Sfantul Mucenic Galaction
        Sfinții Galaction și Epistimi au trăit pe vremea împărăției lui Decius (250-253) în cetatea Emesa, din Fenicia. Părinții lui Galaction erau păgâni și au învățat credința cea dreaptă de la un monah, Onufrie, care i-a și botezat pe ei și pe fiul lor, Galaction. Asemenea și Epistimi era născută din părinți păgâni și, măritată fiind cu Galaction, a fost botezată de bărbatul ei.

Deci, ei hotărându-se să-și păzească fecioria, și-au împărțit săracilor averea lor și s-au făcut amândoi monahi, el într-o mănăstire de călugări, ea într-o mănăstire de fecioare, în slujba lui Hristos, nevoindu-se în rugăciune și ascultare, arzând ca două făclii în dragoste de frați și în aspră petrecere.

Și, fiind prinși de stăpânitorul Ursus și aduși la întrebare, au fost bătuți rău și, aducând niște trestii ascuțite, dregătorul a poruncit slujitorilor să-i înțepe pe sub unghiile mâinilor și picioarelor. Iar Sfinții răbdau, strigând: „Noi slujim lui Hristos. Dumnezeul cel adevărat, iar de zeii cei deșerți ne lepădăm”. Și li se tăiară mâinile și picioarele, iar la urmă și capetele. Și era Sfântul Galaction de trezeci de ani, iar Sfânta Epistimi de șasesprezece ani. Dumnezeului nostru, slavă!

Întru aceastã zi, cuvânt despre Sfântul Ioan Gură de Aur

        Acest preaînțelept Ioan s-a născut în Antiohia Siriei, din părinți bogați, tată având pe Secund voievodul, iar maică pe Antuza. Iar Meletie, patriarhul Antiohiei, a botezat mai întâi pe Ioan și după aceea pe părinții lui. Că n-a răbdat Dumnezeu ca un soare ca acesta și luminător al Bisericii, precum și părinții lui, să petreaca fără de luminare.

Deci, l-au și dat pe el la învățătura cărții și au pus pe lângă dânsul învățători și slujitori, ca să umble cu dânsul, iar el să umble călare. Dar Ioan nu avea trebuință de nimic, nici de sjujitori, nici de cai, ci cu smerenie se nevoia la învățătură. Și, așa, s-a sălășluit întru dânsul înțelepciunea lui Dumnezeu. Și îi erau lui învățători Libanius filosoful și Andragat.

Iar, murind tatăl său, el a rămas orfan, iar maica sa, văduvă tânără, că de curând ieșise din casa ei părintească. Deci, Ioan, ducându-se la Atena, a deprins acolo toată învățătura și a biruit în cuvânt și pe Antimie filosoful și a adus pe mulți la botez. S-a întors, după aceasta, la Antiohia și poftea să primească viața călugărească. Iar maica sa, luându-l de mâna dreaptă, l-a dus pe el în cămara sa și, șezând pe marginea patului unde îl născuse pe el, vărsa pâraie de lacrimi. Și, la acele lacrimi, prea puține cuvinte adăugând, zicea către dânsul: „Eu, fiule, nu m-am veselit cu tatăl tău, pentru scurtimea vieții lui, Dumnezeu așa voindu-ne să fim, tu orfan, iar eu văduvă și moartea tatălui tău așa făcându-se. Și nici un rău, din cele ce mi s-au întâmplat, n-a putut să mă silească și să mă ducă la a doua nuntă, ca să aduc și alt bărbat în casa tatălui tău. Ci, am petrecut ca într-o furtună sau ca într-un cuptor de foc, în văduvie răbdând, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, toate ispitele ce mi s-au întâmplat și, văzându-ți fața ta, având asemenea închipuire cu a tatălui tău, adeseori mi se face și se păzește în sufletul meu mare adeverire și mângâiere. Afară de aceasta, nici averile tatălui tău nu le-am pierdut cu nevoia văduvei și cu cheltuielile cele multe, ci și pe acelea le-am păzit întregi, fiindu-ți de trebuință spre ajutorul tău. Iar după ce mă vei da pământului, atunci îți vei îndeplini gândul tău, precum vei voi.”

Deci, Ioan ascultând rugăciunile maicii sale, a așteptat moartea ei și a îngropat-o pe ea. Apoi, și-a împărțit bogăția sa și pe robii săi i-a slobozit și, ducându-se în mânăstire, s-a călugărit și minuni multe a început a face. Iar noi cu adevărat să-i zicem maicii lui: „Fericită ești tu între femei, că un fiu ca acesta ai născut, fericim văduvia ta, fericită este și răbdarea ta. Pentru aceea, cu adevărat, nu te vom numi pe tine femeie, ci bărbat desăvârșit, că bărbătește, până la sfârșit, ai răbdat.” Drept aceea și voi, bune femei, părăsiți-vă de răutățile voastre, că femeia cea bună și după moarte îl mântuiește pe bărbat.

Întru această zi, cuvânt al Precuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre rugăciune

Fericit lucru, cu adevărat, este a nu păcătui, iar dacă vreunii vor păcătui, să nu deznădăjduiască, ci să plângă pentru cele în care au păcătuit, ca prin plâns, iarăși, să dobândească fericirea. Deci, bun lucru este totdeauna a ne ruga și a nu ne îngreuna și, rugându-ne a nu slăbi, după cum a zis Domnul și apoi Apostolul: „Neîncetat rugați-vă, adică noaptea și ziua și în tot ceasul”. Și nu numai când intri în biserică, iar în celelalte ceasuri să fii fără de grijă, ci ori lucrezi, ori de dormi, ori de călătorești, ori de mănânci, ori de bei, ori de zaci, să nu-ți curmi rugăciunea ta, că nu știi când va veni Cel ce va cere sufletul tău de la tine. Să nu aștepți Duminica sau sărbătoarea sau un anume loc, ci, precum a zis Proorocul David: „În tot locul stăpânirii Lui”. Deci, ori în biserică de ești, ori în casa ta, ori la țarină, ori vite de paști, ori clădiri de faci, ori la ospețe de te afli, de rugăciune să nu te depărtezi. Iar când poți, pleacă-și și genunchii, iar când nu poți, roagă-te cu mintea și seara și dimineața și în amiază-zi. Dacă rugăciunea ta va merge înaintea muncii și, sculându-te din pat, mișcările tale cele dintâi prin rugăciune se vor face, atunci și păcatul nu află intrarea în sufletul tău.

Rugăciunea este păzitoare a întregii înțelepciuni, a mâniei pedepsire, a îngâmfării umilire, a pomenirii de rău curățire, a invidiei surpare, a păgânătății îndreptare. Rugăciunea este putere a trupurilor, ocârmuire a casei, bună așezare a cetății, tărie a împărăției, biruință în războaie, întemeierea păcii. Rugăciunea este pecete a fecioriei, credință a nunții, armă a călătorilor, a celor ce dorm păzitoare, a celor ce priveghează îndrăzneală, a plugarilor bună aducere de roade, a corăbierilor mântuire.

Rugăciunea este ajutatoarea celor ce se judecă, slăbire a celor legați, inimă bună a celor întristați, dulceață a celor ce se bucură, mângâiere a celor ce plâng, praznic al celor ce nasc, cunună a celor căsătoriți, îngropare a celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, întocmai cinstire cu îngerii, a bunătăților sporire, abatere de la răutăți, îndreptare păcatelor. Rugăciunea lui Iona i-a făcut casă în pântecele chitului, iar pe Ezechia din porțile morții la viață l-a întors. Tinerilor din Babilon, văpaia cuptorului în stropi de rouă a prefăcut-o, iar Ilie, prin rugăciune, a legat cerul să nu plouă trei ani și șase luni.

Vedeți, fraților, câte poate rugăciunea. În toată viața oamenilor nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea. De aceasta niciodată să nu vă depărtați. Ci, să nu rugăm, ca nu deșartă să se facă osteneala noastră, precum a zis Domnul: „Când stați, rugați-vă, lăsați orice aveți asupra cuiva, că și Tatăl vostru cel ceresc să vă lase greșelile voastre.” Vedeți, fraților, că în zadar ne ostenim, rugându-ne, dacă avem vrajbă cu cineva. Și iarăși Domnul zice: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că are cineva ceva asupra ta, lasă-ți darul tău înaintea altarului și, ducându-te, împacă-te întâi cu fratele tău și atunci, venind, adu-ți darul tău.” Așadar, arătat este că, dacă nu vei face aceasta mai întâi, toate câte aduci sunt neprimite. Iar dacă vei face porunca Stăpânului, atunci cu îndrăzneală roagă-te Domnului zicând: „Lasă-mi, stăpâne, datoriile mele, precum și eu am lăsat fratelui meu, împlinind porunca Ta”. Și-ți va răspunde Iubitorul de oameni: „Dacă ai lăsat, îți las și eu. Dacă ai iertat, îți iert și eu ale tale, că stăpânire am pe pământ să iert păcatele. Lăsați, și vi se va lăsa vouă”.

Vedeți iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea neasemănată, vedeți bunătatea lui Dumnezeu cea nemăsurată. Ați auzit, în scurt, mântuirea sufletelor voastre. Dumnezeului nostru, slavă!

 

 

 

 

 

 

.