Citiți și slăviți marile minuni ale Prea Sfintei Fecioare, Maica lui Dumnezeu și Maica noastră preasfântă!
.
O MINUNE A MAICII DOMNULUI!
Despre măcelarul evreu care batjocorea icoana ei!
.
 Acum 23 de ani în urmă, în 1997, era în postul Adormirii Maicii Domnului, când un autocar se îndrepta spre orașul Iași. În acel autocar erau mitropolitul Ciprian(bătrânul) de Oropos, PS Fotie al Bulgariei, PS Ambrozie de Methoni, schimonahul Adrian și mulți creștini din Grecia. Ajunși în Iași, au fost și s-au închinat moaștelor Sf. Cuv. Parascheva în Catedrala Mitropolitană dar și în biserica Sf. Trei Ierarhi, apoi s-au dus la Biserica Sf. Cuv. Parascheva, unde erau așteptați, cu bucuria vădită pe chipurile lor, de preotul paroh Vasile Leonte înconjurat de un grup de credincioși ieșeni. După ce arhiereii s-au închinat în biserică la icoane, mitropolitul Ciprian, din fața Sf. Altar, a început să le vorbească în limba greacă celor adunați acolo. Tălmaciul era Preasfințitul Ambrozie. Le-a mulțumit credincioșilor pentru primirea lor călduroasă și le-a mai adresat câteva îndemnuri duhovnicești. Apoi, făcând o pauză scurtă, și-a întors privirea spre părintele Adrian, care era undeva lângă el, și le-a spus celor adunați că acest părinte le va istorisi ceva ce-i va ajuta foarte mult duhovnicește sau, poate, unora, le va schimba viața.
Luat prin surprindere, căci nu se aștepta la asta, schimonahul Adrian – dându-și seama la ce face referire mitropolitul – făcu un pas în față, apoi tuși ușor ca să-și dreagă glasul. Privi scurt și timid mulțimea, trase aer adânc în pieptu-i de bătrân (era tot nins de vreme) și începu:
Ceea ce am a vă spune nu este o poveste, este realitate… Duceți-vă cu gândul la anul 1970; atunci se petrecea. La periferia Atenei, într-o zonă unde colcăia de lume, era o măcelărie renumită. Era renumită prin aceea că avea întotdeauna carne proaspătă, spre deosebire de altele, și aveai de unde alege după plac. Pentru asta stăteau oamenii la rând ore-n șir. Măcelarul era evreu. Într-una din zile, în rândul cumpărătorilor, cu pași mărunți, înainta un creștin cu fața dogorită de soarele mediteranean și, deasupra gurii, străjuia o mustață bogată, neagră –semnul distincitv al creștinilor. Deoarece erau foarte mulți și rândul înainta anevoie, îl apucă plictiseala. Scoase atunci, din buzunarul hainei de postav, niște țigări strânse într-o hârtie mototolită, și-și aprinse una cu nerăbdare. Asta era una din patimile care-l războiau – fumatul, deși era creștin ortodox. Peste ceva timp, strivise țigara sub talpă căci îi venise, deja, rândul la tejgheaua evreului. Îi spuse acestuia ce dorește și-apoi privi la evreu cum, pe o bucată de lemn (o scândură mai groasă), cu un satâr greu, ciopârțea dintr-un picior de vită spre a-i pregăti comanda. Tare se mai minuna creștinul de îndemânarea măcelarului evreu. Însă, tot uitându-se el cum satârul tăia năpraznic aerul și se oprea cu un trosnet puternic pe bucata de lemn, văzu că pe acel lemn era pictat ceva.
Ascuțindu-și, curios, privirea, reuși să distingă fața Maicii Domnului. Acea bucată de lemn în care lovea, parcă cu ciudă, evreul, era icoana Maicii Domnului! Da, evreul, înadins, ca să-și arate disprețul față de creștini, o batjocorea astfel pe Împărăteasa Cerului… Creștinul înghețase de spaimă. Deodată, cu sprâncenele împreunate de furie, sări vijelios peste tejghea, prinse icoana și o trase iute la el. Apoi, fulgerând din priviri, îi strigă cu mânie evreului: «Nu ți-e frică, păgânule?? Nu te temi tu să-ți bați joc, astfel, de Maica Domnului nostru?? Îndată-l va trimite pe arhanghelul Mihail, din înaltul Cerului, și te va spinteca cu sabia-i de foc!!»Evreul, cu un soi de nepăsare sfidătoare, privea la el și a început a se scutura de râs. Îndurerat, creștinul, ținea icoana pe brațul stâng iar cu degetele scurte și butucănoase de la mâna dreaptă, mătura, ușor, cu duioșie, bucățile de carne de pe fața Stăpânei noastre, apropiindu-și buzele să o sărute. Mai erau creștini în carmangerie. Toți murmurau între ei cu groază.
În acea clipă, din icoană, s-a văzut o lumină orbitoare, vie, ca un petec de soare. Apoi, se auzi un glas de femeie, potolit dar dojenitor, dureros, spunându-i creștinului: «De ce te miri așa? Da, de ani de zile, acest evreu lovește cu satârul în mine. Și eu rabd! Rabd… pentru că mai lesne îmi este mie să îndur asemenea batjocură de la un evreu care nu mă cunoaște, decât de la tine, creștinule, care, cu gura duhnind a tutun, te apropii să-mi săruți chipul! Eu, în fiecare zi îți îndrept pașii pe cale și te apăr de tot răul, iar tu…tu, în schimb, în fiecare zi îmi întinezi chipul cu gura ta spurcată! TU ești păgânul, nu el!!»Glasul a încetat și lumina a dispărut. În încăpere, deși erau atâția oameni, nu se mai auzea nimic. Nimic!…părea că și timpul s-a oprit din «măsurarea destrămării». Nimeni nu îndrăznea nici măcar să clipească. Toți au rămas uluiți de acea minune. Cu respirația tăiată, parcă așteptau ceva… După o scurtă zăbavă, se dezmetici creștinul, așeză în grabă icoana pe tejghea și, cu privirile plecate, rușinat, și-a făcut, iute, loc prin mulțime, pierzându-se în vâltoarea străzii. Ușor, ușor, oamenii prinseră a murmura. Numai măcelarul rămase, încă, încremenit și, așa cum era – proptit cu spatele-n perete, se holba, mut de uimire, la icoana de pe tejghea. În cele din urmă, se urni din loc și, cu mersul legănat și cu o grimasă de morocănos, îndemnă clienții să părăsească măcelăria spunându-le că a sosit ora închiderii. Nedumeriți dar și nemulțumiți oamenii au ieșit iar el a tras obloanele în urma lor. Era de-a dreptul răvășit… Trăia ceva ce nu simțise niciodată în viața lui, ceva ce nu-și putea explica dar, care, îi mistuia ființa, altădată, atât de îndârjită și de cătrănită. Abia ajunse înapoi lângă icoană și se uita la ea ca năucit. Încerca din răsputeri să-și stăpânească firea dar, fără izbândă… Se prăbuși în genunchi înaintea Împărătesei. Cu inima strânsă de durere, cu mișcări domoale, pline de gingășie, apucă icoana cu amândouă mâinile și, pentru prima dată, o privea în ochi pe Stăpâna Cerului și a Pământului. Pentru prima dată, după atâția ani, privirile lor se întâlneau, se cercetau, se cunoșteau… Simțea cum un val uriaș de fierbințeală îi potopea ființa, astâmpărându-se în piept. Ardea tot. Mintea nu mai era în stare să mai întrebe ceva; se oprise pentru câteva clipe. Ochii începură a se umezi și a revărsa șuvoaie de lavă… A plâns așa, nemișcat, o bucată. Apoi, cu gândul, începu să îi vorbească: «Tu… Tu chiar trăiești! Ești vie!… Tu chiar ești Maica creștinilor!… Înseamnă că El, chiar este Hristosul, Mesia!»Plângea de parcă ar fi pierdut totul din lumea asta. O durere sfâșietoare se plimba din piept în cap și înapoi. «Atâta timp în întuneric…atâția ani Te-am batjocorit; și tocmai acum mi Te-ai arătat, Maica Hristosului întrupat!… Nu știu dacă mă vei ierta vreodată pentru tot trecutul meu, însă, știu ce trebuie să fac de acum înainte!» S-a ridicat oftând adânc, a spălat icoana de resturile de carne într-o găleată cu apă curată și, strângând-o tare la piept, a ieșit în stradă. Auzise, cu mult timp în urmă, că, undeva, la vreo patru ore de mers, creștinii au un locaș mai mare de rugăciune. Era mânăstirea Sf. Ciprian și Iustina din Attica, ce se afla sub păstorirea mitropolitului Ciprian. Prin îmbulzeala orașului, cu icoana la piept, cu lacrimile fierbinți pe față și cu pași mari și grăbiți porni într-acolo. Tot drumul nu văzu și nu auzi nimic. Mintea lui a vorbit întruna cu Împărăteasa. Când a ajuns la porțile mănăstirii, a întâlnit un călugăr bătrân și uscat căruia i-a povestit tot ce s-a petrecut. Preț de jumătate de ceas călugărul a ascultat minunându-se de vorbele evreului, apoi, la sfârșit, căutând adânc în ochii lui, l-a întrebat scurt: «Și acum?».«Și acum știu ce voi face.», răspunse măcelarul. «Vreau să mă botez!»
A stat acolo, la mânăstire, vreo câteva zile, învățând despre ortodoxie și așteptând botezul. Povestirea lui se răspândise printre părinții din acea obște, sporindu-le dragostea către Cea Preacurată. După ce s-a botezat, el nu s-a mai întors la măcelărie, ci, a lepădat tot trecutul său și a ales o viață nouă – s-a făcut călugăr!…”
 Aici, după ce povesti oamenilor din biserică toate acestea, schimonahul Adrian, se opri. Se opri pentru că glasul începu să-i tremure de emoție; dădea să plângă. A suspinat o dată lung și, cuprinzând cu ochii mulțimea credincioșilor, i-a întrebat: „Știți cine este acel evreu?”.Făcu o pauză scurtă, apoi le-a strigat: „Eu sunt!!… Eu sunt acel evreu măcelar care mi-am bătut joc de Născătoarea de Dumnezeu atâta timp! Dar, Ea, cu dragostea Ei de mamă, m-a adus la Lumină!” Oamenii adunați au început să se-nchine și să vorbească, ușor, între ei exprimându-și mirarea și slăvindu-o pe Preasfânta Fecioară Maria.
Părintele Adrian n-a mai putut continua și s-a retras la locul lui, acoperindu-și fața cu mâinile. Plângea… PS Ambrozie, care a tradus tot, a preluat cuvântul și le-a spus celor ce priveau uimiți: „Două lucruri trebuie să învățați din viața acestui părinte: primul – cât de mult urăște Maica Domnului fumatul și, al doilea – cât de mult ne rabdă nelegiuirile și ne așteptă ca, într-o bună zi, cu durere adâncă și cu dragoste de fiu, să ne întoarcem la ea – Mama noastră!”
.
(Calin Matei Popovici)