Acesta a trăit pe vremea împăratului Aurelian (270-275), fiind din cetatea Iconiei și din țara Licaoniei, unde Sfântul strălucea în dreapta credință, ca cel mai bun între creștini.

Deci, fiind adus înaintea judecătorului și mărturisind cu îndrăzneală că zeii păgânilor sunt diavoli, iar Hristos este Dumnezeu, a fost bătut de patru slujitori, fără cruțare; și atât l-au bătut, încât carnea cădea de pe oase, iar sângele se vărsa ca un râu. Și, văzând că era de-abia viu, încetară de a-l mai bate și, temându-se că degrabă va muri, l-au dus la temniță, că abia sufla. Și l-a întărit Dumnezeu și l-a făcut sănătos. Deci, a doua oară l-au scos la judecată. Iar el, aceleași mărturisind, cu și mai mare mânie s-a pornit judecătorul, poruncind să-i ardă trupul cu făclii și l-au fript ca pe niște carne de mâncare. Și, iarăși, în temniță îl aruncară.

Deci, murind Aurelian împăratul și prigonirile încetând, se vesti porunca pretutindeni, ca toți creștinii să fie slobozi. Și era mare bucurie între creștini. Atunci, a fost slobozit sănătos și Sfântul Hariton. Însă ostașul lui Hristos cel însemnat cu răni, s-a lepădat de lume și, alegând calea cea aspră, s-a făcut pustnic. Și, mergând odată pe cale, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care, neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, cu gândul să ia un preț bun, vânzându-l ca rob, și l-au dus la peștera lor. Dar el s-a izbăvit de ei, într-un chip ca acesta: un șarpe veninos, venind și intrând în vasul în care aveau tâlharii vin, și-a vărsat otrava în vin, din care, bând tâlharii, toți au murit. Iar Sfântul, făcând peștera biserică, a strâns acolo mulțime de călugări și cu aurul găsit la tâlhari a făcut o mânăstire și îi învăța pe frați calea cea mântuitoare a muncii și a rugăciunii. Și așa a întemeiat el trei mânăstiri, pășind din pustie, în mai mare pustie.

Și mulți credincioși veneau la dânsul să-i povățuiască să ia binecuvântare, deprinzând de la el curata viețuire creștinească și necurmată slujire a lui Hristos. Deci, scoțând dintr-o piatră uscată izvor de apă și arătându-se tămăduitor a tot felul de boli, la adânci bătrâneți a adormit în Domnul. Dumnezeului nostru, slavă!

 

Întru această zi, cuvânt despre pilda cea numită a trupului omenesc și a sufletului și despre învierea morților

        Un oarecare om de bun neam a sadit vie si a ingradit-o pe ea cu gard. Si, ducandu-se la casa tatalui sau, a zis: „Pe cine voi face strajer la mostenirea mea? Ca, de voi lasa inaintestatatori dintre ai mei, apoi, imi vor pierde osteneala. Insa asa voi face: voi pune langa poarta un orb si un olog si, de va voi cineva din vrajmasii mei sa-mi fure via mea, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau daca dintre acestia doi, ar voi vreunul sa o fure, ologul, adica, nu are picioare ca sa mearga acolo, iar orbul, de va si merge, apoi in prapastie va cadea”. Si i-a pus pe ei langa poarta si s-a dus.

Iar dupa ce au stat ei multa vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este aceasta buna mirosire, ce se invaluieste pe dinafara de poarte?” A raspuns ologul: „Multe bunatati ale stapanului nostru sunt inlauntru, al caror gust este negrait. Ci, de vreme ce stapanul este mai intelept decat noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog si nu putem nicidecum sa mergem la acele bunatati si sa ne saturam”. A raspuns orbul ologului, zicand: „Pentru ce nu mi-ai spus mie de aceasta mai inainte, ca n-am fi ramas numai cu dorinta si cu lipsa? Ca macar ca eu sunt orb, insa picioare am si puternic sunt ca sa te port pe tine; ia cosnita si te aseaza in spatele meu si eu te voi duce pe tine, iar tu sa-mi spui mie calea si toate bunatatile stapanului nostru le vom culege. Iar cand va veni stapanul nostru, vom ascunde de dansul lucrul nostru. Ca de ma va intreba pe mine, eu voi zice: Tu stii ca eu sunt orb. Sau de te va intreba pe tine si tu sa zici: Eu sunt olog. Si asa, mult mai intelepti vom fi decat stapanul nostru”.

Deci, sezand ologul deasupra orbului si mergand, au furat poamele domnului lor. Iar, dupa o vreme, a venit stapanul viei aceleia si, vazand-o pe ea furata, a poruncit sa aduca pe orb si i-a zis: „Au nu te-am facut pe tine bun strajer la via mea, apoi, pentru ce ai furat-o pe ea?” A raspuns orbul: „Stapane, tu stii ca eu sunt orb, ca chiar de as fi voit, insa nu vad pe unde sa merg, ci a furat-o ologul, nu eu”. Atunci a poruncit domnul sa pazeasca pe orb, pana ce va veni ologul si, venind, au si inceput singuri a se sfadi ei. Ologul, adica, zicea orbului: „De nu m-ai fi purtat tu pe mine, n-as fi putut merge nicidecum, de vreme ce eu sunt olog”. Iar orbul zicea: „De nu mi-ai fi aratat tu calea, cum as fi mers eu acolo?” Atunci domnul, sezand la judecata, a inceput a-i judeca pe ei. Si le-a zis lor: „Precum ati furat, asa sa stea ologul pe orb”. Deci, sezand ologul pe orb, a poruncit sa-i bata pe ei fara de nici o mila. Sa intelegeti puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iar via este pamantul si lumea aceasta. Iar gardul, Legea si poruncile. Slugile, care sunt cu dansul, sunt Ingerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Ca au fost pusi langa poarte, arata ca adica i-a dat omului in stapanire toate cele pamantesti. Iar, calcand ei poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea cu moarte s-au osandit. Iar cand va veni sa innoiasca pamantul si sa invieze mortii, precum graieste Pavel, atunci toti cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si vor invia, si vor iesi cei ce au facut bine, intru invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, intru invierea osandirii. Ca atunci sufletele, iarasi, vor intra in trupuri si vor lua rasplatire dupa fapte. Si se vor trimite pacatosii intru intunericul cel mai dinafara, unde va fi plans si scrasnirea dintilor, iar dreptii intru viata vesnica. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

 

 

 

.