Conferinţa preoţească
12 octombrie 2016
Sibiu
Referat – petiţie

Înalt Prea Sfinţia Voastră, Prea Cucernici Părinţi,

Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala de a vă vorbi, dar în urma unor cercetări temeinice, sunt îndemnat să o fac de propria mea conştiinţă, care nu mi-ar da pace să plec de aici fără a vă adresa câteva cuvinte în legătură cu o chestiune deosebit de importantă – problema ecumenismului, în joc fiind nu susţinerea unei opinii, ci însăşi apărarea dreptei credinţe şi soarta în veşnicie a credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române.

Primul lucru către care aş dori să vă atrag atenţia este faptul că mişcarea ecumenistă caută „restaurarea unităţii pierdute a Bisericii”. Citez punctul 4 al documentului „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” de la sinodul din Creta: „Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia, contribuind la formarea şi la dezvoltarea ei ulterioară. De altfel, datorită spiritului ecumenic şi filantropic care o caracterizează şi care voieşte, după porunca divină, „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine. Astfel, participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi tradiţiei apostolice în condiţiile istorice noi.”

Următoarele citate din acelaşi document vor arăta că sinodul respectiv vede restaurarea unităţii creştine nu prin întoarcerea ereticilor prin pocăinţă în Biserica lui Hristos, ci prin „căutarea elementelor comune ale credinţei”.

Punctul 5: „Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică” se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare a celor şapte sinoade ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor.”

Punctul 11: „Metodologia urmată în timpul desfăşurării dialogurilor teologice are drept scop rezolvarea diferenţelor teologice care au fost moştenite din trecut sau a eventualelor diferenţieri apărute mai recent şi căutarea elementelor comune ale credinţei creştine”.

Punctul 12: „Este evident că în timpul desfăşurării dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este reabilitarea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în iubire”.

Suntem adânc întristaţi de alcătuirea acestor texte pentru faptul că a căuta „unitatea pierdută a Bisericii” este în plină contradicţie cu gândirea şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi, cu Sfânta Scriptură şi cu întreaga Tradiţie a Bisericii noastre.

Sf. Ioan Gură de Aur spune: „ca toţi să fie una s-a împlinit deja prin unanimitatea interioară a credinţei, în ciuda apostaziei ereticilor, care este rodul superficialităţii lor”.

În Biserica Ortodoxă prin sintagma „unirea tuturor” s-a înţeles întotdeauna că cei care au căzut în păcat trebuie să se întoarcă la credinţa ortodoxă şi să arate umilinţă faţă de Sfânta Biserică, şi atunci, prin pocăinţă ei pot fi primiţi în Biserica Ortodoxă. Înţelegem aşteptarea continuă a unirii în credinţă a celor nedesăvârşiţi, prin pocăinţă, cu sfinţii Bisericii şi cu Hristos, Biserica se roagă ca toţi „să ajungă la măsura bărbatului desăvârşit” în Biserică, deşi cu adevărat desăvârşit este numai Dumnezeu-omul Hristos.

Dar calea desăvârşirii nu poate fi urmată fără unirea credinţei tuturor creştinilor, ca cei mici să ajungă la măsura celor desăvârşiţi. Acest lucru este prost înţeles în gândirea ecumenistă prin insinuarea că noi trebuie să ajungem la unirea în credinţă cu cei căzuţi din Biserică.

Hristos însuşi spune: „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai tăi sunt” (Ioan 17, 9); „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 22-23).

Biserica nu-i dă anatemei pe păcătoşi, aşteptând de la ei pocăinţa sinceră, dar îi dă anatemei pe eretici, care strâmbă credinţa, făcând astfel imposibilă întoarcerea celor păcătoşi, adică a noastră a tuturor, căci erezia face imposibilă unirea credinţei şi închide oricui calea către mântuire.

Credem că în afară de Biserica Ortodoxă nu există alte Biserici, ci doar schisme şi erezii. Iar în cele ce urmează dorim să dovedim acest lucru.

Caracteristică ecumenismului este exprimarea vagă a ideilor dogmatice, confuzia fiind rezultatul imposibilităţii de a împăca erezia cu adevărul. Dacă Simbolul de credinţă exprimă clar, fără îndoieli credinţa în unitatea Bisericii: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, cum putem înţelege exprimarea vagă a faptului că noi „acceptăm denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni eterodoxe”?

Ne întrebăm: care Biserici? Textul seamănă confuzie: credem în Biserică sau în biserici? Înţelegem din documentele citate următorul lucru: episcopii semnatari la Creta cer unirea în credinţă cu toţi ereticii, unirea Bisericii lui Hristos, în numele unei false iubiri, cu celelalte secte căzute în apostazie şi condamnate de Sinoadele Ecumenice. O mască de bună intenţie este aşezată pe document prin diferite justificări care însă nu stau în picioare, ci amestecă adevărul cu minciuna.

Mari personalităţi ale ortodoxiei s-au ridicat împotriva ecumenismului, îi vom menţiona pe cei recunoscuţi de către toţi: Sf. Iustin Popovici, Sf. Paisie Aghioritul, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, arhimandriţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Ierom. Serafim Rose, mulţime de arhierei, dintre care vom da exemplu doar pe actualul mitropolit Serafim al Pireului sau pe fostul patriarh Nicolae VI al Alexandriei, mulţi alţi mari profesori de Teologie. Ei cu toţii sunt de acord că ecumenismul este erezie, şi chiar mai mult – panerezie, căci urmăreşte scopul antihristic de unire a tuturor religiilor.

Nu este secret faptul că mulţi ierarhi ortodocşi cochetează cu masoneria, deţinând unii grade înalte masonice, primind sarcina „discretă” de a promova valorile masoneriei. Iată ce spune Pr. Prof. Dumitru Stăniloae într-o înregistrare audio făcută de tinerii din Liga Tineretului Ortodox din Braşov: „Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei, el relativizează credinţa adevărată”.

Iată şi cuvintele fostului patriarh al Alexandriei Nicolae al VI-lea (1968 – 1986), într-un interviu acordat ziarului „Orthodoxos Typos”: „Eu condamn ecumenismul şi îl consider nu doar erezie, ci pan-erezie – un cuib al tuturor ereziilor şi relelor credinţe. Cunoaştem bine forţele anti – creştine care dirijează din culise ecumenismul… Ecumenismul este îndreptat împotriva ortodoxiei. El reprezintă astăzi cel mai mare pericol, deopotrivă cu credinţa epocii noastre, divinizând afecţiunile şi plăcerile materiale”. El arată de asemenea că dialogul dragostei cu ereticii nu este sincer, ci este o cursă pentru ortodocşi: „Fiul rătăcit n-ar trebui să vorbească de iubire, ci doar de pocăinţă”.

Dialogul în chestiuni de credinţă cu ereticii este în fapt dialog cu diavolul după asemănarea dialogului Evei cu şarpele, care caută să înşele, punând la îndoială adevărurile ortodoxiei. Mărturisesc faptul că şi eu am fost prins o dată în mrejele acestei erezii, lucru care îmi provoca grele lupte de conştiinţă ortodoxă, legate de adevărurile ecclesiologice ale Bisericii, credeam că Duhul Sfânt lucrează chiar şi în alte religii, prin urmare că şi alţii se pot mântui.

Iar acceptarea unor astfel de gânduri a avut firesc şi o consecinţă nefastă în trăirea ortodoxă. De aceea nu doresc ca ortodocşii să fie munciţi de astfel de gânduri. Cred că acest duh îmi făcea rău nu doar mie, ci face rău întregii teologii româneşti, prinse în mrejele unei oarecare relativizări ale adevărurilor ortodoxiei.

Primul lucru care m-a scos din rătăcire a fost intrarea în legătură cu monahi şi ieromonahi de bună credinţă, al doilea – cărţile: Arhim. Haralambie Vasilopoulos „Ecumenismul fără mască”, Arhim. Serafim Alexiev: „Ortodoxia şi ecumenismul”, Ierom. Serafim Rose: „Ortodoxia şi religia viitorului”, Sf. Iustin Popovici: „Biserica ortodoxă şi ecumenismul”, Virgil Gheorghiu: „Marele exterminator şi marele sinod ortodox”, Ierom. Savatie Baştovoi „Audienţă la un demon mut”, cartea „Ne vorbeşte Părintele Iustin”, care cuprinde mai multe interviuri cu Părintele Iustin Pârvu, pe care eu personal îl consider cel mai mare sfânt român al zilelor noastre, avea un adânc simţ şi discernământ duhovnicesc şi ortodox.

Suntem întristaţi de faptul că ecumeniştii – teologi cu şcoli înalte, nu iau aminte la istoria bisericească, de unde învăţăm că astfel de dialoguri, în repetate rânduri, au culminat cu dureroase căderi. Să amintim doar Sinodul de la Ferrara – Florenţa şi cazul mitropolitului Atanasie Anghel, dar şi al tuturor adepţilor uniaţiei. Iar cei ca Sf. Marcu Evghenicul al Efesului sau Sf. Maxim Mărturisitorul la vremea lor, erau prigoniţi, lăsaţi singuri în staul cu lupii, dar luptând cu puterea Duhului Dumnezeiesc care îi întărea.

Din păcate, ştim toţi că aceşti lupi în piei de oaie erau chiar episcopii şi preoţii, şi mult mă tem, preacucernici fraţi, să nu ne arătăm şi noi, fără să vrem, asemenea acelora. Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a făcut ascultare de 5 sinoade tâlhăreşti. Minunat şi înfricoşător exemplu ne dă Dumnezeu: el singur sfânt, iar toţi cei care l-au condamnat – tâlhari şi lupi în piei de oaie, oare gândul acesta nu ne va da lacrimi de pocăinţă? Oare ce judecată vor avea acei slujitori ai sfintelor altare de la Dumnezeu, şi oare ce judecată vor avea cei de astăzi care au început prigoana în Biserică?

Cei învinuiţi de răzvrătire împotriva Bisericii pe motiv că nu acceptă ecumenismul sunt chiar bunii credincioşi ai Bisericii, interesaţi de propria lor mântuire, iar credincioşii superficiali se împacă chiar foarte bine cu ideea că toate religiile sunt bune, fiind căi care duc la acelaşi Dumnezeu, astfel justificând nepăsarea lor, căci şi ei spun că cred în Dumnezeu şi neapărat se vor mântui.

Vedem că datorită acestor „dialoguri” istorice, modele pentru noi, nu au rămas nesmintiţi „chiar şi unii dintre cei aleşi”. Ce motiv avem să credem că noi suntem mai buni când deschidem uşile Bisericii duhurilor eretice? Astfel, în loc să îndrepte minţile rătăcite ale ereticilor către dreapta credinţă, ecumenismul nu face decât să-i smintească pe ortodocşi, care încep să creadă că oricum ai crede este bine, de vreme ce Biserica şi-a pierdut unitatea, fărâmiţându-se în multe confesiuni, dintre care una ar fi, prin urmare, confesiunea ortodoxă.

După părerea teologilor ecumenişti, Duhul Sfânt lucrează şi în afara Bisericii Ortodoxe, adică în toate sectele, şi chiar mai mult – în toate religiile. Ca urmare a acestei erori ecclesiologice grave, s-a deschis drumul unirii mai întâi prin recunoaşterea botezului ereticilor. Acordul de la Balamand din 1993 recunoaşte în Biserica Romano – Catolică – „biserică-soră”, aşa cum se exprimă în p. 14, iar în p. 13 declară că avem aceleaşi Taine – succesiunea apostolică a episcopilor, unica preoţie care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, rebotezarea fiind exclusă, la fel ca orice formă de prozelitism.

„Spălarea creierilor” preoţilor şi teologilor fiind prevăzută la p. 30: „Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică. Toţi trebuie să fie informaţi mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale.”

Însă valabilitatea Sfintelor Taine se pierde, credem noi, odată cu ieşirea din Sfânta Biserică cea adevărată, care este Biserica Ortodoxă, care este în acelaşi timp Biserica Universală sau adevărat – Catolică.

Astfel a urmat firesc, vizita papei Ioan Paul II în România în anul 1999, unde a fost primit şi îmbrăţişat de ierarhii noştri ca arhiereu al lui Hristos, ca episcop al Bisericii, şi nu ca ereziarh – preşedinte al unui stat politic, fiind primii după 1000 de ani care am deschis uşa să intre lupul în staulul oilor.

În anul 2002 Preafericitul Teoctist întoarce vizita, fiind iarăşi prima dată după 1054 când un patriarh ortodox se întâlneşte cu papa la Vatican. Cu aceste ocazii s-a vorbit oficial de Biserici – surori şi de cei doi plămâni ai Bisericii, oficiindu-se slujbe ortodoxe, respectiv mesa, cu asistarea ambelor părţi. Urmează până în ziua de astăzi alte astfel de vizite în spirit ecumenist cu implicarea altor patriarhii ortodoxe.

În numele dragostei omeneşti şi lumeşti, potrivnice însă dragostei lui Hristos, s-au încălcat dispoziţiile unor importante sinoade pan-ortodoxe, considerate pe drept cuvânt ecumenice, adică Sinodul din 879 de sub Sf. Fotie cel Mare, care condamnnă învăţătura despre Filioque şi primatul papal; şi sinodul din 1351 de sub Sf. Grigorie Palama, care condamnă teologia apuseană a harului creat, arătând că intelectul omului nu poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin cunoaştere filosofică, ci prin rugăciune noetică şi isihasm, prin duhul smereniei şi prin pocăinţă, care constituiau baza învăţăturii Sf. Grigorie Palama, duh care, din păcate, lipseşte întregii mişcări ecumeniste (numită greşit „ecumenică”).

Greşită a fost şi ridicarea reciprocă a anatemelor dintre cele două Biserici în anul 1965, căci romano-catolicii nu au arătat vreun semn de pocăinţă sau vreo intenţie de revenire la Biserica mamă – cea Ortodoxă, ridicarea anatemelor devenind ilegală şi necanonică.
Se înşeală amarnic cei care cred că făcând parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, Bisericile Ortodoxe vor aduce la pocăinţă pe eretici.

Nu cunoaştem astfel de cazuri până acum. Dimpotrivă, neoprotestanţii văd C.M.B.-ul ca pe o mişcare harismatică, în care, urmărind unirea „bisericii fărâmiţate”, nu mai este nevoie să priveşti o altă confesiune ca fiind singura care deţine adevărul. De fapt această pretenţie a Bisericii Ortodoxe li se pare depăşită, înapoiată şi extremistă.

Atunci, ce mai căutăm noi acolo? După ei, toate confesiunile fiind căi de a ajunge la acelaşi Dumnezeu, sub sintagma – „unitate în diversitate”. Unii chiar laudă „diversitatea” cultelor, motivând că şi credinţa în Dumnezeu este asemenea persoanelor Sfintei Treimi – un Dumnezeu în trei Persoane, deci şi o credinţă în multe biserici, blasfemie îmbrăţişată şi de unii teologi ortodocşi. Unul dintre ei este IPS Nifon al Târgoviştei, care afirma la sesiunea plenară a CMB de la Busan din 4 nov. 2013 acest lucru: „Trebuie să explicăm cum că distincţia sau alteritatea sunt păstrate şi chiar cerute, prin venirea împreună şi realizarea unei mai mari dorite comuniuni a tuturor bisericilor”.

IPS sa mai afirmă tot acolo: „Cea mai mare provocare rămâne eclesiologia. Care este adevărata Biserică născută la Ierusalim şi împrăştiată în toată lumea? Cum am ajuns să avem atât de multe Biserici care au atât de multe, sau în anumite cazuri, atât de puţin în comun? Fie că ne place sau nu, situaţia în care să căutăm o nouă viziune asupra comuniunii dintre Biserici este una a diviziunii şi a separaţiei… toată problema în reuniunea Bisericilor constă în atenţia dintre unitate şi diversitate, trebuie să facem tot posibilul să acceptăm tensiunile şi să continuăm împreună pe drumul către unitatea vizibilă care în sfârşit va veni”.

Alt exemplu concret, ca să vedem unde poate ajunge o minte ecumenistă, este cel al hulelor rostite de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Stan, participant la întruniri interteologice şi interreligioase ca delegat al B.O.R. şi ca invitat ecumenic specialist în relaţii interreligioase.

La o înregistrare Speranţa TV pe data de 05. 06. 2015, afirmă următoarele: Adam nu a existat, facerea lumii e o metaforă preluată de la babilonieni, Vechiul Testament are în el numai prostii, spune: „Iisus Hristos n-a murit pentru păcatele noastre, deci pe Golgota n-a fost o jertfă. Toată teologia asta este apă de ploaie. A murit fiindcă a fost ucis şi a fost ucis deoarece a zis că este Fiul lui Dumnezeu.”

Cuvintele „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” sunt, spune el, o prostie; nu e de acord cu scrierile Sf. Ap. Pavel, care îl contrazice pe Mântuitorul. Chiar şi moderatorul emisiunii, neoprotestant, rămâne uimit de aceste afirmaţii.

Am dat aceste exemple pentru a expune gândirea tipic ecumenistă şi a înţelege cât de adâncă este rătăcirea. Gândesc că unii ca aceştia nu au fost mustraţi pentru că sunt conducători de frunte ai ecumenismului la noi în ţară, mai zeloşi decât neoprotestanţii, dar trist este faptul că bunii creştini care s-au ridicat împotriva ereziei ecumeniste, sunt astăzi prigoniţi: ieromonahi, preoţi, monahi şi credincioşi.

De fapt exemple, precum sunt cele arătate mai sus sunt multe, iar ecumeniştii se bucură la auzul unor astfel de afirmaţii, căci li se confirmă că şi alţii gândesc ca ei, neînţelegând că se află în rătăcire. Urmând fruntaşilor dialogurilor intercreştine teologia românească vrea să ajungă la gândirea lor. Cartea arhimandritului bulgar Serafim Alexiev „Ortodoxia şi ecumenismul” este plină de astfel de exemple, pe care acesta ni le oferă, după o temeinică cercetare, spre îndreptarea noastră.

Ca urmare a dialogurilor intercreştine, teologii ortodocşi sunt nevoiţi să accepte grave compromisuri dogmatice şi ecclesiologice. Tocmai de aceea Sf. Ap. Pavel îl îndeamnă pe Tit: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.” (Tit 3, 10-11).

Biserica întotdeauna a mers pe linia acestui îndemn, mustrându-i pe eretici, ca unii care au căzut din harul mântuirii, din corabia lui Hristos care este Biserica, preînchipuită în Vechiul Testament de arca lui Noe. Sfinţii Părinţi nu au intrat în mincinosul „dialog al dragostei” cu ereticii, ci i-au mustrat, din adevărată dragoste, urmărind mântuirea lor, iar nu linguşeala, ca aceştia să ia aminte că s-au lepădat de harul lui Dumnezeu.

Astfel, ecumeniştii de azi, care îi nesocotesc pe Sfinţii Părinţi, considerându-i învechiţi în gândire, fac loc diavolului în sufletele lor prin discuţii interminabile cu ereticii, care niciodată nu vor duce la rezultatul aşteptat de ei – ca ceilalţi să vină la ortodoxie. Chiar şi dacă s-ar întâmpla asta, nu le-ar fi spre mântuire, ci ar împlini faptele fariseilor mustraţi de Domnul, Care le spune că ei umblă îndelung căutând să facă un prozelit, şi când îl găsesc, îl fac îndoit mai rău decât ei, fiu al gheenei.

Cerem astfel ierarhilor B.O.R., păstorilor noştri, cărora Hristos le-a încredinţat sufletele noastre spre mântuire, faţă de care şi noi facem ascultare fiiască întru Domnul:
– Ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Mondial al Bisericilor;
– Încetarea promovării ecumenismului în şcolile teologice şi în noile manuale de religie de clasa a IV-a;
– Lepădarea de semnăturile din documentele eretice de la Creta;
– Încetarea şi interzicerea rugăciunilor în comun cu ereticii, în special în „săptămâna de rugăciune în comun”, conform canoanelor 10 şi 45 apostolice;
– Renunţarea la inovaţiile introduse în cult, precum recunoaşterea botezului ereticilor, săvârşirea căsătoriilor mixte, cenzurarea unor texte din cultul Bisericii referitoare la vina iudeilor pentru răstignirea Mântuitorului. Cerem revenirea la vechile practici ale Bisericii în aceste privinţe;
– Revenirea la vechiul calendar spre unitatea liturgică a Bisericilor, acţiune prin care s-ar putea readuce în Biserică schismaticii stilişti.

Rog pe Înalt Prea Sfinţia Sa să prezinte această petiţie la următoarea întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

La finalul acestui referat doresc să adaug textul anatemei aruncate de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, în august 1983, imediat după adunarea de la Vancouver, asupra ecumenismului:
„Anatema – celor care se ridică împotriva Bisericii Ortodoxe şi susţin că Biserica lui Hristos s-a împărţit în aşa-zise „ramificaţii” ce diferă una de alta după doctrină şi modul de viaţă, sau că Biserica nu a existat în mod văzut, ci se va constitui abia în viitor, când toate „ramificaţiile” sau părţile, sau confesiunile şi chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup. Anatema – şi celor care nu deosebesc preoţia şi Tainele Bisericii de „preoţia” şi „tainele” ereticilor, dar afirmă că botezul şi euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici anatema – şi celor ce comunică în mod conştient cu ereticii amintiţi sau susţin, propagă şi iau apărarea ereziei ecumeniste proaspăt apărute a acestora sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a creştinilor scindaţi!”

Cu dragoste întru Hristos,

5 octombrie 2016

nevrednicul Pr. Evghenie Televka,

Parohia Prod

____________________

Sursa – http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/04/19/lupta-parintelui-evghenie-care-la-condus-la-marturisire-si-jertfa-intru-hristos/