Acești doi Mucenici au trăit pe vremea împărăției lui Constanțiu (337-361), pe când acest împărat căzuse în rătăcirea lui Arie, măcar că Arie fusese osândit la cel dintâi sinod  a toată lumea, de la Niceea (325). Și se înmulțise, astfel, îndrăzneala și puterea arienilor în împărăție, încât se pornise o adevărată goană a dreptcredincioșilor din partea arienilor, întocmai cum, nu de mult creștinii fuseseră prigoniți de către închinătorii de idoli. Că erau urâți, chinuiți și ucisi toți creștinii care mărturiseau că Hristos este Dumnezeu, Făcătorul lumii și nu o făptură, Dumnezeu întrupat, iar nu un om simplu.

Și erau la curtea împăratului arian, Constanțiu, doi dregători arieni, Eusebie și Filip, care aveau ochii ațintiți asupra drepcredincioșilor și supravegheau Biserica lui Hristos. Aceștia au fost pricinuitorii izgonirii și morții părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, patriarhul de atunci al Constantinopolului, pe care trimițându-l în Armenia, au îndemnat pe arieni să-l sugrume, ceea ce au și făcut și au pus patriarh, în locul lui, pe arianul Macedonie. Asemenea și pe mulți alții, dascăli și mărturisitori ai dreptei credințe, i-a pierdut în multe feluri, între care și pe acești Mucenici: Marcian și Martirie.

Amândoi aceștia erau ucenici ai patriarhului Pavel, cel ucis de arieni. Cel dintâi fusese citeț, iar cel de al doilea, ipodiacon, în biserica cea mare din Bizanț. Amândoi erau notari, care scriau, adică, toate învățăturile și faptele patriarhului lor, prin care se întărea sfânta credință. Amândoi erau oameni învățați, adânc cunoscători ai Sfintei Evanghelii și aveau multă îndemânare în mântuirea condeiului și a cuvântului, iar prin scrierile și cuvintele lor erau mari propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu și ajutători ai Bisericii, pe care o apărau de săgețile ereticilor. Că Domnul le-a dat lor, precum și ucenicilor lor, gură și înțelepciune, încât prigonitorii arieni nu puteau să le stea împotrivă, și se bucurau de mare cinste din partea credincioșilor.

Deci, după moartea patriarhului Pavel, ereticii și-au îndreptat otrava asupra ucenicilor lui, Marcian și Martirie, ca să-i întoarcă de la dreapta credință la eresul lor, cu tot felul de făgăduieli. Dar ei au ales să rabde mai bine ocara, necinstea și moartea pentru dreapta credință, decât viețuind în rătăcire, să aibă bogăție, slavă și cinste. Și, neputând arienii să-i înduplece, Sfinții mărturisitori au fost osândiți la moarte.

Deci, cerând puțină vreme pentru rugăciune, li s-au tăiat capetele cu sabia, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Hristos.

Și au fost trupurile lor îngropate la una din porțile Constantinopolului, iar Sfântul Ioan Gură de Aur a înălțat o biserică în cinstea lor.

.

Întru această zi, cuvânt despre ascultare

    Va spun voua un lucru ca acesta, care s-a facut in vremea mea, ca sa va deprindeti si sa stiti ca ascultarea si de la moarte izbaveste. Oarecand, fiind eu la ava Isidor, a venit acolo un ucenic al unui staret mare, din partea Ascalonului, cu o slujba a parintelui sau. Insa, avea porunca de la staret ca, dupa Vecernie, sa se intoarca la chilia sa.

Dar indata s-a facut o furtuna foarte mare, cu ploaie si tunete. Si era aproape si un parau, care curgea prin toata tara aceea. Iar, mai pe urma, vrand el sa se duca inapoi, dupa cuvantul staretului sau, noi il rugam sa mai astepte, zicandu-i lui ca nu este cu putinta sa treaca acel rau. Iar daca n-a voit el sa mai astepte la noi, am zis: „Sa mergem cu dansul pana la rau, ca, vazandu-i repejunile sa se intoarca”. Si dupa ce am ajuns la rau, dezbracandu-se el de hainele sale si legandu-le pe ele pe capul sau si incingandu-se cu braul, a sarit in raul acela mare si in strasnica repejune. Iar noi, ne minunam si tremuram, temandu-ne, ca nu cumva sa moara. Iar el, mergea innotand, si a sosit la celalalt mal, pe o piatra, si s-a imbracat in hainele sale si a facut de acolo spre noi semn de inchinaciune. Si, luand blagoslovenie, s-a dus alergand. Iar noi am ramas, mirandu-ne si inspaimanatandu-ne, de puterea faptei cele bune, ca, fara de primejdie, a trecut raul pentru ascultarea sa.

.

Întru această zi, Cuvântul Sfântului Andrei cel „nebun”, despre moartea unui desfrânat

    Umbland oarecand, Sfantul Andrei, a intampinat pe un oarecare dregator, care trecea alaturea si, cunoscandu-i viata lui a scuipat spre dansul, zicandu-i: „Viclean, desfranat, batjocoritorule al Bisericii, oare nu te prefaci tu ca mergi la biserici si zici: Ma duc la Utrenie, si tu umbli la lucrurile cele spurcate ale satanei? Nelegiuitule, cel ce la miezul noptii te scoli si manii pe Dumnezeu, iata, acum a sosit vremea ta, ca sa-ti iei rasplatire dupa faptele tale. Au ti se pare ca te vei tainui de infricosatorul si atotvazatorul ochi al lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le vede?”

Iar acela, auzind acestea, si-a lovit calul sau si s-a dus, ca sa nu se rusineze mai mult. Iar dupa cateva zile, s-a imbolnavit dregatorul de o boala grea si a inceput cu incetul, a se usca de pe el carnea lui, iar cei din casa lui il purtau de la biserica la biserica si de la doctor la doctor si el nu avea nici un folos. Iar dupa putin timp, nenorocitul acela s-a dus la munca cea vesnica. Pentru ca, intr-o noapte Sfantul Andrei a vazut, aproape de curtea lui, pe ingerul Domnului care era ca o vapaie de foc si tinea un toiag mare de vapaie, venind dinspre apus. Iar daca a mers la acel bolnav, a auzit un glas de sus, zicand: „Bate-l pe acest batjocoritor si urat sodomit si, batandu-l, sa-i zici asa: Mai vrei oare sa faci pacate si sa spurci felurime de oameni? Sau, prefacandu-te a merge la Utrenie, vei mai merge oare la diavoleasca faradelege?” Si a inceput ingerul a-l bate pe el si a-i spune lui cele poruncite. Si se auzea glasul celui ce graia si bataia toiagului, iar cel ce batea era nevazut. Si asa, fiind batut, omul acela, a inceput a spune, vrand si nevrand, fara rusine: „De acum nu voi mai pacatui niciodata, miluieste-ma!” Si asa, pedepsit fiind trei zile si trei nopti zicea: „Nu voi mai pacatui!” (fiindca nu-si daduse inca sufletul).

Si am scris aceasta, prietenii mei, auzind-o de la fericitul Andrei, spre folosul si ingrozirea sufletelor noastre, ca, vietuind in lumea aceasta, sa ne pazim de viclesugurile vrajmasului. Ca nu se poate ascunde nimic de Dumnezeu, nici de Sfintii Lui.


Întru această zi, Cuvânt al Sfântului Antioh, despre mânie
    Este bine foarte a se sili omul ca sa-si infraneze patima maniei, sa-si sfarame iutimea sufleteasca, cu indelunga rabdare si cu blandetea, cu rugaciunea si cu smerenia. Ca demonul mult impinge spre manie pe omul cel ce voieste sa se mantuiasca. Ca ostenelile ce le aduna omul, prin post si prin rugaciune, prin priveghere sau prin slujbe, apoi intr-un ceas si le pierde, diavolul maniei luand roada ostenelilor celor de multi ani. Si, iata omul beat fara de vin! Drept aceea, de multa stapanire are trebuinta omul, ca sa-si poata goni patima maniei. Cel ce voieste sa vina la desavarsire si doreste sa se nevoiasca cu duhovnicesti nevointe, unul ca acesta trebuie sa fie strain de pornirea maniei. Ca duhul maniei, sezand in inima noastra, orbeste ochii cu intunecoase tulburari, incat nu mai putem castiga nici cunoasterea celor folositoare, nici aflarea intelegerii duhovnicesti, nici sfatul cel bun. Ca nu se cade noua a ne purta cu manie spre cei de o credinta, fara numai spre pacatele  si spre gandurile cele rele, care se sarguiesc a ne intoarce pe noi din calea cea adevarata. Ca pentru aceasta, si la Proverbe se zice: „Leapada mania de la tine si adu-ti aminte ca si tu totdeauna manii pe cel ce te-a facut pe tine”. Si iarasi zice: „Mania pierde pe cei drepti, iar cuvantul aspru ridica manie. Si mania tatalui este fiul cel fara de minte, iar sluga inteleapta imblanzeste mania omului”. Si iarasi: „Grea este piatra si nelesne de purtat nisipul, iar mania celui fara de minte mai grea este decat amandoua”. Si a mai zis: „Potoleste-ti inima, ca ea este parintele diavolului!” Deci, nu se cade noua, fratilor, a tine in inima pe dracul cel cumplit, care ne duce pe noi la pierzare. Ca precum apa se porneste de furia vanturilor, asemenea si maniosul se tulbura de gandurile maniei.

Omul manios este vier salbatic. Vazandu-se un manios cu altul, incep a scrasni din dinti. Iar Iacov ne invata pe noi, zicand: „Sa fie tot omul grabnic a auzi si zabavnic a grai. Ca mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu”. Iar Pavel zice: „Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci sa lasati loc maniei lui Dumnezeu.” Si iarasi: „Toata amaraciunea, mania si hula sa se lepede de la voi, impreuna cu toata rautatea”. Asemenea, si David: „Paraseste mania si lasa iutimea”. Iar indreptatorul sufletelor noastre, Domnul, ne invata pe noi, zicand: „Tot cel ce se manie asupra fratelui sau in zadar, vinovat este judecatii, iar cel ce va zice fratelui sau nebune, vinovat este de focul gheenei”. De care sa ne rugam ca sa ne izbaveasca milostivul stapan, Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

.