Acest Sfânt Ciprian a trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian (284-305), fiind de neam din Cartagina, și era filosof și vrăjitor cumplit, propovăduind în Antiohia Siriei, în slujba păgânescului și necuratului zeu Apolon. Că încă din fragedă tinerețe, dornic fiind de învățătură, iar părinții lui având bună stare, Ciprian colindase toate locurile cele mai vestite în acest meștesug, de pe vremea aceea: Atena, Egiptul, Caldeea, India, desăvârșindu-se în toate tainele păcătoase ale magiei și citirii în stele, încât Ciprian dobândise, printre păgâni, mare faimă și era căutat și pentru nelegiuitele lui îndeletniciri drăcești, dar mai cu seamă pentru dușmănia lui față de creștini, pe care îi batjocorea pretutinderea. Dar Domnul l-a mântuit pe Ciprian din drăceasca lui pierzanie.

Tot în acea vreme, trăia în Antiohia o fecioară creștină, numita Iustina, care s-a născut din părinți păgâni. Auzind ea odată vorbindu-se de Hristos, cerceta pe ascuns adunările creștinilor, și, lucrând Duhul Sfânt în inima ei, a crezut în Hristos. Deci, aducând la credință pe tatăl ei și pe maica sa, degrabă au primit cu toții Sfântul Botez. Și se dusese vestea despre frumusețea și despre viața curată a fecioarei Iustina.

Un tânăr de neam grec, Aglaid, s-a aprins de dragoste pentru dânsa și a dorit s-o ia de soție. A cerut-o părinților ei, dar Iustina s-a împotrivit: jurase să fie mireasa lui Hristos.

Deci, Aglaid a alergat la Ciprian, tocmindu-se să-i ajute cu vrăjile lui. Iar acesta, de trei ori trimițând vrăjile sale către Iustina, nimic n-a izbutit: fecioara a rămas nestrămutată în hotărârea ei. Văzându-și neputința meșteșugului, pentru care atâta se ostenise, Ciprian a împărțit averea sa săracilor și, arzându-și vrăjitoreștile sale cărți, a crezut în Domnul, botezându-se. Toata viața, de aici înainte, și-a închinat-o slujirii lui Hristos. Și a fost făcut episcop în Cartagina, ostenindu-se în răspândirea credinței și alinarea suferinței săracilor.

Iar, dacă au fost prinși, pe vremea prigoanei lui Dioclețian, atât Ciprian cât și Iustina, aduși fiind în fața stăpânitorului din Damasc, au fost bătuți de moarte și sfâșiați cu gheare de fier. Și, neîncetând a mărturisi pe Hristos și rămânând nevătămați, au fost trimiși în Nicomidia, înaintea împăratului. Și li s-au tăiat capetele din porunca lui Dioclețian, la 2 octombrie 304, luând cununa mucenicilor.

 

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Andrei și nebunia lui pentru Hristos
        In vremea marelui Imparat Leon cel intelept (886-912), fiul imparatului Vasile Macedoneanul, era in Constantinopol un barbat anume Teognost. Acesta a cumparat robi multi, printre care si afla si unul cu numele Andrei, foarte tanar. Si era acest Andrei foarte frumos si cu obiceiuri bune, incat stapanul sau l-a luat sa-l slujeasca pe el insusi si-l iubea mai mult decat pe toti si l-a dat si la invatatura Sfintelor Carti. Iar el, degraba invatand Scriptura si adeseori umbland pe la biserici, citea Sfintele Carti si se ruga lui Dumnezeu. Deci, intr-o noapte sta el la rugaciune, iar vrajmasul diavol, vazand acest lucru si, pizmuind inceputul cel bun, a venit si a inceput a bate tare in usa casei unde petrecea tanarul. Si s-a inspaimantat Andrei de frica si, lasand rugaciunea, s-a culcat degraba in pat si a inceput sa se acopere cu o piele de capra. Si s-a bucurat satana de aceasta si a zis catre altul: „Vezi, oare, pe acesta? Ca pana acum spurcaciuni a lucrat, iar acum si el se intrarmeaza impotriva noastra”. Si aceasta zicandu-le, diavolul s-a stins. Iar din frica aceea, adormind tare, fericitul a avut un vis. Se facea ca era undeva, la o priveliste, si sta deoparte multime multa de arapi, iar de alta parte, multime de barbati sfinti, in haine albe. Si intre amandoua partile era ca o alergare de cai si lupta. Ca arapii, avand pe un oarecare negru foarte mare, ziceau cu mandrie cartre cei cu haine albe sa dea de la dansii un luptator ca acela, care ar putea sa se ia la lupta cu dracul lor cel negru.  Si era arapul acela capetenie de ceata, iar cand cei cu chipul negru se laudau pentru puterea lor, cei cu haine albe nu le raspundeau nimic. Iar fericitul Andrei, stand, privea, vrand sa vada cine se va lupta cu acel infricosat potrivnic. Si, iata, a vazut pe un tanar foarte frumos, pogorandu-se de sus, tinand in maini trei cununi: una era impodobita cu aur curat si cu pietre scumpe, a doua, stralucind, ca un margaritar mare, iar a treia era mai mare decat amandoua, impletita toata din flori rosii si albe, din ramurile dumnezeiescului Rai si nevestejita niciodata. Si acest fel de frumusete aveau cununile acelea, incat nu poate mintea omeneasca a le ajunge si limba a le spune.

Si acestea vazandu-le, Andrei se gandea in ce chip ar putea sa-si ia macar una din cununile acelea. Si, apropiindu-se de tanarul ce se aratase cu ele, i-a zis: „Te jur pe Hristos sa-mi spui mie, oare vinzi cununile acestea? Ca macar ca nu pot sa le cumpar, sa ma astepti putin, si eu, mergand, voi spune stapanului meu si-ti va da tie aur, pentru cununile acestea, cat vei voi”. Iar tanarul cu fata vesela i-a zis lui: „Sa ma crezi, iubitule, ca macar de mi-ai aduce aurul din toata lumea, nu-ti voi da tie din acestea nici o floare, nici altcuiva, nici celui ce zici ca-ti este stapan. Caci ele nu sunt din aceasta lume desarta, ci din visteriile cele ceresti, cununi de la Hristos, cu care se incununeaza aceiacare biruiesc pe diavolii cei negri. Iar de voiesti nu una, ci si pe toate acestea trei sa le iei, mergand, lupta-te cu arapul si daca il vei infrange pe el, apoi, pe toate cununile ce vezi, le vei lua de la mine”.

Acestea auzindu-le, Andrei a luat indrazneala din cuvantul acestuia si a zis catre dansul: „Sa ma crezi pe mine, ca pe cate ai zis le voi face, numai sa ma inveti mestesugul lui”. Zis-a catre dansul tanarul: „Dar tu oare nu stii mestesugul lui? Nu sunt dracii infricosatori si groaznici, ci neputinciosi. Deci, nu te teme de infricosata marimea lui si de chip, caci precum o iarba putreda, asa si acela este putred si neputincios”. Cu aceste cuvinte acel frumos tanar, intarind pe Andrei, il invata pe el cum sa se lupte cu arapul. „Cand”, zicea, „te va lua si va incepe a se intoarce cu tine, tu sa nu te spaimantezi, ci sa-i impiedici piciorul lui si vei vedea ajutorul lui Dumnezeu.

Deci, a iesit indata fericitul la lupta si a zis cu mare glas catre arap: „Vino aici, sa ne luptam”. Si a venit arapul infricosand si ingrozind si, apucand pe Andrei, a inceput a-l intoarce pe el incoace si incolo multa vreme. Si incepusera arapii a bate din palme, iar cei cu hainele albe sa se ingalbeneasca, temandu-se sa nu-l tranteasca pe el negrul acela la pamant. Apoi, luptandu-se Andrei cu dracul acela si indreptandu-se, a impiedicat piciorul vrajmasului si cazand el ca un copac mare, a nimerit cu fruntea de o piatra si striga: „Amar, amar”. Iar cei cu haine albe se bucurau foarte si, aruncand pe Andrei in sus cu mainile lor, au inceput a-l saruta si praznuiau biruinta lui asupra indracitului. Si s-au risipit atunci negrii cei potrivnici, cu mare rusine, iar tanarul cel frumos i-a dat lui cununile acelea si, sarutandu-l, i-a zis: „Mergi cu pace si de acum sa fii prieten si frate al nostru. Deci, alearga spre nevointa cea buna, gol sa fii si „nebun” pentru Mine si la multe bunatati partas vei fi in ziua imparatiei Mele”.

Acestea auzindu-le fericitul de la acel tanar frumos, s-a desteptat din somn si se mira de acea mare vedenie, si, din ceasul acela, s-a facut „nebun” pentru Hristos. Si asa s-a facut inainte-vazator din darul lui Dumnezeu, cel dat lui. Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor.

 

 

.