”Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să realizeze binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul Adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere ca „dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).
Separarea şi diferenţierea umanistă eretică între Dragoste şi Adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei divino-umane şi a pierderii echilibrului şi gândirii sănătoase duhovniceşti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi. Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună „cu toţi sfinţii” în Adevăr şi Dragoste, au şi vestesc din vremurile Apostolilor până astăzi această dragoste mântuitoare divino-umană faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi pacifismul umanist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc rădăcinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbidă şi etica lor neputincioasă cea „după predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Şi mai mult: vădesc criza evidentă a credinţei lor umaniste în Adevăr şi nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică şi sobornicească, divino-umană în adevăr şi în har.”

Sf. Iustin Popovici