“Dacă mi s-ar cere să identific principala caracteristică a secolului XX în întregimea lui, aș fi din nou incapabil să găsesc ceva mai precis decât că: oamenii au uitat de Dumnezeu. Decăderea conștiinței umane, lipsită de dimensiunea sa divină, a fost factorul determinant al tuturor crimelor majore din acest secol. Prima dintre ele a fost Primul Război Mondial și mare parte din situația în care ne aflăm acum se datorează acestuia. A fost un război –a cărui amintire tinde să se șteargă– care a izbucnit când Europa, plesnind de sănătate și abundență, a căzut într-o furie a auto-mutilării ce i-a distrus forțele pentru un secol, poate mai mult ori poate pentru totdeauna.

Din Revoluția Franceză și din ura acesteia față de Biserică, tot Dostoievski a fost acela care a tras concluzia că “revoluția trebuie să înceapă cu ateismul”. Și acesta este adevărul. Lumea nu a mai cunoscut o respingere a lui Dumnezeu atât de organizată, de militarizată și de tenace în ura ei (față de Dumnezeu, n.tr.) precum cea practicată de marxism. Ura de Dumnezeu este principala forță care stă în centrul sistemului filosofic al lui Marx și Lenin, mai importantă decât toate falsele lor lozinci economice și politice. Ateismul militant nu e accidental sau un fenomen marginal al comunismului. Nu e un efect secundar, ci e pivotul central.

Profesorii atei educă tânara generație din Vest în spiritul urii față de propria societate. Prinși de patosul retoric uităm că defectele capitalismului nu reprezintă nimic altceva decât defectele de bază ale firii omenești, cărora li s-a dat o libertate neîngrădită precum și tot felul de drepturi ale omului; uităm că în regimul comunist (iar comunismul le suflă acum în ceafă formelor moderate de socialism, care-s instabile) defecte similare stăpânesc practic orice persoană aflată într-o poziție de autoritate, în timp ce toți ceilalți sunt egali – o egalitate a sclavilor trăind în sărăcie lucie.

Ura întreținută în mod deliberat se răspândește astfel în jur, contaminează tot ce e viu, viața însăși, lumea cu culorile sale, sunetele, formele, trupul omenesc. Arta plină de amărăciune a secolului XX piere ca urmare a acestei uri, căci arta e neroditoare fără dragoste. În Est arta s-a prăbușit pentru că a fost doborâtă și călcată în picioare, dar în Vest a decăzut voluntar, un declin artificial și ostentativ, în care artistul în loc să încerce să reveleze divinul (prin artă, n.tr.), se pune pe el însuși în locul lui Dumnezeu. Și în acest caz suntem martorii aceluiași efect al unui proces universal, în care atât în Est, cât și în Vest, se ajunge la aceleași rezultate și din nou din același motiv: oamenii L-au uitat pe Dumnezeu.”

“În condițiile în care la orizont se profilează evenimente globale amenințătoare, care stau să se prăvălească asupra noastră precum niște munți, poate părea nelalocului lui să reamintesc ideea conform căreia ceea ce hotărăște existența sau non-existența noastră (a omenirii, n.tr) se află întâi de toate în fiecare inimă omenească, în felul în care inima alege binele sau răul. Acest lucru este valabil și în ziua de azi și este ideea pe care ne putem bizui cel mai bine. Teoriile sociale care promiteau atât de multe au dat faliment și ne-au lăsat fără acoperire. De la oamenii liberi ai Occidentului era rezonabil să așteptăm să realizeze că sunt induși în eroare de numeroasele idei false liber nutrite și să nu se lase mințiți cu atâta ușurință.

Toate încercările de a găsi o cale de rezolvare a problemelor lumii contemporane vor rămâne fără rezultat atâta vreme cât nu ne redirecționăm conștiințele prin pocăință spre Creatorul tuturor: fără aceasta, nici-o cale de ieșire nu se va ivi și în van o vom căuta. (…)”

(Alexandr Soljenițîn)