• Dacă slăbește unirea noastră, diavolul se aruncă asupra noastră ca o avalanșă distrugătoare

Dumnezeu ne dă tot ceea ce Îi cerem atunci când Îi cerem uniți, în timp ce, dacă nu suntem uniți în dorințele noastre și în viață, nu ne aude rugăciunile. Trebuie deci să construim o simfonie a muzicii dumnezeiești. Atunci când ne adunăm în numele lui Hristos, să fie cu adevărat Hristos în mijlocul nostru, cuvântul lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui, puterea Lui. Uniți și legați în armonia duhovnicească, unii aducând mai mult și alții mai puțin, după darurile pe care le are fiecare, vom deveni un trup strâns, unit, vrednic de capul său, care este Hristos. Dacă doi sau zece sunt suflete asemenea, atunci fiecare nu este unul, ci devine înzecit și îi găsești unul pentru zece și zece pentru unul. Atunci când ființele sunt lipite și nu lasă nici un spațiu între ele, devin de nedespărțit, și, dacă cumva o săgeată le străbate sau dacă se creează o distanță, toate se strică, se pierd. Așa și cu diavolul: atât cât suntem uniți nimic nu poate să intervină între noi, dacă însă se strică sau se slăbește unirea noastră, el se aruncă asupra noastră ca o avalanșă distrugătoare, puternică. Așa încât, luptându-ne între noi, facem loc diavolului. Ar trebui să fim uniți împotriva lui, în loc să ne părăsim aproapele în război și să ne întoarcem unul împotriva celuilalt. De aceea și noi devenim din ce în ce mai slabi, iar diavolul devine din ce în ce mai puternic, pentru că nu luptăm împreună împotriva lui, ci îl facem pe el general al războiului pe care îl ducem unul contra celuilalt.

Nimic nu lovește mai mult neamul omenesc decât răcirea dragostei și nimic nu-l desfigurează atât de mult precum îndepărtarea dragostei. cearta sotiRăcirea dragostei creează diferențe de păreri, tulburări și polemici [de idei], pentru ca dispoziția de a nu-i iubi pe frații noștri, naște iubirea de putere, bucuria de a stăpâni, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburătoare, anarhice. Nimic nu răcește dragostea așa cum o fac dihonia, neînțelegerea, cearta. Nimic nu mărește așa de mult răul ca răcirea dragostei, căci răcirea dragostei conduce către egocentrism, iar acesta strică, desface, sfâșie unitatea dintre oameni.

Sănătatea sufletească nu se dobândește în despărțire, ci în unire. Unirea are o putere mai mare decât orice altceva de a ne asigura mila lui Dumnezeu. Nu există un alt mod de mântuire a omului decât aproapele sau interesul aproapelui. Legătura cu aproapele este leacul vieții și al învierii, al nemuririi. Și, prin unirea cu aproapele, omul poate atinge și desăvârșirea. Omul care nu știe să se unească cu aproapele său este un lucru nefolositor, o entitate nefolositoare. Nu poate cineva să aibe o cugetare înaltă și să semene cu lucrurile neînsuflețite și să aibă chipul lui Dumnezeu complet desfigurat. Așa că să cugetăm și să ne preocupăm de ceilalți, ca să avem unirea cea trebuincioasă. Chiar și existența omului este dobândită de unirea lui cu aproapele, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, precuvântând astfel, cu cincisprezece veacuri înainte de Huber, atunci când zice: “devin eu atunci când zic tu“.

(Din Casnicia, Dificultati si solutii, de Pr. Filoteu Faros si Pr. Stavros Kofinas)

 

“Nu lovi pe cel lovit de patimi!”

Pricina tuturor relelor este absenţa dragostei. Osândirea, vorbirea de rău, lăcomia, răpirea ce­lor ale altuia, uneltirile, viclenia, faptele josnice, temerile, frica, nedreptăţile, mărturia mincinoa­să, toate acestea sunt posibile tocmai din pricina absenţei dragostei. Capriciile, răutăţile, nerăb­darea şi neiubirea de oameni, conlucrează sistematic spre a pogorî în suflet anxietatea pentru totdeauna.

Cu mult timp înainte, cel mai mare propovăduitor al tuturor veacurilor, Sfântul Ioan Gură de Aur, descriind această stare a creştinilor, spunea acestea:

Nu pot găsi cuvinte de jelanie pentru o tragedie ca aceasta în care fiecare se răzvrăteste împotriva celuilalt, oamenii se mănâncă şi se sfâ­şie între ei, care pentru bani, care pentru slavă, în vreme ce alţii, simplu şi fără cuvinte, batjocoresc şi umilesc; astfel, îşi fac unii altora numeroase răni; privesc, aşadar, în această luptă, morţi mai mulţi decât cei căzuţi pe câmpurile de luptă, ast­fel încât însuşi numele de creştin a ajuns a fi fără de noimă”.

Nu socotesc cuvintele Sfântului Ioan o simplă figură de stil, retorică, ci, dimpotrivă, cred că ele descriu fără greş epoca noastră.

În absenţa unui generozităţii sufleteşti, rămân a se înstăpâni răzbunarea şi revanşa, astfel încât astăzi peste tot bântuie războaie şi tulburări în sânul aceluiaşi popor. În acest tip de război, cu totul special, omorându-i pe alţii, te ucizi pe tine însuţi, şi rănindu-i pe ceilalţi, îţi aduci vătămare şi ţie. “Nu lovi”, pune Sfântul Ioan Gură de Aur, “pe cel lovit de patimi!” “Însănătoşirea” aceluia va veni doar printr-o discretă toleranţă, prin iubirea dragostei, a adevărului şi a păcii!

Cele spuse până aici să nu fie socotite manual cu duhovniceşti poveţe, ci salut din inimă către omul închis în sine, înfricoşat şi cuprins de anxie­tate care, în ciuda tuturor greutăţilor, întâmplări­lor şi sfârşitului căii sale, continuă a căuta senină­tatea. Tare m-aş mai bucura, dacă izbuti nu să vă conving, ci măcar să vă fac să vedeţi cum săr­manul află mângâiere în sărăcia sa, cum bogatul află în averea sa o altfel de siguranţă, cum învăţătorul învaţă şi el în timp ce îi dăscăleşte pe alţii, cum lucrătorul, adeseori, află mai multă bucurie decât chiar stăpânul său. Vreau să spun că nu vom scăpa de anxietate răsturnând structurile sociale. Nu vom afla pacea schimbând cartierul, mijloacele de transport, hainele sau tovarăşul de viaţă. Ci liniştea şi mult dorita blândeţe sunt ur­marea unei conştiinţe împăcate, întrajutorarea şi dialogul ziditor. În aceste condiţii, cele mai mari rele sunt înstrăinarea, împietrirea, neînţelegerea şi separarea de ceilalţi. Şi cum să nu precumpă­nească anxietatea când atât de stăruitor lucrează împreună trufia şi invidia?

(Monahul Moise Aghioritul, Tristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii, Editura Sophia, p. 59-61)

Antidotul otrăvii ce intră în noi

De ce se îndrăcesc oamenii?

Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză şi respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i molipsească sufletul.

El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să facem? manastire_padinaUnde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri? La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul:

De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu… în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu.

Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne înconjoară.

(Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, p. 25-26)

Cei care se pot lupta să folosească împotrivirea!

Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să folosească IspitireaDionisiu4împotrivirea, care obişnu­ieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin “nu numai cu pâine va trăi omul“, slava deşartă prin “să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“, şi iubirea de arginţi prin “numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti” (Mt. 4, 10).

Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: “Când diavolii îti aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina celor bune“.

Astfel când un oarecare cuvios bătrân era luptat de gânduri de mândrie, îşi spunea gândului său:Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale“, şi războiul înceta.

Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? “Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele. Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte.

Uneori suntem fără minte, de aceea ne stă­pânesc gândurile.

Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp.

De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarecelrg-1098-0117562

a) sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,

b) diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercând să ne împotrivim vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi

c) alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe Iisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.

(Ieromonah Benedict Aghioritul, Gândurile şi înfruntarea lor, Editura Evanghelismos, p. 37-39)

Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze

În momentul în care suntem ispitiți, trebuie să dăm dovadă de răbdare și să ne rugăm. Ispita este un meșter iscusit. Ea este în stare să facă în așa fel încât lucrurile mărunte să pară grandioase. Ispita aduce neliniște, întristare și creează conflicte exterioare. Cunoaște multe trucuri și, mai ales, aduce omului îndoială. Pentru aceasta ea ne face să naufragiem de multe ori. Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.

Când o persoană este ispitită, atunci ea își recunoaște slăbiciunea, se smerește și astfel atrage harul lui Dumnezeu. Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze. Ea nu poate să îți facă rău. Bătăliile duhovnicești trebuie să poarte pecetea onestității și smereniei. Doar cel care poartă această pecete nu este afectat de greutățile acestei vieți, nici de josniciile diavolului și nici de dușmănia pe care i-o poartă cei care îi fac voia lui.

Bătrânul Amfilohie

Cine are interzis în iad?

traducere şi adaptare: Vlad Botez
sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro/

dsc_0176Părintele Sofronie a făcut următoarea observație unui ucenic de-al său în timp ce erau împreună în curtea mănăstirii îngrijindu-se de construcția noii biserici: „Este un lucru anevoios să zidești astăzi un altar de jertfă. Aceasta va asmuți toți demonii”. A continuat apoi cu o anecdotă pe care o știa din Rusia:

O persoană a ajuns în iad și voia să zidească acolo o biserică pentru a se putea ruga. Cu toate păcatele sale, Îl iubea pe Dumnezeu și voia să se roage. Așa că a început să caute un loc pentru a săpa fundația. Atunci a venit un demon la el și l-a întrebat ce are de gând să facă. Atunci el a răspuns: << Vreau să construiesc o biserică pentru a mă ruga>>. Acest răspuns l-a bulversat pe demon, căci nu era cu putință să zidești o biserică în iad. Așa că a încercat să-l împiedice să facă acest lucru, dar nu a reușit, așa că a chemat în ajutor și alți demoni, dar nici aceștia n-au reușit să-l oprească. Atunci l-au chemat pe stăpânul lor după care au adunat acolo o legiune de demoni pentru a-l arunca afară din iad pentru a nu putea zidi acolo o biserică”.

După care, părintele Sofronie a concluzionat: „Tot la fel, noi zidim biserici pentru a transforma iadul în rai, dar, dacă nu reușim, cel puțin nu vom fi primiți în iad de demoni”.

Smerenia este temelia vieţii duhovniceşti

Temelia vieţii duhovniceşti este smerenia. Puterea vrăjmasului nostru se ascunde în eosmândrie. Însă tot acolo se află si neputinţa lui. Luceafărul s-a înălţat călăuzit de mândrie spre înălţimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a şi căzut. Cu mândria îi ispiteşte pe toţi oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam si Eva a fost aceasta: „veti fi ca nişte dumnezei. (Fc. 3, 5)

Dar nu s-a întâmplat aşa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s-au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. (Ps. 48, 12-13, 21)

Dacă vrem să biruim pe vrăjmaşul mântuirii noastre este de trebuinţă, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei.

Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului” (1 In 3, 8) a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Întreaga viaţă pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Şi pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, şi naşterea Sa într-o peşteră pentru oi, şi creşterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraş Nazaret, si ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârsita slujire a celorlalţi până la jertfa de sine, şi spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale şi moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârşita Sa smerenie.

Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează şi pe noi să ne facem următori Lui.Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi” (In. 13,15) le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smereşte pune singura temelie dreaptă a vieţii sale duhovniceşti-morale. Dacă omul porneşte pe calea feluritelor nevoinţe duhovniceşti fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea. Numai nevoinţele şi faptele înălţate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Cu cât voim să ne înălţăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim.

Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă şi pierzania lui. El e puternic prin mândria lui, dar numai în faţa celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriţi, mândria lui se vădeşte o armă neputincioasă de luptă. Gheaţa poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De o încălzeşte soarele, atunci gheaţa cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea şi mândria celui viclean este neputincioasă în faţa însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierţi si să biruiesti răul cu binele? (Rom 12, 21)

Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean şi a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!

Nu întâmplător Mântuitorul a aşezat smerenia ca temelie a fericitei vieţi duhovniceşti: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia Cerurilor.” (Mt 5, 3) Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioşi din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, aşezând ca temelie a sa smerenia.

Într-această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbeşte Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povăţuieşte: „[să] vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p.25)

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae*

Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.

Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei, sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente.

Se pune deci întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?

În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie Satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată ca un foc ce ne aprinde imediat.

lrg-1283-0117396Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta sensibilă. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea, făptuirea. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs „însoţirea, amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni“. Acum ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor Satanei pentru realizarea faptei. Abia acum gândul simplu se concretizează în imagini. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.

Momeala nu este încă păcat, pentru că nu depinde de noi ca să se producă, şi de ea nu e ferit nici un om.

Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în mintea sau în inima noastră?

Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de Satana, spune în cap. 140 al Legii duhovniceşti că e „o mişcare fără imagini a inimii“, iar în cap. 179, că, prin ea, „poftele cheamă mintea la vreo patimă“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).

Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la Botez Satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în „simţurile trupului“, „lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul“. „El călăreşte acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor“, „învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale“ sau, cum zice Ioan Scărarul,diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul“.

De aici urmează că Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient. „Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).

Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista.

[…]

Scara

___________

Sursa – (ATENȚIE !!! – ACEST SIT ESTE ECUMENIST!) – http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/lupta-diavolul-izolare-dezbinare-racirea-dragostei-furtuna-ispite-mandrie-judecare-razbunare-cearta-ganduri-patimase-momeala-consimtire-nu-lovi-pe-cel-lovit-de-patimi/

 

.
.

CĂUTAȚI ORICE CUVÂNT ORI EXPRESIE CARE VĂ INTERESEAZĂ DIN ACEST SIT, TASTÂNDU-L ÎN 

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” 

DIN PARTEA DREAPTĂ-SUS, APOI APĂSAȚI TASTA ENTER,

DACĂ FOLOSIȚI UN CALCULATOR (LAPTOP SAU DESKTOP),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE AȘA CUM ARATĂ IMAGINEA DE MAI JOS:

.

DACĂ FOLOSIȚI UN TELEFON MOBIL (SMARTPHONE),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE LA FINALUL ORICĂRUI ARTICOL DIN SITUL

WWW.ROMANORTODOX.INFO 

DEASUPRA SECȚIUNII ”ULTIMELE ARTICOLE”,

AȘA CUM SE VEDE ÎN IMAGINEA DE MAI JOS:

.

SĂ NE FIE DE FOLOS!

.

MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL, FĂ-ȚI DATORIA DE CREȘTIN,

DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI,

ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE!!!

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !

.