Sfântul Dionisie s-a născut în Atena și făcea parte dintre bărbații de frunte ai Areopagului, adică din sfatul înțelepților cetății. Din copilărie, Dionisie deprinsese învățătura înțelepciunii grecești și, dorind să o știe mai desăvârșit, s-a dus și în părtile Egiptului. Întorcându-se la Atena, Sfântul s-a căsătorit și, fiind de bun neam, la 25 de ani ocârmuia cetatea și poporul, cu pricepere și cu cinste. Căci, cu toate că era cucerită de romani, Atena era socotită încă Tronul filosofiei, al vorbirii și al artelor frumoase.

Când Sfântul Apostol Pavel a mers la Atena, pe la anul 51 de la Nașterea Domnului, propovăduind pe Hristos Cel răstignit și înviat, înaintea celor mai mari, în mujlocul Areopagului, pe vremea împărăției lui Claudiu Cezarul (41-54), atunci Dionisie, ascultând cu luare aminte cuvintele lui Pavel le-a pus pe ele la inima sa. Și, fiindcă Pavel spunea că văzuse la Atena un altar închinat unui Dumnezeu necunoscut pe care el, Pavel Îl vestește, Dionisie a început a-l întreba pe Apostol: „Cine este acest necunoscut Dumnezeu?” (Fapte, 17, 23)

Și a început Pavel a-i spune, zicând: „Acum Dumnezeul Acela a venit și S-a născut din Preacurata pururea Fecioara Maria și a răbdat, pentru mântuirea noastră, pironirea pe cruce. Acest Dumnezeu a înviat din morți și S-a suit la ceruri. În aceasta să crezi, frate Dionisie, pe Acesta să-L cunoști și Lui să-i slujești: adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos”.

Și și-a lăsat Dionisie femeia și copiii săi și toată casa lui și s-a botezat de mâna Apostolului și s-a lipit de Pavel și i-a urmat lui, timp de trei ani, învățând de la el tainele lui Dumnezeu, după care a fost așezat de Pavel episcop în Atena. Tradiția sfântă știe însă că Dionisie a cunoscut înțelepciunea cea descoperită de Dumnezeu oamenilor și de la alți Apostoli și Învățători, precum Apostolul Iacov, ruda Domnului, Petru Verhovnicul și Ioan Teologul precum și de la preaînțelepții Ierotei și Timotei, ucenicii Apostolilor. Păstorind deci biserica lui Dumnezeu din Atena, nu puțină vreme și nu fără roadă, Sfântul Dionisie a dorit să propovăduiască Evanghelia și în alte țări, pătimind până la sânge pentru numele Domnului. Drept aceea, așezând un alt episcop în locul său, s-a dus la Roma, iar Sfântul Clement, episcopul Romei, l-a trimis în Galia, ca să propovăduiască acolo, la necredincioși, cuvântul lui Dumnezeu. Mergând deci în Galia, Dionisie, s-a făcut apostolul acelui ținut și a întors mult popor de la idoli la Dumnezeu, în cetatea Parisului, zidind acolo și o biserică, din milostenia credincioșilor, și săvârșind acolo Jertfa cea fără de sânge.

Deci, s-a pornit atunci a doua prigoană împotriva creștinilor, pe vremea lui Domnițian Cezarul (81-96). Și, din porunca dregătorului a fost prins Dionisie, împreună cu prietenii lui de lucru: Luchian episcopul, Rustic preotul și Elefterie diaconul. Și au mărturisit credința lor, zicând: „Creștini suntem și un Dumnezeu avem, Care este în ceruri, pe Acela Îl cinstim, iar idolilor nu jertfim”. Și, fiind puși la chinuri și rămânând nestrămutați în credință, li s-au tăiat capetele. Și spune tradiția că, la tăierea capului său, în cetatea Parisului, Sfântul Dionisie a mers câțiva pași, ținându-și în mâini capul său tăiat și l-a încredințat ca pe un odor, în mâinile unei femei credincioase, Catula cu numele, spre uimirea ucigașilor săi. Și așa a pătimit Sfântul Dionisie, la al nouăzecilea an al vieții sale, iar de la nașterea Domnului, la anul al nouazeci și șaselea.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, despre fericitul Isihie Horevitul, sihastrul

        Nu voi tăcea a-ți spune ție și povestirea cea despre Isihie Hosevitul. Acesta, totdeauna, întru lenevire petrecea, neavând nici o purtare de grijă de sufletul său. Bolnăvindu-se, deci, de boala cea mai de pe urmă a trupului, s-a dus, adică a murit vreme ca de un ceas. Și, iarăși, întorcându-se în sine, ne-a rugat, adică, pe noi toți, ca îndată să ieșim. Iar el, zidind ușa chiliei a petrecut înlăuntrul chiliei doisprezece ani, nevorbind cu nimeni nicidecum, nici vreun cuvânt mic, nici unul mare, nici altceva fără numai pâine și apă gustând, și sta, amintindu-și cu spaimă, treaz fiind numai de cele ce văzuse; și cu atâta gijă era, încât niciodată obiceiul lui față de Domnul nu și l-a schimbat, ci era uimit de-a pururea și lacrimi fierbinți în liniște cu totul, vărsa.

Iar când a fost să se săvârșească, noi, deschizând ușa, am intrat și, mult rugându-l, numai aceasta am auzit de la dânsul: „Iertați-mă, nimeni cunoscând moartea, nu va putea vreodată să păcătuiască”. Iar noi, ne-am înspăimântat, văzând atât de repede schimbat, cu fericita prefacere, pe cel care, altădată, era atât de leneș. Și, îngropându-l pe el cu evlavie, în cimitirul cel aproape de cetate, după câteva zile, căutând sfintele lui moaște, nu le-am aflat. Prin aceasta pocăință, cu dinadinsul și vrednică de laudă, Domnul a adeverit că, și după multă lenevire, El poate îndrepta pe toți cei ce voiesc.

 


 
   Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos
        Într-o noapte, fericitul Andrei, sculându-se la rugăciune, după ce a sfârșit-o, luându-și cuțitul, a mers la puț și, dezbrăcându-se pe sine de haină a tăiat-o pe ea în bucăți, ca un nebun făcându-se. Iar a doua zi dimineață, bucătarul a mers să scoată apă. Și, văzând pe Andrei nebunindu-se, s-a dus de a spus stăpânului său. Și s-a mâhnit stăpânul lor pentru Andrei și, mergând la dânsul, l-a văzut pe el ca pe un nepriceput și negrăind bine. Și, socotind că este îndrăcit, l-a legat pe el cu lanțuri de fier și a poruncit ca să-l ducă la biserica Sfintei Anastasia. Iar el toată ziua se făcea ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat lui Dumnezeu și Sfintei Anastasia. Gândea însa în inima sa, oare primit este lui Dumnezeu lucrul acela pe care l-a început, sau nu? Și voia să se încredințeze de aceasta. Și, gândind el așa, iată cinci femei veniră acolo și un bătrân luminos cu dânsele și umblau cercetând pe cei neputincioși. Și au mers și la Andrei și a zis bătrânul acela către cea mai bătrână: „Stăpană Anastasie, dar aici nu tămăduiești nimic?” Și i-a zis Lui aceea: „Doamne, Învățătorule, pe el l-a tămăduit Acela Care i-a zis lui: Să fii nebun pentru Mine și părtaș vei fi a multe bunătăți în ziua împărăției Mele. Și nu are trebuință el de tămăduire”. Și aceasta grăind au mers în biserică, de unde nu i-a mai văzut pe ei ieșind, până ce au început a toca de Urenie. Și, cunoscând fericitul Andrei că primit este lui Dumnezeu lucrul lui, se bucura cu duhul și mai mult se nevoia la rugăciune noaptea, iar ziua se făcea nebun.

Deci, trecând ziua și iarăși sosind noaptea, fericitul aducea după obicei rugăciuni și cereri în biserică cea ascunsă a inimii sale, lui Dumnezeu și Sfintei Mucenițe Anastasia. Și au venit la dânsul, în vederea ochilor, diavolul, ținând o secure și mulți draci, unii având cuțite, alții lemne și pari și sulițe, ca să ucidă pe fericitul. Și a început a răcni de departe diavolul, ca în același chip i s-a arătat, precum atunci când s-a luptat cu dânsul. Și s-a repezit asupra Sfântului, vrând să-l taie cu securea pe care o avea în mână, și toți demonii care erau cu el au năvălit și ei. Iar el cu lacrimi ridicându-și mâinile, a strigat către Domnul, zicând: „Să nu dai fiarelor sufletul cel ce se mărturisește Ție”. Și încă a mai strigat: „Sfinte Ioane Teologule, ajută-mi mie!” Și îndată s-a făcut tunet și un mare sobor de oameni s-a arătat și, iată, un bătrân, frumos la chip, a venit, având fața mai luminoasă decât soarele și o mulțime de slujitori având cu dânsul, și a zis cu mânie către cei ce erau cu sine: „Încuiați ușile, ca să nu scape nici unul din aceștia”. Și degrabă au închis ușile și pe toți diavolii i-au prins.

Iar Andrei a auzit pe un drac zicând în taină către altul: „Vai de ceasul acesta în care noi ne-am înșelat, ca Ioan este cumplit și rău ne va munci pe noi.” Deci, a poruncit Sfântul Ioan celor cu haine albe, ce veniseră cu dânsul, și scoaseră lanțul cel de fier de la grumazii lui Andrei și a stat în afara ușii și a zis: „Aduceți-mi pe câte unul”. Și aduseră pe cel dintâi drac și-l întinseră la pământ și Apostolul, luând lanțul, l-a îndoit pe el în trei și i-a dat lui o sută de lovituri. Și striga dracul ca omul: „Mântuiește-mă”! După aceasta, traseră pe alt demon și l-a bătut și pe acela asemenea. Traseră apoi și pe al treilea și acela iarăși arătate răni a primit. Că Dumnezeu îi bătea pe ei cu nemincinoase bătăi, pe care drăcescul neam nu le suferă. Și pe rând bătându-i pe toți, le-a zis lor: „Mergând, arătați-vă tatălui vostru, satana, îi va plăcea lui oare”?

Iar, după ce s-au dus cei cu haine albe și demonii s-au stins, cinstitul acela bătrân, a venit la robul lui Dumnezeu Andrei și punându-i lanțul pe grumajii lui, a zis către dânsul: „Vezi că am grăbit spre ajutorul tău, că foarte mă îngrijesc de tine, fiindcă Dumnezeu mi-a poruncit mie să port grijă de tine. Deci, rabdă, și degrabă vei fi slobod și vei începe a umbla în voia ta, unde va fi plăcut ochilor tăi. „Și a zis Andrei: „Domnul meu, tu cine ești?” Iar el a zis: „Eu sunt cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului”. Și acestea zicând, s-a făcut ca un fulger și s-a dus de la ochii lui. Iar fericitul Andrei foarte slăvea mila lui Dumnezeu, ca întru toate i s-a făcut lui ajutor.
Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.