Plângea cândva cu lacrimi grele

În sinea lui un păcătos.

„Mai poți ierta, Hristoase Doamne?”

Mai pot! Îi răspundea Hristos.

 

„Dar cum, când ți-am promis atâta

Să nu mai cad. Și am căzut.”

Dar pentru cei ca tine, dragă,

Eu Om ca tine M-am făcut!

 

„O, Doamne, bunule Iisuse,

Mă pun puțin în pielea Ta:

De mi-ar greși atâta alții,

Nu cred că i-aș putea ierta…”

 

Când vei primi a Mea lumină

Și când vei bea din harul Meu,

Vei înțelege ce-i iertarea

Și cât iubește Dumnezeu…

 

Nu știi cât suferim în ceruri

Eu, Tatăl Meu și Duhul Sfânt

Pentru păcatele pe care

Le face lumea pe pământ!

 

Ne întristăm de mila voastră,

Căci de muriți nepocăiți,

Din cauza întinăciunii

Cu Noi nu veți putea să fiți,

 

Dar dacă este pocăință,

Trimitem harul peste voi

Și curățindu-vă cu isop

Vă vom lua în cer, cu Noi!

 

Aceste taine le primește

În suflet omul păcătos

Și-n pacea care îl cuprinde

El simte mila lui Hristos.

 

Și varsă lacrimi și mai multe,

De-atâta dragoste uimit,

Apoi în sinea sa el zice:

„Nu, nu voi mai greși – promit!

 

 

.