Un oarecare soldat francez, Michel, deportat într-un lagăr nazist în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, povesteşte în jurnalul său:
“Într-o zi, m-a chemat comandantul lagărului. Am fost dus într-o cameră unde era pusă o masă cu un singur tacâm, apoi a intrat comandantul. Mie îmi era foame de lup. Comandantul s-a aşezat la masă şi a fost servit cu un ospăţ regesc, iar eu trebuia să stau acolo şi să privesc. El îşi lingea buzele, în timp ce eu muream de foame. Dar ce era mai rău încă nu venise. La sfârşit i s-a adus cafeaua. Atunci a scos un pachet pe masă şi a spus: «Priveşte acest pachet. Ţi l-a trimis soţia de la Paris. E plin de prăjituri». Ştiam cât de puţin era de mâncare în acea vreme şi cât trebuia să fi economisit soţia ca să-mi facă acest pachet. Apoi comandantul s-a pus să le mănânce una câte una. L-am rugat: «Daţi-mi, vă rog, măcar una, nu vreau s-o mănânc, dar s-o păstrez ca amintire de la soţia mea». El a mâncat-o, zâmbind, pe ultima. Aceasta era clipa când exasperarea atinge punctul culminant şi se transformă în ură. În acea clipă am fost conştient ce înseamnă că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Am simţit dragoste pentru omul acela. M-am gândit: bietul de el, n-are pe nimeni ca să-l iubească. Este înconjurat de ură”.
Este un exemplu ce prezintă un fapt particular pe care nu-l putem experimenta oricând. Totuşi, o atitudine la fel de radicală ne-o putem însuşi în toate momentele vieţii noastre. Trebuie să implorăm mereu harul lui Dumnezeu pentru a reuşi să trecem peste toate nedreptăţile provocate de semenii noştri. Aceasta este cerinţa lui Hristos, exemplul suprem de umilinţă, de iubire şi de dăruire totală pentru ceilalţi.