în vârstă de peste optzeci de ani, dăruit de Domnul cu multă sănătate și ajuns la bătrânețe în deplină putere. A fost adus la întrebare înaintea dregătorului și, nevrând să se închine soarelui și focului, a mărturisit credința sa, zicând: „Nu voi vinde pe Dumnezeul cel din tinerețele mele, pentru o viață de încă puține zile”. Și, neplăcându-le răspunsul lui, îndată Sfântul Achepsima a fost întins gol pe pământ și bătut cu toiege ghimpoase. Și atâta a fost bătut, cât se roșise pământul de sângele lui; apoi punându-l în lanțuri, l-au închis în temniță. În aceeași vreme au fost prinși și Iosif preotul și Aitala diaconul, vestiți prin știința și cuvântul lor; iar râvna lor pentru Dumnezeu era ca râvna lui Ilie Proorocul, ca o sabie de amandouă părțile ascuțită împotriva necredinței. Și, nevrând să se închine focului, au fost bătuți și ei atât de mult, cât li se risipise carnea de pe oase și tot trupul lor era numai o rană. Și, legându-i în lanțuri, i-au aruncat și pe ei în temniță, lângă Sfântul episcop. Și au petrecut pătimitorii lui Hristos trei ani, în mare nevoie și foame, răbdând dureri fără măsură; că în tot acest timp, n-a fost lună în care să nu fie scoși la chinuri, încât zilele de sărbatoare erau, pentru ei, zile de suferință. Deci, după toate acestea, odată, scoțându-l iarăși pe Sfântul Achepsima, ostașii l-au bătut până și-a dat sufletul. Iar pe Iosif preotul și diaconul Aitala, spânzurându-i cu capul în jos, i-au ucis cu pietre. Și așa și-au dat sufletul lor în mâinile lui Dumnezeu.

.

Întru această zi, povestirea vrednică de cuvântare despre minunea Sfântului Gheorghe şi despre vedenia saracinului

Amira al Siriei a trimis, într-o vreme, pe nepotul său în Diopoli, cetate pe care saracinii o numesc Rempli, ca să vadă oarecare pricini ce avea acolo. Iar în cetatea aceea este o minunată biserică a Sfântului Gheorghe, pe care văzând-o de departe, saracinul acela a poruncit slugilor lui să-i aducă lucrurile deasupra, în camera de învățătură a bisericii, că acolo vrea să poposească și el. Și a poruncit să bage în biserică și cele douăsprezece camile ale lui. Iar preoții bisericii îl rugau pe dânsul să nu facă acest lucru necuvios și lui Dumnezeu neplăcut, iar el, înfricoșându-i, a poruncit să le bage. Și, cum au intrat camilele în biserică, s-a întâmplat o minune, au căzut jos și au murit. Și, văzând semnul acesta, nepotul lui Amira s-a mirat de puterea cea mare a Sfântului Gheorghe și a poruncit să scoată cămilele afară din biserică.
Iar a doua zi, a mers preotul să slujească liturghia și saracinul îl privea din camera sa, să vadă ce vrea să facă. Iar Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, i-a deschis ochii minții lui și i-a arătat o înfricoșătoare minune. Că, în vreme când preotul săvârșea dumnezeieștile Taine, saracinul a văzut că preotul a junghiat un copil mic și foarte frumos și sângele lui l-a turnat într-un pahar sfințit, iar trupul lui l-a tăiat și l-a pus pe un disc sfințit, și când se cânta chinonicul (priceasna), cântarea pentru împărtășire, a văzut saracinul acela pe preot că a tăiat trupul pruncului în bucățele și împărtășea poporul cu carnea și cu sângele pruncului, și se minuna foarte. Și, după ce a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, preotul a luat prescurile cele mai bune și le-a adus în dar saracinului, care a întrebat: „Ce sunt acestea?” Iar preotul a răspuns: „Acestea, domnul meu, sunt prescurile pe care le slujim noi în biserica noastră”. Atunci saracinul acela a zis lui cu mânie: „Din acestea ai slujit tu Liturghie astăzi? Au nu te-am văzut eu cum ai junghiat fără milă un prunc mic și preafrumos și sângele lui l-ai turnat în pahar, iar trupul lui l-ai tăiat bucățele și le-ai pus pe disc și le-ai împărțit norodului? Toate acestea care le-ai făcut tu, spurcatule și ucigașule, au nu le-am văzut eu?”

Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat și, căzând la picioarele saracinului a zis: „Slăvit să fie Domnul nostru, Care te-a învrednicit pe tine, stăpânul meu, a vedea o înfricoșată minune ca aceasta. De unde eu cred, întru Domnul meu, că tu ești mare om înaintea Lui și că Dumnezeu vrea să te aibă numărat printre cei mântuiți de El”. Iar saracinul, rămânând uimit de cuvintele preotului a zis: „Și nu sunt acestea, oare, întru acest chip precum eu le-am văzut?” Preotul a răspuns: „Așa sunt, domnul meu, și așa le credem, că pâinea și vinul pe care le aducem la Liturghia noastră sunt trupul și sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea acestora, eu până acum nu m-am învrednicit niciodată să o văd, că sunt păcătos și văd înaintea mea numai pâine și vin. Dar de vreme ce Domnul și Dumnezeul meu te-a învredincit pe tine, stăpânul meu, să vezi o taină ca aceasta, cred că ești mare om, căci numai părinții cei mari ai Bisericii noastre, ca niste preavrednici, văd această minunată taină”.

Acestea auzindu-le și minunându-se foarte, saracinul s-a plecat jos și s-a socotit multă vreme. După aceea, ca și cum s-ar fi deșteptat dintr-un somn, și-a venit în sine și, poruncind slugilor lui să iasă afară, a zis preotului: „Precum văd și precum deplin mă încredințez, credința creștinilor este cea adevărată și, vai mie, că mi-am trecut viața mea cu minciuni și cu deșertăciuni, în credința saracinilor cea cu adevărat necurată. Ci, de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca să mă mântuiesc, botează-mă, ca să slujesc, măcar de acum înainte, lui Dumnezeu, cu știința curată”. Iar preotul i-a zis: „Nu îndrăznesc, domnul meu să te botez eu, că unchiul tău este împărat și, înștiințându-se de aceasta, și pe mine mă va ucide și bisericile noastre le va strica. Dar, dacă voiești, du-te în taină de aici și mergi la patriarhul Ierusalimului, ca un necunoscut, și el te va boteza”.

Iar saracinul, auzind acestea, a aflat o haină de păr și, într-o noapte îmbrăcându-se cu ea, a fugit pe ascuns și, mergând ca un necunoscut la patriarhul Ierusalimului, a căzut la picioarele lui și l-a rugat pe dânsul ca să-l boteze. Și dacă l-a botezat, după a opta zi a zis către patriarh: „Iată, cu darul lui Dumnezeu m-am făcut creștin, deci ce se cade să fac ca să mă mântuiesc?” Iar patriarhul i-a zis: „Dacă voiești să te mântuiești, du-te la muntele Sinaiului, unde se află monahi cucernici și îmbunătățiți, și fă-te monah și păzește poruncile Domnului”.

Și el s-a dus la muntele Sinaiului și, făcându-se monah, a petrecut acolo trei ani, și deprinzându-se întru toate faptele creștinătății de la monahii aceia, a ajuns la măsurile cele mari ale faptei bune. După aceea, a rugat pe egumenul să-i dea voie să se ducă  la Rempli. Și, luând blagoslovenie, s-a dus și, intrând în biserica Sfântului Gheorghe, a întâmpinat pe preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care s-a zis mai înainte și, arătându-se lui cine este, i-a grăit: „Iată că, ajutând dumnezeiescul Dar, cu rugăciunile tale cele bine primite, m-am făcut creștin și monah, însă am mare dorire să văd pe Domnul Iisus Hristos. Pentru aceea, fierbinte te rog să-mi împlinesc dorul meu”.

Atunci preotul, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Du-te la Amira, unchiul tău, și înaintea lui și înaintea tuturor saracinilor mărturisește pe Domnul nostru Iisus Hristos, că este fiul lui Dumnezeu, Făcător a toată zidirea, că S-a făcut om, că a făcut slăvite minuni în lume, că S-a răstignit și S-a îngropat, iar a treia zi a înviat și cu slavă la ceruri S-a înălțat. Și, făcând așa, cu îndrăzneală, vei vedea pe Domnul”.

Deci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecându-se dumnezeieștilor cuvinte ale cucernicului preot, îndată s-a pornit și s-a dus la locul unde era unchiul său, și suindu-se noaptea în minaretul geamiei, a început a striga: „Alergați aici, o, saracinilor, că am să vă spun vouă un cuvânt”. Iar aceia, auzind aceasta, au alergat cu făclii și, aflând pe monahul acela, l-au întrebat ce are să le spună? Iar monahul a zis: „Ce-mi veți da mie că vă spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?” Iar aceia au zis: „Dacă ne vei spune nouă aceasta, îți vom da bani câți vei voi”. Iar monahul a zis: „Duceți-mă la Amira, ca să-i spun”. Atunci, luându-l pe el, l-au dus la Amira, cu bucurie, zicând: „Monahul acesta știe unde este nepotul tău”. Iar Amira l-a întrebat pe dânsul, de-i știe cu adevărat. Iar monahul a răspuns: „Așa, cu adevărat îl știu pe dânsul și eu însumi sunt, însă acum sunt creștin și cred în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, întru o Dumnezeire. Și mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din pururea Fecioara Maria și a făcut mari minuni în lume și S-a răstignit și S-a îngropat și a treia zi a înviat și la ceruri S-a înălțat și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl și va să vie, iarăși, să judece viii și morții.”

Acestea auzindu-le, Amira, unchiul său, înspăimântându-se, a zis: „Ce ai pătimit, ticălosule, de ți-ai lăsat calea ta, bogățiile tale, și slava ta și umbli așa defăimat, ca un cerșetor? Nu te întorci la credința ta și să mărturisesti pe proorocul Mahomed și să vii iarăși la starea cea dintâi?” Iar monahul a răspuns: „Eu, câte bunătăți aveam atunci când eram saracin, toate erau partea diavolului. Iar aceste haine de păr, pe care le port acum, sunt lauda mea, bogăția mea și arvuna slavei, care am s-o dobândesc pentru credința cea adevărată, a Hristosului meu, iar de Mahomed, care v-a amăgit pe voi, mă lepad și credința lui o urăsc, mă despart de ea  și o dau anatemei.” Cu toate acestea, lui Amira i s-a făcut milă de el, și a zis saracinilor ce se aflau acolo: „El și-a pierdut mintea și nu știe ce zice; scoateți-l afară și goniți-l pe dânsul”. Iar aceia i-au zis lui: „Pe acela care a dat anatemii pe proorocul nostru și credința noastră, pe unul ca acesta, vrednic de nenumărate morți, îl slobozești? Atunci să lepădăm și noi credința noastră și să ne facem creștini”.

Atunci, Amira, temându-se de dânșii, să nu facă vreo răscoală, le-a dat lor slobozenie să facă cu dânsul ce vor voi. Iar ei, scrâșnind din dinți, au răpit pe acel fericit monah și, scoțându-l afară din cetate, l-au împroșcat cu pietre, pe el, care chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Și așa, s-a săvârșit de-a pururea pomenitul, cu mărturisirea cea bună. Și, mergând cu îndrăzneală către Domnul, pe Care l-a dorit, a luat cununa mucenicilor. Drept aceea, în fiecare noapte se arată multă vreme o stea strălucită deasupra grămezii aceleia de pietre și lumină toată partea aceea, care lucru, văzându-l saracinii se minunau. Și trecând vreme destulă, Amira a dat voie și slobozenie creștinilor să scoată sfintele moaște ale Mărturisitorului din grămada pietrelor, și le-au aflat întregi și nestricate, având multă bună mireasmă. Și, sărutându-le cu evlavie, le-au îngropat cu laude și cu cântări de psalmi, slăvind pe Domnul Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpânirea în veci! Amin.

.

Întru aceastã zi, cuvânt despre un episcop, care a petrecut în pustie 39 de ani

Ne spunea episcopul cetății Suhia despre acest episcop, pe care l-a aflat în pustie, zicând: Când am fost în pustie, fiind monah, atunci a voit a mă duce în cea mai depărtată pustie, să văd de se află acolo cineva, slujind stăpânului Hristos. Și, luându-mi pâine și apă pentru patru zile, nu mi-a ajuns mie hrana și am îndrăznit a merge mai departe alte patru zile. Și slăbisem de sete și de osteneală și, iată, căzând spre moarte, zăceam pe pământ. Iar cineva venind, s-a atins de buzele mele cu degetul, apoi m-a și pipăit și îndată m-am întărit, cât mi se parea că nici nu fac călătorie, nici nu eram flămând, nici însetat și, sculându-mă, am umblat prin pustie. Iar după ce au mai trecut alte patru zile, iarăși am ostenit și mi-am ridicat mâinile la cer.
Și, iată, același bărbat, ce pe mine mă întărise întâi, iarăși m-a uns cu degetul pe buzele mele și m-a întărit și am mai mers șaptesprezece zile. Iar, după aceea, am aflat o chilie mică, un finic și apă și un bărbat stând, căruia perii capului îi erau îmbrăcăminte și erau cărunți, iar el însuși era înfricoșător la înfățișare. Și după ce m-a văzut pe mine, a stat la rugăciune, iar după aceea a zis: „Amin” și a cunoscut că om sunt, m-a luat de mână și m-a întrebat, zicând: „Cum ai venit aici? Și cum stă pacea în lume? Și încă mai gonesc prigonitorii pe creștini?” Iar eu am zis: „Cu rugăciunile tale am trecut prin pustiul acesta, iar prigoanele, cu puterea lui Hristos, au încetat. Dar rugu-te eu, spune-mi mie, de unde ești tu? Și cum ai venit aici?” Iar el, suspinând, cu plângere a început a grăi: „Eu am fost episcop și, fiind prigoană atuncea, multe chinuri am luat. Și, neputând suferi chinurile, mai pe urmă am jerfit idolilor. Dar după aceasta mi-am recunoscut fărădelegea mea și m-am pedepsit pe mine să mor în pustia aceasta. Și, iată, s-au împlinit mie aici treizeci și nouă de ani, de când mă mărturisesc și mă rog lui Dumnezeu să-mi ierte mie păcatul meu. Și mi-a dat mie hrană din finicul acesta, iar mângâieri de la altii n-am luat”.

Și acestea zicând, s-a sculat și a ieșit afară și a stat la rugăciune multă vreme. Iar dacă a sfârșit rugăciunea, a venit la mine și, văzându-i fața lui, m-am înspăimântat. Și mi-a zis mie: „Nu te teme, că Domnul te-a trimis pe tine, ca să-mi îngopi trupul meu, că și păcatul acum mi l-a iertat”. Și acestea zicând, și-a întins picioarele și și-a sfârșit viața. După aceea, rupându-mi haina, jumătate mi-am lăsat-o mie, iar cu jumătate am acoperit trupul Sfântului și l-am îngropat pe el. Și îndată s-a uscat finicul și chilia a căzut. Iar eu m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi ca doar mi-ar lăsa mie finicul, ca să petrec acolo. Și după ce nu m-a ascultat pe mine Dumnezeu, m-am întors cu pace și, iată, bărbatul cel ce se arătase mai înainte mă întărea pe cale și așa, trecând pustiul și venind la frați, le-am spus toate. Deci, mă rog ca nici unul să nu se dea pe sine la deznădăjduire pentru păcatele sale, ci prin răbdare să afle de la Domnul mila.

.

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre ascultare

Iubitule, de vei şedea întru supunere la un părinte duhovnicesc, să nu-ţi pui singur ţie rânduială, zicând: „Nu pot face aceasta sau aceasta”. Că dacă nu vei face ascultare, nu vei scăpa de judecată. Ori, dacă s-ar întâmpla vreo poruncă de la egumen peste puterea voastră, apoi să spuneţi şi să mărturisiţi la cel mai mare al vostru. Însă, celor ce sunt spre păcat, să le stai împotrivă până la sânge. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

 

 

.