Miercuri, 28 iunie, se împlinesc 105 ani de la naşterea Elisabetei Rizea, eroină a rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului. Ţărancă simplă şi dârză, îmbrăcată mereu în portul naţional alb, brodat cu modele alb-negru, ea şi-a pus viaţa în slujba semenilor, sacrificând totul, generozitatea şi altruismul aducându-i nu mai puţin de 12 ani de suferinţe inimaginabile în cinci din închisorile comuniste, dar şi admiraţie şi recunoştinţă pentru tot acest chin al celei care a rămas în istorie drept simbol al libertăţii şi demnităţii noastre.

Elisabeta Rizea – pe numele la naştere Şuţa – s-a născut la 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, fiind fiica unor ţărani simpli, Maria şi Ion Șuța. În familia a cărei avere era o casă modestă din lemn, acoperită cu șindrilă, cele câteva animale din gospodărie şi 6 hectare de pământ, au fost nu mai puţin de 13 copii, din care au trăit doar opt.

Elisabeta, care era alintată „Tuţa”, a urmat 7 clase primare la școala din satul natal, însă din cauza lipsurilor materiale ale familiei, a renunţat la carte pentru a munci pământul.

În anul 1931, la doar 19 ani, ea se stabileşte în satul argeşean Nucșoara, unde se căsătoreşte cu Gheorghe Rizea, unul dintre angajații unchiului său, Gheorghe Șuța.

În anul 1945, la 6 martie, puterea din România este preluată de comunişti, un regim politic pe care Elisabeta l-a detestat încă de la început.

Un an mai târziu, în „ziua alegerilor fără opţiune” din 19 noiembrie, unchiul Elisabetei, liderul țărănist Gheorghe Șuța, este ucis de securiști, motivul fiind împotrivirea faţă de regimul comunist. Moartea unchiului său a determinat-o pe Elisabeta să devină extrem de îndârjită în lupta împotriva celor care îşi propuneau colectivizarea și sovietizarea țării, dar şi reducerea la tăcere a oricărei forme de împotrivire.

La finalul anului 1947, colonelul Gheorghe Arsenescu, ofiţer de carieră, şef de Stat Major al unei mari unităţi în războiul antisovietic, decorat atât de români, cât şi de germani (inclusiv pentru succesele înregistrate în lupta împotriva partizanilor sovietici), după ce înţelege că regimul totalitar sprijinit de tancurile şi avioanele Armatei Roşii nu va accepta niciun fel de opoziţie, se retrage în zona Muscelului – judeţ pe vremea aceea -, înfiinţând „Haiducii Muscelului”, o grupare din care făceau parte foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri activi şi deblocaţi, monahi şi preoţi de mir, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani, afiliaţi sau neafiliaţi politic.

„Haiducilor” li s-a alăturat şi soţul Elisabetei, Gheorghe Rizea, iar mai apoi şi locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu, pentru ca la scurtă vreme securitatea comunistă să le ia urma.

Elisabeta nu a ezitat în a sprijini grupul de rezistență anticomunistă, cu alimente, haine, bani și informații, ajungând, la rândul ei, în vizorul securităţii, alături de cele două fete ale sale.

La câteva luni distanţă, Gheorghe Rizea este arestat, anchetat și condamnat la 14 ani de închisoare, iar Elisabeta pregăteşte o altă fată din sat pentru sprijinirea partizanilor, în caz că ea avea să paţească ceva, la rându-i.

La 20 noiembrie 1950, Elisabeta Rizea este şi ea arestată, după informaţii ce au fost dezvăluite securităţii de o consăteană. Au urmat anchete şi un proces în urma căruia, în anul 1951, Tribunalul Militar București o condamnă la 6 ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Este trimisă la închisorile de la Jilava şi, mai apoi, Mislea – închisoarea centrală a femeilor deţinute politic, unde s-a aflat alături de soţia fruntaşului ţărănist Ion Mihalache şi de alte zeci de femei legionare -, fiind eliberată la 6 iunie 1956.

Însă Elisabeta Rizea nu avea să cedeze în faţa opresiunii, reîncepând imediat activitatea de sprijin pentru gruparea de rezistenţă, inclusiv prin transmiterea de mesaje prin intermediul unei „căsuțe poștale” amplasate în scorbura unei sălcii situate în locul denumit „Valea Morii”.

În anul 1958, are loc un val de arestări în rândul partizanilor, Elisabeta Rizea fiind arestată din nou, apoi anchetată de Securitate și condamnată de Tribunalul Militar la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii.

Prima dată este încarcerată la Închisoarea Pitești, în regim de maximă securitate, unde este ţinută în lanţuri la mâini şi la picioare şi este torturată în cele mai cumplite moduri, pentru a furniza amănunte despre Grupul de rezistenţă anticomunistă. Spre cinstea ei, aceasta nu a dat absolut niciun amănunt, conştientă fiind că dacă ar fi divulgat detalii despre activitatea opozanţilor regimului, ar fi avut de suferit un mare număr de oameni.  Ulterior a fost mutată la Penitenciarele de la Miercurea Ciuc şi Arad.

Despre torturile suferite în perioada detenţiei, Elisabeta Rizea mărturisea, peste ani: „Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Dar n-am luat banii lui! Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-au legat coada sub cârligul de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunul. Ălălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls părul. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut… Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”

Mărturiile arată că după acel episod de tortură, rănile Elisabetei erau atât de grave, încât a fost nevoită să stea spitalizată 10 zile în frunte și în genunchi, iar atunci când s-a încercat să i se facă o injecţie, sângele a ţâşnit din trupul său.

În anul 1964, la 29 iulie, în urma decretului de amnistiere generală a deținuților politici, Elisabeta Rizea a fost eliberată din închisoare, revenind la Nucșoara, unde şi-a regăsit soţul şi pe cele două fiice – una naturală, cealaltă a soţului din prima căsătorie. Însă în gospodăria ei din Nucşoara nu a mai găsit absolut nimic, comuniştii confiscându-i absolut toate lucrurile. Despre acest moment, Elisabeta avea să declare: „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru’ care a fost în mine şi tot chinu’ cu care m-a chinuit hoţii ăştia”.

A rămas cu eticheta de „duşman al poporului”, iar ca urmare, a fost pentru următorii 26 de ani ţinută sub stricta supraveghere a organelor de anchetă, fiind chemată, împreună cu soţul ei, la interogatorii.

Abia după Revoluţie, povestea eroinei Elisabeta Rizea a început să fie cunoscută, ea fiind vizitată atât de fostul preşedinte Emil Constantinescu cât şi de Regele Mihai şi Regina Ana.

Atitudinea sa anticomunistă precum şi suferinţele cumplite pe care le-a îndurat în anii detenţiei, au fost şi subiect al serialului de televiziune „Memorialul durerii”, realizat de Lucia Hossu-Longin. Interesant este că, după apariţia la televizor a poveştii eroinei, fiul căpitanului Cârnu – călăul ei din detenţie – a venit la casa ei de la Nucşoara şi i-a spus: „Tata s-a spânzurat”.

A trecut la cele veşnice la vârsta de 91 de ani, la 6 octombrie 2003, în urma unei pneumonii virale.

Viaţa eroinei de la Nucşoara a fost prezentată în mai multe cărţi precum şi într-un scenariu radiofonic, realizat de Rodica Mandache în anul 2004 – „Elisabeta Rizea – Mărturii” -, după cartea Irinei Nicolau „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”. Scenariul a fost montat, în dublă expresie, de regizorul Atila Vizauer, pentru Teatrul Național Radiofonic, având premiera în august 2004, dar și ca spectacol-lectură, prezentat în 29 noiembrie 2004, la Teatrul Odeon din București şi publicat apoi la Editura Liternet în 2005.

de Răzvan Moceanu – RADOR

__________

Sursa  – https://radioromaniacultural.ro/portret-elisabeta-rizea-o-icoana-a-demnitatii-un-simbol-al-rezistentei-anticomuniste/