Marele mărturisitor Pavel s-a născut la Tesalonic și a fost notar și scriitor al Sfântului Alexandru, patriarhul Constantinopolului, și diacon al marii biserici, trăind pe vremea împărăției lui Constantiu (337-361), fiul marelui Constantin. După moartea lui Alexandru, creștinii ortodocși l-au pus pe Pavel patriarh în Constantinopol și acesta, folosind un timp când împăratul, care era arian, se afla, pentru mai multă vreme în Antiohia, a păstorit Biserica lui Dumnezeu în pace și în bună rânduiala a dreptei credințe.

Deci, întorcându-se împăratul arian Constanțiu de la Antiohia, l-a scos din scaun și a pus în locul lui pe arianul Eusebiu al Nicomidiei. Plecând el la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie, fiind scos și el din scaun de același împărat Constanțiu, încă și pe alți episcopi din Răsărit. Deci, cu scrisori de la împăratul Constant, fratele împăratului Constanțiu, și de la papa Iuliu, atât Pavel și Atanasie, cât și ceilalți episcopi și-au reluat scaunele lor. Dar, după o vreme, cu sfaturile arienilor, Constanțiu i-a scos iarăși pe episcopii ortodocși din scaune. Atunci a scris Constant, împăratul din Apus, fratelui său, împăratul Constanțiu de Răsărit, că de nu-și vor lua episcopii scaunele lor, va veni cu putere asupra lui.

Și și-a luat atunci și dumnezeiescul Pavel scaunul său, pentru puțină vreme. Murind Eusebiu, a lăsat, după moartea împăratului Constant, pe Sfântul Pavel surghiunit în Armenia, la Caucaz, iar Constanțiu a adus, în locul său pe ereticul Macedoniu, ceea ce nu s-a făcut fără răscoala poporului credincios și fără vărsare de sânge. Iar Sfântul Pavel, ajungând în Armenia, a fost închis în lăcașul în care ședea, părăsit cu totul, nedându-i-se nici mâncare, nici apă. Deci, după șase zile, arienii văzând că încă este în viață, l-au sugrumat chiar cu omoforul său. Și așa, și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Întru aceastã zi, pomenirea prafului care, cu dumnezeiascã iubire de oameni, s-a pogorat pe pãmânt, în zilele lui Leon cel Mare.

Intru al optsprezecelea an al stapanirii lui Leon cel Mare (457-474), intru a sasea zi a lunii noiembrie, pe la amiaza, tot cerul s-a facut noros si obisnuita negreala a norilor s-a schimbat intr-o vedere de foc, incat se parea ca pe toate voia sa le arda. Si atata a inspaimantat pe toti, incat socoteau, numai din aceasta priveliste, ca de s-ar pogora ploaie din acesti nori, apoi negresit ploaia va fi foc si vapaie, arzand ca de demult Sodoma. Deci, pentru o asteptare ca aceasta, toti alergand la sfintele biserici, cu bocete si cu alte rugaciuni, Iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecand bunatatea cu pedeapsa, a poruncit norilor sa ploua o ploaie neobisnuita si straina, care pricinuia mare frica pacatosilor. Ca, incepand din ceasurile de seara, ploaia s-a intins pana la miezul noptii. Iar praful care se pogora era negru si foarte fierbinte si asemenea ca spuza cea mare din cuptor. El s-a aflat cazut pe pamant si pe case, mai mult decat de o palma barbateasca. Si a ars si parjolit toate cele ce rasareau din pamant. Si s-a facut foarte greu de spalat, aratand si mania lui Dumnezeu, dar si pacatul il inchipuia. Ca de abia l-au putut spala multe si repezi ploi, pogorandu-se in multe ceasuri si zile.

Asa, s-a aratat ca pacatul cel dintre noi sta asupra noastra, ca niste praf de foc, negru si mistuind de tot, ca focul, sadurile faptei bune. Si ca avem trebuinta de multa tanguire si de multe lacrimi, din adancul inimii, lacrimi care se varsa in suspin si amaraciunea sufletului, ca, spaland spuza cea infocata a rautatii in ingrasand pamantul cel bun al mintii, sa-l facem a rodi cele dumnezeiesti, ca de pedeapsa cea din gheena, care arde si sufletul si trupul, sa scapam si Imparatia cerului sa o dobandim. Amin.

Întru aceastã zi, cuvânt despre vedenia Sfântului Ioan Gură de Aur.

În Antiohia Siriei era o mănăstire, întru care se călugărise Sfântul Ioan Gură de Aur. Acolo a fost un călugar sirian de neam, anume Isihie, bătrân fiind cu trupul, care făcuse mulți ani în mănăstire, înfrânându-se și foarte aspru viețuind și care avea proorocie, prin dumnezeiasca arătare. Acestuia îi urmã fericitul Ioan cu obiceiul, cu chipul și cu înfrânarea. Deci, într-o noapte, bătrânul, priveghind și rugându-se lui Dumnezeu, a văzut intrând la Ioan, unde-și făcea el rugăciunile sale, doi bărbați îmbrăcați în haine albe și curate, foarte frumoși și luminați cu slavă cerească nespusă. Pe unul îl vedea ținând în mâinile sale o carte scrisă, iar pe altul ținând niște chei. Pe aceștia, văzându-i, Ioan s-a înfricoșat și, cu îndrăznire sârguindu-se, s-a închinat lor până la pământ. Iar ei amândoi, luându-l pe el de mână, l-au sculat, zicându-i: „Nădăjduiește și nu te teme”. Iar Ioan le-a zis lor: „Cine sunteți, stăpânii mei, care n-ați pregetat a veni la mine, robul vostru, fiind voi întru această mare dregătorie? Că n-am vazut niciodată pe nimenia să fie într-o slavă ca aceasta, precum vă văd pe voi amândoi”. Iar ei, iarăși, au răspuns și i-au zis lui: „Nu te teme, bărbatule al doririlor, că întru tine a voit Duhul Sfânt să locuiască, pentru curăția vieții tale, că trimiși suntem la tine de Învățătorul cel mare și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să-ți spunem o bucurie mare, care va fi la toate bisericile lui Dumnezeu.”

Deci, cel dintâi, întinzând mâna sa, i-a dat lui cartea cea scrisă, pe care o ținea, zicându-i: „Primește cartea aceasta din mâna mea. Că eu sunt Ioan, cel ce am căzut la pieptul Domnului în vremea Cinei cea de Taină, și scoțând de acolo dumnezeieștile picături, am grăit: La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Așa și ție îți va da Domnul cunoașterea Adevărului, ca să hrănești, prin buzele tale, pe toți oamenii, cu mâncare nestricăcioasă, din viața cea veșnică, și să astupi gurile ereticilor care spun fărădelegi asupra Domnului nostru Iisus Hristos.”

Iar, celălalt, tinzându-și mâna sa, i-a dat lui cheile, pe care le ținea în mâinile sale, zicându-i: „Primește acestea, căci eu sunt Petru cel fierbinte la credință, care am mărturisit pe Domnul Hristos, că Dumnezeu viu este și pentru aceasta am luat de la Domnul cheile Împărăției Cerurilor. Asemenea și ție, Domnul îți dă cheile sfintelor lui biserici și ori pe cine vei lega, va fi legat, și pe oricine vei dezlega, va fi dezlegat”.

Deci, iarăși, plecându-și genunchii săi, fericitul Ioan s-a smerit înaintea lor, zicând: „Cine sunt eu, robul cel păcătos al Domnului meu, cel mai nepriceput decât toți oamenii, ca să fiu bun de slujba de care mi-ați vorbit? Nu sunt destoinic să primesc o slujire atât de mare și înfricoșătoare. Nu pot eu, adică, să-i fiu de folos ei”.

Iar aceștia, luându-l iarăși de mâna dreaptă, l-au sculat, zicându-i: „Stai pe picioarele tale, împuternicește-te și te întărește și fă toate cele ce ți-am poruncit și să nu tăinuiești darul cel dat ție de la Dumnezeu spre a grăi, spre a sfinți și a întări poporul Său cu învățătura ta, popor pentru care sângele Său Și-a vărsat, ca să-l mântuiască din înșelăciunile cele multe. Și să grăiești Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Adu-ți aminte de Domnul, cel ce a zis: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția (Luca, 12,32). Și tu, dar, nu te teme, că a voit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinți multe suflete, prin tine, și la cunoștința Sa a le aduce. Îți vei petrece zilele însă în întristări și în necazuri multe pentru dreptatea sufletului tău. Dar tu să rabzi, ca unul tare și treaz, că prin aceasta vei primi Împărăția”.

Deci, cei doi, aceastea zicându-le și însemnându-i fruntea și toate mădularele lui și apoi dându-i lui sărutarea cea întru Domnul, s-au dus. Iar Ioan, făcând întru sine lăcas Duhului Sfânt, a început a învăța credința lui Dumnezeu. Aceluia slavă se cuvine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

.