Acest fericit a trăit pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane, născându-se în țara Bitiniei, din tată care se numea Miritrichie și din mamă ce se numea Anastasia. Și, începând el a veni în vârstă, din porunca părinților săi, paștea vitele și căuta să cunoască ce este viața creștinilor, păzind poruncile Domnului. Și ajunsese a fi foarte îmbunătățit, povățuindu-se de Duhul Sfânt, la o viață de ascultare și de rugăciune. Și, când își făcea rugăciunea, își însemna turma sa cu semnul crucii și rămânea turma lui nemișcată și nerisipită de fiare și de tâlhari. Deci, ajungând el la plinătatea vârstei, adică la 43 de ani, fericitul Ioanichie era un bărbat frumos, voinic cu trupul și bun pentru pentru oaste. Drept aceea, trimișii împăratului, care alegeau astfel de bărbați pentru paza împărăției, l-au luat și pe Sfântul cu dânșii, scriindu-l la oaste.

Și, dintru acea vreme, era înfricoșător vrăjmașilor, pentru voinicia lui și iubit ostașilor celor împreună cu dânsul, pentru bunătatea și smerenia lui. Însă diavolul, pizmuind viața lui cea îmbunătățită, l-a tras pe dânsul în lupta împotriva sfintelor icoane. Și Ioanichie a fost atât de înșelat de această rătăcire, încât arunca icoanele de prin biserici și prigonea pe cei ce se închinau înaintea lor, nevrând nici să audă vorbindu-se de sfintele icoane, credința lui neputând înțelege o vreme rătăcirea de la curtea împăraților săi. Dar Dumnezeu l-a izbăvit de această înșelare, printr-un călugăr care-l scoase din rătăcire, zicându-i pe nume, fără să-l cunoască mai dinainte: „O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credința cea dreaptă”. Și, cunoscând că de la Duhul Sfânt s-a făcut aceasta, a căzut la pământ, închinându-se. Și cerând iertare, că din neștiință a greșit, a făgăduit îndreptare.

Deci, lăsând cinstea și mărirea pe care socotea împăratul să i le dea pentru faptele sale de mare vitejie, Sfântul, după 24 de ani în slujba ostășească, părăsind oștirea, s-a tras la muntele Olimpului și a mers la cei ce petreceau în viața călugărească, vrând să înceapă războiul contra duhurilor răutății celei de sub cer.

Și părându-i rău de greșeala lui se pedepsea cu post și cu tot felul de nevoințe ale trupului și sufletului său.
Deci, a învățat să citească și să deprindă psalmii pe de rost și umbla prin mănăstiri, căutând să cunoască rânduiala vieții monahilor. Și a învățat pe de rost mai întâi treizeci de psalmi, dorind mereu și căutând liniștea pustniciei, și încerca a se adăposti în chilii singuratice prin munți și prin păduri. Și a dus așa viață pustinicească timp de 12 ani, după care s-a făcut monah în mănăstirea Erest, că acest pustnic, îmbunătățit în fapte bune, încă nu era călugăr.

Și, învățând pe de rost toată Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a trece râul pe deasupra apei cu picioarele neudate, darul de a se înălța de la pământ în timpul rugăciunii nu numai cu duhul, dar și cu trupul său, darul de a putea fi de față, fără a fi văzut, și darul de a tămădui pe cei bolnavi, al făcătorilor de minuni. Și, umblând, cânta psalmii lui David, la fiecare stih adăugând cuvintele acestea: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperământul meu este Duhul Sfânt; și aceasta era ca o dulceață pe limba sa și se veselea.

S-a așezat în cele din urmă, într-o mică chilie lângă mănăstirea sa, pe muntele Antida și a avut fericirea, înainte de sfârșitul său, de a fi părtaș la biruința cinstirii sfintelor icoane (843), împreună cu Sfânta împărăteasă Teodora și cu Sfântul patriarh Metodie al Constantinopolului. Și așa, plin de zile, Sfântul Ioanichie s-a mutat la Domnul, în vârstă de nouăzeci și patru de ani. Dumnezeului nostru, slavă!

Mai multe despre Cuviosul Părintele nostru Ioanichie cel Mare de la Olimp, puteti găsi în
„Vietile Sfintilor pe luna noiembrie”
.
 

Întru aceastã zi, pomenirea Sfinților Mucenici Nicandru, episcopul Mirelor și Ermeu preotul, hirotoniți de Sfântul Apostol Tit

Acesti Sfinți, dezlipind pe mulți de la idoli și apropiindu-i de Hristos, au fost pârâți la Libaniu, dregătorul cetății, și, pentru că nu s-au supus poruncilor lui, acesta i-a pedepsit, legându-i de caii lui de război și târându-i mult, până se rupea carnea de pe trup și se roșea pământul pe unde treceau. Au fost spânzurați, apoi, pe lemn și cu unghii de fier strujiți și cu făclii arși. Asemenea, i-a băgat într-un cuptor ars în foc și, rămânând nevătămați din voia lui Dumnezeu, a poruncit rătăcitul acela să le bată piroane prin inima, prin capete și prin pântece. Și, încă fiind cu suflete, i-a băgat în groapă și i-a acoperit  cu pământ. Și așa, cu acea cumplită și nesuferită silă, și-au dat sufletele lor sfințite la Dumnezeu.

Mai multe despre Sfinții Mucenici Nicandru Episcopul și Ermeu preotul puteți găsi în
„Vietile Sfintilor pe luna noiembrie”
.
 

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre răbdare și despre ascultare

        Ne spunea nouă cineva din părinți, că un cărturar antiohian a venit la un părinte zăvorât și-l ruga pe el să-l primească și să-l facă monah. Și i-a zis lui starețul: „Dacă voiești să te primesc, vinde-ți toată averea ta și o dă la săraci, după porunca Domnului, și te voi primi pe tine”. Deci, el, ducându-se, îndată a făcut așa. După aceasta, iarăși i-a grăit lui altă poruncă, zicându-i: „Oare, vei putea păzi ca să nu vorbești?” Iar el a făgăduit să facă așa, și a petrecut cinci ani, negrăind. Apoi au început alții a-l slăvi pe el. Iar părintele său i-a zis lui: „Nu-mi este mie de trebuință, dar te voi slobozi pe tine în Egipt, la o viață de obște” și l-a slobozit pe el ca să vadă, oare, va începe a vorbi, sau nu.

Iar acela săvârșindu-și porunca, nimic n-a grăit. Deci, părintele acela ce-l primise pe el, voind să-l ispitească, de este mut sau nu, l-a trimis pe el pentru răspuns, peste un râu mare, în vreme de puhoi, ca, de nevoie, să zica: „Nu pot trece”. Și, trimițând alt frate, a mers după el, ca să vadă ce va face. Iar el, cum a venit la râu, neputând să-l treacă, și-a plecat genunchii la rugăciune și, iată venind un crocodil, l-a luat pe el și l-a dus de cealaltă parte. Iar după ce și-a făcut porunca, a venit la râu și iarăși l-a luat pe dânsul crocodilul și l-a adus în această parte. Iar fratele cel trimis după dânsul, venind, a spus acestea părintelui și fraților și s-au minunat.

Iar după aceea, trecând cândva vreme, a răposat monahul. Și părintele acela, către care fusese trimis el dincolo de râu a trimis veste zicând: „Măcar că ai trimis un mut, însă îngerul lui Dumnezeu era”. Atunci, părintele cel zăvorât i-a spus lui adevărul, zicându-i: „Nu era mut, ci chiar prea vorbăreț, numai că, păzind porunca pe care i-o dădusem lui mai dinainte, a petrecut așa”. Și auzind aceasta, toți s-au minunat.

 

Întru această zi, cuvânt al lui Evagrie monahul, despre curăţia cea deplină şi despre înfrânarea de la vorbirea cu femei şi de a căuta în faţa lor, despre nesaţiul pântecelui şi despre desfrânare

        Curăția cea deplină se zidește din înfrânare, iar înfrânarea se face din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se sălășluiește din durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu și nu are frică de El în inima sa și nu se înfrânează de la toate relele care îi înșală sufletul și trupul, unul ca acela cade în multe și grele păcate. Însă, neînfrânarea este povățuitoarea a tot păcatul. Iar, mai înainte de toate, ea aduce pe om la lăcomia pântecelui și la sațiul cel peste măsură, din care se naște desfrânarea, care este mai grea și mai cumplită decât toate păcatele. Că pierde și înșală pe tot omul și, ca și cu o undiță, trage inima spre această faptă rea. Pentru această răutate zice dumnezeiescul Apostol: „Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său.” (I Cor., 6, 18). Pentru aceea, lăcomia este un lucru rău și maică a nesațiului si mijlocitoarea desfrânării. Undelemnul crește para din felinar, iar hrana aprinde focul pătimii în cel ce se apropie de femeie, ca să audă cuvinte stricătoare de suflet, iar după aceea ca să facă și desfrânare.

Însă vorba de femeie este ca o învăluire de apă mare, care afundă corabia: de vreme ce din vorbirea cu femeia se zămislește acel iute foc al poftei și se naște gândul desfrânării și întunecă ochiul cel sufletesc, adică mintea. Și din mintea cea neînfrânată se face inimă însăgetată cu săgeata vrăjmașului, spre fapta cea de desfrâu. Iar, după ce face omul desfrânare, atunci mintea lui se întunecă și rămâne ca un ieșit din minte și ca un rob, sau se poartă de găndul cel de desfrânare ca un vrăjit, neavând nici o stăpânire de sine peste voia sa. Pentru aceea, cade în acea desăvârșită pierzare. Și, petrecând în mulțime de războaie, adeseori primește și răni. Asemenea și cela ce vorbește cu femeile: multe răni aduce sufletului său. Deci, cu dreptate zice cineva:Nu vorbi cu femeia, ca să nu te arzi cu focul ei„. Pentru că vederea și vorba cu femeile, ca o săgeată, rănește inima; ba și mai mult: săgeata rănește numai trupul, iar frumusețea feței pierde și sufletul și trupul, precum zice dumnezeiescul Gură de Aur: „Că otravă cumplită slobozește, care se revarsă în tot trupul”. Și, cu cât mai multă vreme va zăbovi, cu atât mai multă spurcăciune face. Iar cel ce se păzește de unele săgeți ca acestea, nu iese la adunări nicidecum, nici la prăznuirile cele cu ospețe vătămătoare de suflete, nici nu merge să vadă fețe frumoase. Pentru că mai de folos este, precum scrie la Proverbe, a petrece în casa de plângere, decât în casa de ospețe și a căuta cinste la praznicele cele mirenești și a privi fețele cele frumoase, de vreme ce, de la aceasta, mare primejdie se face sufletului, și la moartea însăși îl duce, dacă va face omul fapta lui cea cumplită.

Pentru aceea, să nu îndrăznești a umbla la ospețele cele necuviincioase, să fugi de vorba cu femeile și să nu cauți la fețele lor cu pofta și să te oprești și să te ferești de bucatele cele de multe feluri. Și așa, te vei izbăvi de fapta desfrâului și-ți vei mântui sufletul tău și te vei slobozi de veșnica osândă. Și, dacă voiești ca până în sfârșit să fii deplin curat, să nu dai femeilor îndrăznire să caute la tine și nici să nu vorbești cu dânsele. Pentru că, mai întâi, cinstite sunt și măgulitoare cu chipul și cu răspunsul, iar, mai pe urmă, cu totul îndrăznesc și cuvinte amăgitoare îți aruncă, ca să viseze mintea ta și sufletul. Și, iarăși, întâi vorbesc lin și dulce, precum zic ProverbeleMiere, adică, din buze le pică, iar pe urmă se află mai amare decât pelinul. Cu adevărat, așa este, fără de minciună. Că cei ce se lipesc de femei străine abia pot să se izbăvească și mulți au pierit din pricina aceasta. Pentru aceea, la aceleași Proverbe zice:Să bei din fântânile tale, iar nu din cele străine„. Și, iarăși, dumnezeiescul Apostol zice:Să fiți îndestulați cu leafa voastră, iar de partea străină să nu vă atingeți„.

Dar, să grăim iarăși, despre vorbele cele de mai sus. Când femeile stau la vorbă, atunci au căutătura în jos și caută cu cucernicie și întreabă de curăție și ascultă cu dulceață. Iar după aceea, căutând mai sus puțin și arătându-se mai mult, iau aminte la cele ce se grăiesc și după aceasta își pun un zâmbet pe față și îndată, râzând, se înfrumusețează și mai mult și se arată luminoase la vedere, ca și când și-ar schimba fața. Și, spunând cuvinte frumoase, nasc patimi, adică îndeamnă spre poftă. Sprâncenele își ridică și ochii își întorc încoace și încolo și își slobozesc genele jos și apoi, încet, le ridică iarăși și, cu iscodire, caută cumplit, cu mare poftire, ca să frângă inima celor tineri și altora care se învoiesc cu aceasta, ca să săvârșească cu dânșii pofta cea necurată. Încă își mai întind grumajii și tot trupul și buzele și le tocmesc cu bună cuviință și grăiesc cuvinte înălțate și alcătuiesc povestiri dulci la auz, ca pustiu cu totul să-ți facă sufletul tău. Iar acestea toate, făcându-se de dânsele, te trag pe tine în lanțul cel mult împietrit, care te duce la desăvârșita pierzare, adică la moarte, iar după aceea, la veșnica osândă. Și așa, amăgesc și-ți robesc sufletul tău și mintea, întocmindu-se cu acele blânde și dulci cuvinte și schimbându-se în tot chipul, cu adevărat ele păzesc într-însele totdeauna o otravă cumplită și ne rănesc sufletele noastre. De fiara neîmblânzită să nu te apropii, asemenea și de femeia tânără să nu te atingi. De foc apropiindu-te și arzându-te de el, degrabă sari în lături. Iar slăbănogindu-te de cuvintele femeiești, nu poți ca să sari în lături degrabă, până ce și fapta cei face. Că, precum magnetul ține fierul, așa și vorba femeii nu te lasă de la sine, până ce nu pomenești, întru tine, de frica lui Dumnezeu și până nu sari în lături singur de la dânsa. Drept aceea păzește-te de o patimă și faptă rea ca aceasta, ca să te izbăvești și de nesuferitele chinuri veșnice.

Însă aceste învățături nu numai nouă, monahilor, ne folosesc, ci tuturor oamenilor celor ce vor să se mântuiască, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatal și cu Sfântul Duh, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

.