Marele mărturisitor Pavel s-a născut la Tesalonic și a fost notar și scriitor al Sfântului Alexandru, patriarhul Constantinopolului, și diacon al marii biserici, trăind pe vremea împărăției lui Constantiu (337-361), fiul marelui Constantin. După moartea lui Alexandru, creștinii ortodocși l-au pus pe Pavel patriarh în Constantinopol și acesta, folosind un timp când împăratul, care era arian, se afla, pentru mai multă vreme în Antiohia, a păstorit Biserica lui Dumnezeu în pace și în bună rânduiala a dreptei credințe.

Deci, întorcându-se împăratul arian Constanțiu de la Antiohia, l-a scos din scaun și a pus în locul lui pe arianul Eusebiu al Nicomidiei. Plecând el la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie, fiind scos și el din scaun de același împărat Constanțiu, încă și pe alți episcopi din Răsărit. Deci, cu scrisori de la împăratul Constant, fratele împăratului Constanțiu, și de la papa Iuliu, atât Pavel și Atanasie, cât și ceilalți episcopi și-au reluat scaunele lor. Dar, după o vreme, cu sfaturile arienilor, Constanțiu i-a scos iarăși pe episcopii ortodocși din scaune. Atunci a scris Constant, împăratul din Apus, fratelui său, împăratul Constanțiu de Răsărit, că de nu-și vor lua episcopii scaunele lor, va veni cu putere asupra lui.

Și și-a luat atunci și dumnezeiescul Pavel scaunul său, pentru puțină vreme. Murind Eusebiu, a lăsat, după moartea împăratului Constant, pe Sfântul Pavel surghiunit în Armenia, la Caucaz, iar Constanțiu a adus, în locul său pe ereticul Macedoniu, ceea ce nu s-a făcut fără răscoala poporului credincios și fără vărsare de sânge. Iar Sfântul Pavel, ajungând în Armenia, a fost închis în lăcașul în care ședea, părăsit cu totul, nedându-i-se nici mâncare, nici apă. Deci, după șase zile, arienii văzând că încă este în viață, l-au sugrumat chiar cu omoforul său. Și așa, și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Întru această zi, pomenirea prafului care, cu dumnezeiască iubire de oameni, s-a pogorât pe pământ, în zilele lui Leon cel Mare

Întru al optsprezecelea an al stăpânirii lui Leon cel Mare (457-474), întru a șasea zi a lunii noiembrie, pe la amiază, tot cerul s-a făcut noros și obisnuita negreală a norilor s-a schimbat într-o vedere de foc, încât se parea că pe toate voia să le ardă. Și atâta a înspăimântat pe toți, încât socoteau, numai din această priveliște, că de s-ar pogorâ ploaie din acești nori, apoi negreșit ploaia va fi foc și văpaie, arzând ca de demult Sodoma. Deci, pentru o așteptare ca aceasta, toți alergând la sfintele biserici, cu bocete și cu alte rugăciuni, Iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecând bunătatea cu pedeapsa, a poruncit norilor să plouă o ploaie neobișnuită și străină, care pricinuia mare frică păcătoșilor. Că, începând din ceasurile de seară, ploaia s-a întins până la miezul nopții. Iar praful care se pogora era negru și foarte fierbinte și asemenea ca spuza cea mare din cuptor. El s-a aflat căzut pe pământ și pe case, mai mult decât de o palmă bărbătească. Și a ars și pârjolit toate cele ce răsăreau din pământ. Și s-a făcut foarte greu de spălat, arătând și mânia lui Dumnezeu, dar și păcatul îl închipuia. Că de abia l-au putut spăla multe și repezi ploi, pogorându-se în multe ceasuri și zile.

Așa, s-a arătat că păcatul cel dintre noi stă asupra noastră, ca niște praf de foc, negru și mistuind de tot, ca focul, sadurile faptei bune. Și că avem trebuință de multă tânguire și de multe lacrimi, din adâncul inimii, lacrimi care se varsă în suspin și amărăciunea sufletului, ca, spălând spuza cea înfocata a răutății și îngrășând pământul cel bun al minții, să-l facem a rodi cele dumnezeiești, ca de pedeapsa cea din gheena, care arde și sufletul și trupul, să scăpăm și Împărăția cerului să o dobândim. Amin.

Întru aceastã zi, cuvânt despre vedenia Sfântului Ioan Gură de Aur

În Antiohia Siriei era o mănăstire, întru care se călugărise Sfântul Ioan Gură de Aur. Acolo a fost un călugar sirian de neam, anume Isihie, bătrân fiind cu trupul, care făcuse mulți ani în mănăstire, înfrânându-se și foarte aspru viețuind și care avea proorocie, prin dumnezeiasca arătare. Acestuia îi urmã fericitul Ioan cu obiceiul, cu chipul și cu înfrânarea. Deci, într-o noapte, bătrânul, priveghind și rugându-se lui Dumnezeu, a văzut intrând la Ioan, unde-și făcea el rugăciunile sale, doi bărbați îmbrăcați în haine albe și curate, foarte frumoși și luminați cu slavă cerească nespusă. Pe unul îl vedea ținând în mâinile sale o carte scrisă, iar pe altul ținând niște chei. Pe aceștia, văzându-i, Ioan s-a înfricoșat și, cu îndrăznire sârguindu-se, s-a închinat lor până la pământ. Iar ei amândoi, luându-l pe el de mână, l-au sculat, zicându-i: Nădăjduiește și nu te teme„. Iar Ioan le-a zis lor: „Cine sunteți, stăpânii mei, care n-ați pregetat a veni la mine, robul vostru, fiind voi întru această mare dregătorie? Că n-am vazut niciodată pe nimenia să fie într-o slavă ca aceasta, precum vă văd pe voi amândoi”. Iar ei, iarăși, au răspuns și i-au zis lui: Nu te teme, bărbatule al doririlor, că întru tine a voit Duhul Sfânt să locuiască, pentru curăția vieții tale, că trimiși suntem la tine de Învățătorul cel mare și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să-ți spunem o bucurie mare, care va fi la toate bisericile lui Dumnezeu.”

Deci, cel dintâi, întinzând mâna sa, i-a dat lui cartea cea scrisă, pe care o ținea, zicându-i: Primește cartea aceasta din mâna mea. Că eu sunt Ioan, cel ce am căzut la pieptul Domnului în vremea Cinei cea de Taină, și scoțând de acolo dumnezeieștile picături, am grăit: La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Așa și ție îți va da Domnul cunoașterea Adevărului, ca să hrănești, prin buzele tale, pe toți oamenii, cu mâncare nestricăcioasă, din viața cea veșnică, și să astupi gurile ereticilor care spun fărădelegi asupra Domnului nostru Iisus Hristos.”

Iar, celălalt, tinzându-și mâna sa, i-a dat lui cheile, pe care le ținea în mâinile sale, zicându-i: Primește acestea, căci eu sunt Petru cel fierbinte la credință, care am mărturisit pe Domnul Hristos, că Dumnezeu viu este și pentru aceasta am luat de la Domnul cheile Împărăției Cerurilor. Asemenea și ție, Domnul îți dă cheile sfintelor lui biserici și ori pe cine vei lega, va fi legat, și pe oricine vei dezlega, va fi dezlegat„.

Deci, iarăși, plecându-și genunchii săi, fericitul Ioan s-a smerit înaintea lor, zicând: „Cine sunt eu, robul cel păcătos al Domnului meu, cel mai nepriceput decât toți oamenii, ca să fiu bun de slujba de care mi-ați vorbit? Nu sunt destoinic să primesc o slujire atât de mare și înfricoșătoare. Nu pot eu, adică, să-i fiu de folos ei”.

Iar aceștia, luându-l iarăși de mâna dreaptă, l-au sculat, zicându-i: Stai pe picioarele tale, împuternicește-te și te întărește și fă toate cele ce ți-am poruncit și să nu tăinuiești darul cel dat ție de la Dumnezeu spre a grăi, spre a sfinți și a întări poporul Său cu învățătura ta, popor pentru care sângele Său Și-a vărsat, ca să-l mântuiască din înșelăciunile cele multe. Și să grăiești Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Adu-ți aminte de Domnul, cel ce a zis: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția (Luca, 12,32). Și tu, dar, nu te teme, că a voit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinți multe suflete, prin tine, și la cunoștința Sa a le aduce. Îți vei petrece zilele însă în întristări și în necazuri multe pentru dreptatea sufletului tău. Dar tu să rabzi, ca unul tare și treaz, că prin aceasta vei primi Împărăția„.

Deci, cei doi, aceastea zicându-le și însemnându-i fruntea și toate mădularele lui și apoi dându-i lui sărutarea cea întru Domnul, s-au dus. Iar Ioan, făcând întru sine lăcas Duhului Sfânt, a început a învăța credința lui Dumnezeu. Aceluia slavă se cuvine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

.