Sfântul Lucian preotul era din cetatea Siriei, numită Samosata, născut din părinți dreptcredincioși. Rămas orfan de tânăr, a împărțit averea săracilor și, slobod de grijile lumești, se nevoia cu trăirea duhovnicească și cu cercetarea Sfintelor Scripturi, luând ca dascăl pe un cărturar vestit, anume Macarie din Edesa. Cuprinzând astfel, cu mintea adâncul învățăturii creștine și dovedindu-se, cu viața lui, plin de înțelepciune, tânărul Lucian a fost rânduit preot în Antiohia. Deci, vrând să vada și pe alții strălucind în dreapta credință și în înțelepciune, asemenea cu sine, a întemeiat școala, învățând pe tineri, că adunase mulțime de ucenici, el fiind învățător al îndoitei înțelepciuni: cea din Scripturi și cea duhovnicească. Și era iscusit la scrierea repede și frumoasă și multe cărți a scris, încât din această lucrare se hrănea și pe sine și pe cei săraci.

Deci, lăsându-și casa și mergând la Nicomidia pentru propovăduirea credinței, a fost prins de ostașii lui Maximian-Galeriu, pe vremea prigonirii lui Dioclețian (286-305). Și, fiind ținut în temniță, Sfântul a făcut dar, Bisericii din Nicomidia, o carte scrisă de el, având trei coloane pe fiecare față, carte care cuprindea tot Testamentul Vechi si Nou, îndreptând greșelile ce se strecuraseră în Scriptură, atât din graba copiștilor, cât și din răutatea ereticilor. După nouă ani de închisoare, în al 311-lea an de la Hristos, a fost adus din nou înaintea judecătorului și, cunoscându-se statornicia gândului său, l-au aruncat iarăși în temniță, după ce i-au frânt încheiturile mâinilor și ale picioarelor și l-au ținut întins 14 zile pe hârburi ascuțite, lăsându-l multe zile fără apă și fără mâncare.

Iar, sosind praznicul dumnezeiescului Botez al Domnului, a dorit Sfântul, cât și creștinii din temniță, să se împărtășească cu Sfintele Taine. Prin nebăgarea de seamă a străjerilor, s-au putut aduce puțină pâine și vin. Deci, cum Sfântul nu se putea ridica și cum nu avea nici masă pentru liturghie, Lucian a zis: „Pe pieptul meu să faceți Sfânta Jertfă.” Și s-a săvârșit Sfânta Liturghie pe pieptul Mucenicului și s-au împărtășit toți creștinii din temniță, bucurându-se.

Iar în dimineața zilei următoare, a trimis dregătorul pe slujitorii săi cu poruncă, dacă Lucian este încă viu, să-l sugrume. Dar îndată ce slujitorii au intrat în temniță, Sfântul a strigat de trei ori, cu glas tare: „Sunt creștin!” Și aceasta zicând, și-a dat duhul. Deci, i-au aruncat trupul în mare, iar un delfin, din voia lui Dumnezeu, ținându-l pe spate l-a scos din adânc la uscat și frații, cunoscându-l, l-au îngropat cu cinste. După mulți ani, Sfânta Elena, mama marelui Constantin, a ridicat  pe mormântul Sfântului Lucian o prea frumoasă biserică. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.

 

Întru această zi, poveste de folos, despre nevoința unui monah și mucenic

 

Un oarecare monah, al cărui nume n-am putut să-l aflu, a trăit în Schit și a fost ascultător de părintele său, vreme de mulți ani. Din zavistia diavolului însă, acesta a căzut din ascultare și a plecat de la starețul său fără pricină, având asupra lui osânda cea pentru neascultare, și a intrat în Alexandria. Deci, l-a prins pe el păgânul stăpânitor de acolo și, luând de pe dânsul haina călugărească, îl silea pe el să se închine la idoli, dar el n-a voit, pentru care pricină, fără de milă bătându-l, i-a tăiat capul cu sabia, iar trupul lui l-a aruncat la mâncarea câinilor. Dar oarecare creștini au luat, noaptea, trupul mucenicului și, punându-l în sicriu cu aromate, l-au așezat cu cinste în altarul Bisericii, ca pe un pătimitor. Iar când începea a se săvârși dumnezeiasca Liturghie și sfintițul slujitor zicea: „Câți sunteți chemați ieșiți”, se ridică racla cu moaștele mucenicului și, în văzul tuturor, ieșea din Biserică, fără atingere de mâini omenești și petrecea în tinda Bisericii până la sfârșit, iar, după sfârșitul Liturghiei, racla iarăși intra singură în Biserică și sta în altar la locul ei. Și aceasta o făcea la toate Liturghiile, ieșind și iarăși intrând, spre marea mirare a celor ce vedeau.

Iar, unul din cei mari, credincios fiind și îmbunătățit, văzând unele ca acestea, s-a rugat lui Dumnezeu ca să le descopere lor pricina ieșirii Mucenicului din Biserică, în timpul Sfintei Liturghii și a câștigat cererea. Că îngerul Domnului, stând de față, i-a zis lui: „Ce te înspăimântezi de ceea ce se face? N-au luat, oare, Apostolii și urmașii lor puterea de a lega și dezlega? Iată, mucenicul pe care îl vedeți ieșind din Biserică, a fost ucenic cutărui pustnic (și i-a spus numele), pe care, neascultându-l s-a dus, fiind legat de dânsul prin canon de neascultare, și, până acum, petrece în același canon nedezlegat. Cununa, adică, și-a luat ca un mucenic al lui Hristos, dar nu poate să stea în altar, cât se săvârșește Liturghia, că, poruncindu-i lui îngerul, iese și va ieși, până ce nu-l va dezlega pe el cel care l-a legat.”

Unele ca acestea auzindu-le, acel fericit bărbat s-a dus degrabă la pustnic și, spunându-i lui toate, l-a adus pe el la Alexandria, la mucenicul lui Hristos, și deschizându-i racla, a făcut pustnicul asupra lui dezlegare și iertare și l-a sărutat pe el. Și, stând să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie, de atunci, mucenicul a petrecut, nemaiieșind din altar.

 

 

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Andrei, la îngroparea unui bogat

 

Sfântul Andrei, umblând la lucrul cel bun, în grabă trecând, a văzut de departe ducând pe un mort, înaintea sa. Și era omul acela foarte bogat și mulțime multă de popor mergea după dânsul, cu multe lumânări și tămâieri. Iar clericii cântau pe lângă el obișnuitele cântări de îngropare și plângere multă se auzea de la ai săi. Și vedea Sfântul, cu ochi înainte văzători, ce se făcea la mortul acela, și a privit îndelungată vreme, până ce a început să nu se mai simtă pe sine. Și, iată, a văzut mulțime de arapi mergând înaintea lumânărilor și cu glas strigând: „Amar lui, amar lui.” Și țineau și niște saci în mâini și turnau cenușă pe oamenii care mergeau împrejurul mortului. Iar ceilalți jucau și râdeau fără de rușine, ca niște nerușinați. Alții urlau cum urlă câinii, iar alții guițau ca porcii, că mortul era pentru ei prilej de bucurie și de veselie, alții, mergând împrejurul lui, stropeau pe cel mort cu apă urât mirositoare, iar alții zburau prin văzduh împrejurul patului și mare duhoare ieșea din trupul păcătosului aceluia. Iar alții mergeau în urmă, bătând din mâini și din picioare, făcând larmă mare, batjocorind pe cei ce cântau și grăind: „Să nu vă dea vouă Dumnezeu nici unuia să vedeți lumina, ticăloșilor creștini, de vreme ce cântați la un câine: Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul lui, că și robul lui Dumnezeu îl numiți pe acesta, care este vinovat de toată răutatea.” Și privind iarăși, iată una din căpeteniile drăcești, cu ochii învăpăiați, ținea în mâinile sale smoala și pucioasa, mergând la mormântul nenorocitului aceluia, ca să-i ardă trupul. Iar săvârșindu-se îngroparea, iată și îngerul în chipul unui tânăr frumos, cuprins de întristare și plângând cu mare plângere. Și era aproape de Sfântul Andrei, mergând alăturea. Deci, socotindu-l Andrei că acesta este un tânăr din cei de aproape ai omului celui mort și pentru aceasta plânge, s-a apropiat și i-a zis: „Juru-te pe tine, Dumnezeul cerului și al pământului, să-mi spui care este pricina plângerii tale? Că n-am văzut niciodată pe nimeni plângând așa după mort, ca tine.” Și a zis îngerul către dânsul: „Pricina plângerii mele este că am fost păzitor al acestuia, pe care l-ai văzut ducându-l la mormânt, și, iată, l-a luat pe el diavolul; aceasta este pricina plângerii și întristării mele.” Și a zis Sfântul către dânsul: „Acum am înțeles cine ești tu. Rogu-mă dar, ție, Sfinte înger, spune-mi mie, ce fel au fost păcatele lui, pentru care l-a luat pe el diavolul în mâinile lui?”

Răspuns-a îngerul: „De vreme ce voiești să știi aceasta, Andreie, alesule al lui Dumnezeu, netăcând, îți voi spune ție, că văd frumusețea sufletului tău, strălucind ca aurul cel curat, și, văzându-te pe tine, m-am mângâiat puțin de necazul meu. Acest om era bărbat cinstit la împărat, însă era plin de păcate și foarte hain în viața sa și desfrânat și adulter și sodomit, înșelător și nemilostiv, iubitor de argint, mincinos și urâtor de oameni, pomenitor de rău, luând camătă, călcător de jurământ, pe slugile sale le chinuia cu foamea, cu bătăile, lăsându-le fără de haine și fără încălțăminte, iarna. Și în așa fel era pângărita lui aprindere și urâta lui poftă, că a spurcat ca la trei sute de suflete și pe mulți i-a ucis și sub pardoseala grajdurilor de cai i-a îngropat. Și a venit asupra lui secerișul și l-a aflat pe el moartea nepocăit și, negrăite păcate având, au luat dracii sufletul lui, iar spurcatul lui trup, ai văzut singur cu cel fel de batjocură a fost petrecut de duhurile răutății. Deci, pentru aceasta, o, sfântule suflete, eu ma întristez și, cuprins de necaz mare, plâng, că cel păzit de mine este acum de râs demonilor.”

Acestea grăindu-le, îngerul lui Dumnezeu nevăzut s-a făcut de la Sfântul. Iar cei ce mergeau pe uliță, văzându-l numai pe Sfântul Andrei stând de vorbă singur, iar pe înger nevăzându-l, ziceau între ei: „Vedeți pe nebunul acesta, cum glumește și către zid vorbește, nepriceputul.” Și-l împingeau pe el și-l goneau, zicându-i: „Ce-ți este ție, nebunule? Grăiești cu zidul, nevrednic fiind să vorbești cu oamenii?” Iar Sfântul, tăcând, s-a dus, și, mergând la un loc ascuns și aducându-și aminte de nenorocitul acela pe care-l văzuse ducându-l la groapă, plângea cu amar de pierzarea lui și grăia rugăciunea către nevăzutul Dumnezeu. Iar după ce a sfârșit, a văzut dracii venind la mormantul ticălosului aceluia. Și, iată, s-a pogorât îngerul Domnului ca un fulger, iute, ținând în mâini un băț de aramă, și gonea duhurile necurate de la primejduitul acela, ca să nu-l ardă cu smoală și cu pucioasă, pentru rugăciunea Sfântului. Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Antioh, despre camătă

Oamenii lumii aceștia niciodată nu se lasă de sfadă, dacă nu-și iau lucrurile cu un câștig. Că iau camătă ca preț al adevărului, ca și când începătura de răutate și de asupreală este dreptul lor. Deci, pentru aceasta, cei ce iau camătă, necurați și aspri se numesc și sunt urâți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Drept aceea, la creștini, gândul și chiverniseala din camătă este lucru cu totul de lepădat și de defăimare, precum a zis Proorocul despre cetatea cea nedreaptă, din mijlocul căreia nu lipsește camăta și vicleșugul. Iar despre cel drept a zis: „Argintul său în camătă nu l-a dat.” Și iarăși: „De camătă și de strâmbătate va izbăvi sufletele lor.” Iar la Proverbe zice: „Să nu-ți înmulțești bogăția ta din camătă și din dobândă, ci să miluiești pe cel sărac ca să te mântuiești.” Știu și eu pe unii că și-au păgubit capetele și sufletele după dobânda cea din camătă. Iar Legea poruncește, zicând: „Celui de o credință cu tine, să nu-i dai din camăta argintului și a bucatelor, nici din cea a toate roadele.” Și iarăși: „Lucrurile tale să nu le dai în camătă.” Iar Eclesiastul, pentru cei ce se îmbogățesc din camătă și din strâmbătate, a zis așa: „Este o nedreptate pe care am văzut-o sub soare, bogăție adunată din cămătării, care piere rău în gâlcevi, și nu se va curăți sufletul acela de păcat și toate zilele lui sunt în întuneric și în mânie multă.” Iar Apostolul a zis, către Timotei, scriind: „Pe cei bogați să-i înveți să nu nădăjduiască în bogăția lor, ci în Dumnezeu, Cel ce ne dă nouă toate din destul, ca să ne bucurăm de ele, îndeamnă-i a se îmbogăți prin fapte bune, să fie milostivi și prin aceasta a se strânge nouă comoară în ceruri.”

Deci, supunându-vă fraților, dumnezeieștii Scripturi, depărtați-vă de cumplita luare de camătă și de pofta aceea urâtă de Dumnezeu, că înjugată este camăta cu vicleșugul. Să râvnim mai bine râvnei celei bune a fericitului Zaheu, zicând împreună cu dânsul: „Iată, jumătate din avuția mea, Doamne, o dau săracilor și, de am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit”, ca și noi să auzim de la Stăpânul, Mântuitorul, Cel ce știe cele ascunse ale noastre: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.” Căruia se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.