Un fragment din cartea „Răspunsuri duhovniceşti”, editia a II-a, 2007, de pr. Argatu V. Ioan, în care tatăl autorului, luminatul duhovnic Ilarion Argatu, formulează câteva prevestiri aspre pentru generaţiile ce vin, a constituit pentru unele televiziuni un prilej de a mai difuza repetat un „fapt divers” către privitori şi de a minimaliza, în context, cuvintele îngrijorate ale Părintelui. Ce spune arhimandritul Ilarion Argatu: „Vin vremuri grele pentru că s-a împuţinat credinţa. […] Se vor contopi preoţii cu mirenii şi nu va mai fi cine să conducă pe credincioşi. Credincioşii vor rătăci, că nu vor mai găsi nici păstorul şi nici calea. Vor conduce banul şi interesul de a câştiga averi. […] Nu vor mai pune preţ pe mântuire, credinţă, frică de Dumnezeu, datorie, obligaţie, răspundere şi conştiinţă, ci pe bani”. Ei bine, televiziunile aruncă în derizoriul unui senzaţional ieftin previziunile unui purtător de Duh Sfânt, ceva de felul, i-auziţi ce zice un moşulică, vin vremuri grele, cu popi care mişcă banul de colo-colo! Li se pare normal să fie aşa! Ei văd şi aud, dar nu înţeleg nimic. Însă, fără să-şi dea seama, fac lucrarea lui Dumnezeu Care ne trimite, inclusiv prin televiziuni, semnale de avertizare. Marele duhovnic Ilarion Argatu a făcut aceste preveniri cu două-trei decenii înainte şi viitorul pe care nu-l pricep telepaţii actuali a şi venit. Societatea omenească, mai ales aceea creştină, datorită secularizării şi ecumenismului impus în Biserică, îndură acum grozavele realităţi prevăzute de Părintele Ilarion. Şi Părintele Iustin Pârvu ne spunea aceleaşi lucruri cu vreo 10-15 ani în urmă. Dar şi Sfântul Nil Athonitul (adormit la anul 1651) ne previne la fel, doar cuvintele sunt altele, duhul înainte vederii e acelaşi: „Pe la anul 1900, mergând spre jumătatea mileniului al optulea de la facerea lumii, […] păstorii creştinilor, arhierei şi preoţi, vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii. […] Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoţi credincioşi şi evlavioşi şi va fi vai de creştinii care se vor afla în lume, căci îşi vor pierde cu totul credinţa, nevăzând la nimeni lumina cunoştinţei. Atunci se vor duce la locurile ascunse şi sfinte (mânăstiri şi schituri), ca să găsească mângâiere sufletului de multele tulburări şi ispite pe care le vor întâmpina zilnic; dar uşurare nu vor găsi, căci peste tot vor fi piedici şi sminteli”. Ne aflăm în anul Domnului 7526 de la facerea lumii, deci am trecut de „jumătatea mileniului al optulea”, cum precizează Sfântul Nil momentul pentru proorociile sale; rezultă că trăim crunta realitate pe care dânsul a prezis-o. Nu o percep aşa cum este, nici televiziunile sau ziarele, nici clerul, dar mai trist e că nu o pricepem şi nu o înţelegem nici noi, turma care aleargă prin locuri ascunse să găsească alinare. Însă, Dumnezeu Proniatorul se îngrijeşte ca să ne ajungă la urechi semnale, insistent repetate, privitoare la aceste vremuri dominate de apostazie, de viclenie, de răutate.

Iată sunt doi ani de când ecumenismul a devenit lege tacită în Biserică (după sinodul viclenit din Creta), nu se vorbeşte deschis, dar se face. Unii preoţi şi unii mireni s-au îngrădit, alţii s-au retras pur şi simplu, dar toţi, absolut toţi, sunt derutaţi şi aşteaptă să se întâmple ceva rău. Intră în realitatea vie cuvântul evanghelic care spune: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5, 13). Aceasta e vremea când creştinii ortodocşi care, până ieri, erau „lumina lumii” (Matei 5, 14), astăzi nu mai deosebesc calea de dreapta de aceea de stânga, rătăcire anunţată de Sfântul Nil Athonitul cu aproape 500 de ani în urmă. Înseamnă că deja sarea s-a stricat, nu mai avem cu ce să „dregem” lumea aceasta, nu mai e în lucrarea creştinilor o astfel de păstrare în lumină a credinţei, s-au întunecat toate cărările. Şi ce e de făcut, în această situaţie?

Ne-a răspuns şi ne desluşeşte în veşnicie Însuşi Domnul Iisus Hristos: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7) sau foarte limpede: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Vedeţi, Duhovnicii şi Sfinţii Părinţi ne avertizează că vom pierde calea către Dumnezeu, iar Domnul ne spune clar: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6). Şi oare găsim această Cale, adică pe Hristos Mântuitorul, alergând ca fiul risipitor după roşcove, trecând din club în club şi din bar în bar, efectuând croaziere de plăceri pe mări şi oceane, petrecând în săli de spectacole şi pe stadioane la concerte şi la întreceri sportive, privind toată ziua nălucirile televizorului, vizitând muzee şi, uneori, mânăstiri (vai, ce frumoase picturi, ce linişte e acolo!), furându-ne unii altora banii din buzunare şi din conturi bancare? Alergând în deşert, prin munţi şi pe maluri de râuri? Hristos, Cel pe Care îl căutăm noi, nu e acolo, ci vedem doar creaţia lui, care, între noi fie vorba, geme şi suspină din cauza păcatelor noastre. E limpede că nici în erezia ecumenistă, nici în apostazia generalizată nu-L vom găsi. Atunci, unde? Iată, în cuvântul Domnului citat mai sus se află răspunsul: rugaţi-vă cu dreaptă credinţă (în duh şi adevăr) şi vi se va deschide o uşă spre calea care duce la Mine! Întărind cuvântul evanghelic, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă şi ne porunceşte: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17).

Când alergăm spre exterior, cu o anume disperare, căutând ceva ce nu ştim, ne aflăm în plin exerciţiu al păcatului şi în mare rătăcire. Încercăm să ne conservăm viaţa, să consolidăm confortul pentru ea, lucrări despre care Părintele Dumitru Stăniloae ne învaţă că sunt cele mai mari erori pe care le facem: „Răul vine dintr-o neînfrânată lăcomie a firii noastre actuale după viaţă; lăcomie alimentată de teama neîncetată şi chinuitoare de împuţinare a vieţii noastre, de sleire şi de sfârşire a ei. […] Aceasta a fost urmarea păcatului strămoşesc: dezlănţuirea firii, a poftei ei nemăsurate după viaţă, ieşirea din frâna spiritului care a guvernat-o raţional, din viziunea adevărului că Dumnezeu este, în ultimă analiză, asiguratorul vieţii noastre. Dezlănţuirea aceasta a echivalat cu uitarea lui Dumnezeu, a credinţei şi a nădejdii în El, şi cu războiul tuturor contra tuturor, fiecare văzând în celălalt o piedică şi un concurent în întărirea propriei vieţi Mântuirea de această stare nenorocită nu poate veni decât prin facerea drumului invers. […] Dacă păcatul e exaltarea, umflarea vieţii noastre pământeşti, mântuirea nu poate sta decât în înfrânare, în asceză, înţeleasă în tot cuprinsul ei vast şi în toate aspectele ei: abnegaţie, smerenie, sobrietate, jertfă, sărăcie, suferinţă, moarte, care toate înseamnă Cruce” (Ortodoxie şi românism, Asociaţia Românilor din Bucovina de Nord, 1992, p.p. 262, 263, 264).

Să facem drumul invers, luându-ne crucea, dinspre ţinutul păcatului spre noi înşine. Să renunţăm la goana după nălucile păcatului, pe care le confundăm cu viaţa şi să ne întoarcem spre adevărata Viaţă care este Hristos. Unde este şi cum dăm de El? În inima noastră, înlăuntrul nostru. Ne spune Domnul, să luăm aminte: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), întrucât chipul lui Hristos este în inima noastră şi ne aşteaptă să intrăm după El şi să dobândim asemănarea cu El. Prin sondarea propriului sine. Dar nu prin psihanaliză şi hipnoză, sau prin metode orientale, yoghine, zen, paranormale etc., că atunci dăm peste demonul din noi şi ne va fi mai rău ca înainte. Uşa către El e bine ferecată şi se descuie numai cu rugăciunea, folosind tot instrumentarul ascezei, pe care Părintele Stăniloae ni l-a prezentat mai sus.

Rugăciunea! Pare atât de simplu! Un sfânt părinte spunea că drumul de la minte la inimă e mai lung decât acela de la pământ la cer. Anevoie este de găsit şi de călătorit pe el. Cuviosul Mitropolit Antonie Mărturisitorul scriind, parcă oftează alături de noi: „Grea e calea nevoinţei, dar dulce-i raiul şi minunat este Mirele sufletului – Hristos Dumnezeu – calea lucrării rugăciunii fiind, de fapt, calea spre El” (Calea rugăciunii lăuntrice. Manualul isihiei, Egumeniţa, Galaţi, p. 61). Iată, a rânduit Bunul Dumnezeu oameni sfinţi, contemporani cu noi, care să ne arate calea în vremuri de mare restrişte. Acest Manual al isihiei este scris de Vlădica Antonie după anul 1956, când a scăpat din lagărele sovietice şi era nevoie să se adreseze creştinilor risipiţi în lume fără îndrumători duhovniceşti, fără cuvânt evanghelic, fără învăţătură dreaptă. Când se va înăspri prigoana ecumenistă şi la noi, această carte va fi un îndrumar preţios în singurătatea şi în îngrădirea noastră de apostazie. Adoptând rugăciunea lăuntrică drept formă de luptă şi de rezistenţă şi negăsind un conducător încercat în această lucrare, Domnul Iisus Hristos Însuşi ne va conduce. Vlădica Antonie ne încredinţează de acest adevăr: „Dacă nu ai găsit persoane iscusite (care să te conducă – n.n.), să nu-ţi fie frică, ci tu să petreci cu rugăciunea şi la ea să fii atent, iar toate celelalte lucruri să le alungi. […] În rugăciune şi prin rugăciune lucrează însuşi Dumnezeu.” (op. cit., p. 79 şi, respectiv, p. 78). Ce lucruri să alungăm? Să fim atenţi să nu se interpună un duh rău, ca ispită, în locul Domnului Iisus Hristos şi să nu primim manifestările străine. Pentru aceasta este destul să facem rugăciunea curat, cu foarte multă atenţie la Numele Domnului, fiindcă trebuie să luptăm cu noi înşine şi cu duhurile răutăţii. Iată, şi proorocul David, din adâncă vechime, ne întăreşte: „Cu Tine pe vrăjmaşii noştri îi vom lovi şi cu numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală asupra noastră” (Ps. 43, 7). Aţi auzit? Cu puterea Numelui Domnului Iisus Hristos vom nimici duhurile rele care ne răpesc mântuirea! Şi Vlădica Antonie ne îndeamnă: „În calea spre Domnul, rugăciunea este arma duhovnicească, de neînlăturat a minţii. De ce? Pentru că lupta are loc cu duhurile întunericului care acţionează prin patimi, cu înseşi patimile, cu trupul, cu lumea, patimi care sunt pământeşti şi atrag spre pământ. Rugăciunea, care este sabia duhului, distruge această oştime a răului, aducându-l (răul, n. n.) într-o totală inactivitate, demonstrând astfel lipsa de forţă a răutăţii în faţa puterii lui Dumnezeu. Rugăciunea te face să înţelegi neputinţa omenească în lupta cu răul şi, în final, schimbă în întregime firea omenească. Rugăciunea conduce mintea neputincioasă în sine, minte care se curăţă întărită fiind de Dumnezeu. Ea conduce şi sufletul prin toate ispitele cele cumplite, slăvindu-L pe Dumnezeu – Atotputernicul Dumnezeu” (op. cit., p. 8).

Ce rugăciune defrişează calea lăuntrică? Răspuns: Calea rugăciunii lăuntrice este deschisă de următorul cuvânt care vine de la Sfinţii Apostoli, prin Sfinţii Părinţi, până la noi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Fiind rostită cu rupere de inimă de către vameşul („Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”), această rugăciune este accesibilă pentru orice om, în primele trei faze ale ei: vorbită, a minţii şi a minţii din inimă lucrătoare. Celelalte etape, mai înalte, ale rugăciunii, intră în grija exclusivă a Duhului Sfânt. Dar până a ajunge acolo trebuie multă luptă (cu trupul, cu lumea şi cu duhurile răutăţii), atenţie şi conlucrare cu harul Domnului, care ne conduce în taină. Sfântul Simeon Noul Teolog îl povăţuieşte părinteşte pe rugătorul intrat în această bătălie: „El trebuie să iasă cu inima din lumea aceasta şi să intre în mormântul pocăinţei şi smereniei cu mărturisirea suferinţelor Domnului. Atunci Hristos, care pentru noi a murit şi a înviat, intră în cel ce se pocăieşte şi îi învie sufletul, care se află în moarte. Asupra creştinului care Îl are în inima sa pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, moartea nu mai are nici o putere” (Ţelul vieţii creştine, Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 32). E înfricoşător ce ne propune Părintele Simeon Noul Teolog, să intrăm în mormântul pocăinţei şi al smereniei, spre care, cu siguranţă, ne va conduce rugăciunea lăuntrică. Dar vă întreb, nu sunt de mii de ori mai înspăimântătoare apostazia generală şi ecumenismul care asfaltează acum autostrăzile spre iad? Nu sunt grozave proorociile sfinţilor care descriu limpede situaţia gravă ce ne-a cuprins? Şi dacă Biserica oficială şi-a liberalizat opţiunile, virând către unitatea cu ereticii, nouă ce cale ne mai rămâne către Dumnezeu? Rugăciunea lăuntrică, ne povăţuiesc sfinţii, este singura cale a creştinului izolat în „apele multe” ale duhului antihristic. Cuviosul Averchie Tauşev ne asigură că, în vremurile care au năvălit peste noi, aducând cu ele prigoanele antihristului, „cei rămaşi credincioşi dintre creştini vor fugi în pustie, şi în munţi şi în peşteri, rugându-se zi şi noapte, cu mare smerenie… ca să fie izbăviţi de şarpe…şi aceasta li se va da lor de la Dumnezeu (după cum spune Sfântul Efrem Sirul)” (Apostazia şi Antihristul după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa, 2008, p. 182).

       Aşadar, nu peşterile şi pustiile ne vor ocroti, ci rugăciunea neîntreruptă şi puterea lui Dumnezeu!

 

Ioan ENACHE