,,Prin post omul îşi arată intenţia sa cea bună. Face din mărime de suflet o asceză şi Dumnezeu îl ajută. Dacă însă se sileşte pe sine şi spune: “Ce să fac? Este vineri şi trebuie să postesc”, atunci se va chinui. în timp ce, dacă ar înţelege folosul postului şi ar posti, s-ar bucura gândindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. Nici apă nu I-au dat să bea, ci oţet, iar eu să beau apă toată ziua. Iar dacă face aceasta, atunci va simţi înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decât a celui care bea cele mai bune răcoritoare.

Şi uită-te, mulţi mireni nu pot posti nici măcar o Vinere Mare, dar în fata Ministerului pot face, dintr-o încăpăţânare, greva foamei ca să obţină ceva. Acolo diavolul îi încurajează. Dar aceasta pe care o fac este sinucidere. Iar alţii, atunci când vine Pastele, cântă: “Hristos a înviat!” cu toată puterea lor, de bucurie că vor mânca bine. Unii ca aceştia seamănă cu iudeii care voiau să-L facă pe Hristos împărat, deoarece i-a hrănit în pustie.

Vă aduceţi aminte ce spune Proorocul? “Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire”. Altceva este atunci când cineva are dispoziţie să pos­tească, dar nu poate, pentru că, dacă nu mănâncă, îi tremură picioarele, cade jos – adică nu-l ajută trupul, sănătatea sa, etc. – şi altceva este să ai putere şi să nu posteşti. Şi atunci unde este buna intenţie? Iar mâh­nirea celui care vrea să facă o nevoinţă şi nu poate completează lipsa acesteia, şi unul ca acesta are mai multă plată decât cel care are curaj şi se nevoieşte, căci acela simte şi o mulţumire de sine.

Astăzi a venit o femeie amărâtă, în vârstă cam de cincizeci şi cinci de ani, care plângea fiindcă nu putea să postească. Bărbatul ei o părăsise, copilul şi-l pierduse într-un acci­dent, mama îi murise şi astfel a rămas singură. Nu are nici casă, nici masă, ci o cheamă când o femeie, când alta pe la casele lor ca să lucreze câte ceva. “Părinte, mi-a spus sărmana, am o mare greutate pe conştiinţă pentru că văd că nu fac nimic. Şi ceea ce e mai rău decât toate este că nu pot posti. Mănânc tot ceea ce mi se dă. Uneori miercurea şi vinerea îmi dau mâncare de post, dar adeseori îmi dau de dulce şi sunt nevoită să mănânc, pentru că altfel mă istovesc repede şi nu mai pot sta în picioare”. “Mănâncă, îi spun, de vreme ce nu ai curaj”. Fiecare trebuie să se supravegheze pe sine şi dacă va vedea că nu rezistă la post, să mănânce puţin mai mult. “Măsoară-te pe tine însuţi“, spune Sfântul Nil Ascetul.

– Părinte, cum mai demult la sate unele femei nu mâncau nimic din prima zi a Postului Mare până în Sâmbăta Sfântului Teodor? Cum puteau rezista, având o mulţime de treburi, case, copii, animale, ogoare?

– Ele îşi spuneau în sinea lor: “În mod firesc ar tre­bui să mâncăm în Sfânta şi Marea Sâmbătă, pe când această sâmbătă este aproape“. Sau se poate să-şi fi spus: “Hristos a postit patruzeci de zile”, pentru mine ce este să postesc o săptămână?”. Pe lângă aceasta aveau şi multă simplitate şi de aceea rezistau. Dacă cineva are simplitate şi smerenie primeşte cu lesnire harul lui Dumnezeu şi astfel posteşte cu smerenie şi se hrăneşte dumnezeieşte. Are putere dumnezeiască şi multă rezistenţă la postiri îndelungate.

Un tânăr din Australia, de vreo douăzeci şi opt de ani, a ajuns să nu mănânce nimic douăzeci şi opt de zile. Duhovnicul lui l-a trimis la mine să-mi spună despre aceasta. Era foarte evlavios şi avea un duh de nevoinţă rar întâlnit. Se spovedea, mergea la biserică, citea cărţi patristice şi mai ales Noul Testament. Într-o zi, în timp ce citea în Evanghelie că Hristos a postit patruzeci de zile, a fost atât de mişcat sufleteşte, încât şi-a spus în sinea sa: “Dacă Domnul, care a fost Dumnezeu şi om fără de păcat, a postit patruzeci de zile, atunci eu, un om atât de păcătos, ce trebuie să fac?“. De aceea a cerut binecuvântare de la duhovnicul său să postească şi el, dar nu s-a gândit să-i spună şi gândul său că intenţiona să nu mănânce patruzeci de zile. A început aşadar să postească din lunea primei săptămâni a Postului Mare, a trecut de Duminica închinării Sfintei Cruci fără să bea nici măcar apă, deşi lucra la o fabrică săvârşind o muncă destul de grea – stivuia lăzi. Când a ajuns la ziua a douăzeci şi opta de post, a simţit o mică ameţeală în timp ce lucra şi de aceea s-a aşezat puţin jos. După aceea a băut un ceai şi a mâncat puţin pos­mag, deoarece se gândea că, de va cădea jos şi îl vor duce la spital, vor depista că a suferit aceasta din cauza postului, şi vor spune: “Ia te uită, creştinii mor din cauza postului”. “Părinte, mi-a spus acela, după atâtea zile de post mă scârbeam de mâncăruri, dar mă sileam să mănânc ca să pot lucra”. Il chinuia însă gân­dul că nu a postit patruzeci de zile şi i-a spus aceasta duhovnicului său. Atunci acela i-a spus cu discernământ: “Şi aceste zile pe care le-ai postit au fost destule. Să nu mai ai gânduri”. Apoi acela l-a trimis la mine, ca să nu-i mai rămână nici un gând de îndoială care să-l chinuiască. Ca să fiu sigur că îndemnul său lăuntric a fost curat, l-am întrebat: “Te-ai jurat să posteşti patruzeci de zile?”. “Nu”, mi-a răspuns. “Atunci când ai luat binecuvântare de la duhovnicul tău să posteşti, nu te-ai gândit în clipa aceea să-ţi spui gândul tău, cum că vrei să posteşti patruzeci de zile, sau ai ascuns gândul tău care ţi se părea bun, ca să posteşti după voia ta patruzeci de zile?”. “Nu, Părinte”, mi-a spus din nou. Atunci i-am spus şi eu:

“Desigur că ştiam aceasta, dar te-am întrebat numai ca să înţelegi tu singur că ai răsplată cerească pentru zilele ce le-ai postit, care au fost destule, şi să nu te mai nelinişteşti că nu ai putut ţine patruzeci de zile. Altă dată însă să-i spui duhovnicului tău şi gândurile cele bune pe care le ai şi orice intenţie bună ce o ascunzi în inima ta, iar duhovnicul tău va hotărî dacă va trebui să faci o asceză, etc“.

Şi fiindcă avea multă smerenie, pe care o dobândise din gândurile smerite pe care le cultiva, şi a postit atâtea zile din multa sa dragoste pentru Hristos, era firesc ca Acesta să-l întărească cu dum­nezeiescul Său har. Dacă un altul va încerca să ţină un astfel de post şi va spune cu mândrie: “Dacă a făcut-o acela, eu de ce să nu o fac?“, va posti numai o zi sau două şi va cădea grămadă. I se va întuneca şi mintea, pentru că îl va părăsi harul lui Dumnezeu şi îi va părea rău chiar şi de osteneala pe care a făcut-o. Poate ajunge până acolo încât să spună: “Şi ce am câştigat din aceasta?”

Omul dacă posteşte se face ca un mieluşel. Iar atunci când devine ca o fiară, înseamnă că asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, şi de aceea nu primeşte ajutorul dum­nezeiesc. Dar uneori chiar şi fiarele sălbatice sunt îmblânzite şi smerite de post. Vezi, atunci când le este foame se apropie de om, căci din instinct simt că de nu vor mânca vor muri. In timp ce, dacă se apropie de om pentru a găsi de mâncare, se poate să nu păţească nimic. Eu am văzut un lup care, din pricină că era flămând, era ca un mieluşel. Odată, într-o iarnă cu zăpadă multă, venise până în curtea noastră. Eu şi cu fratele meu ieşiserăm să dăm hrană la animale. În timp ce eu ţineam felinarul în mână, fratele meu a luat cociorva şi a început să-l lovească, dar lupul nu se împotrivea deloc.

Tot ceea ce face omul se zădărniceşte dacă nu o face din dragoste pentru Dumnezeu şi semenul său. Dacă posteşte şi se mândreşte cum că ar face ceva, se pierde postul său. Devine apoi ca un rezervor găurit, care nu mai poate ţine nimic în el. Pune apă într-un ast­fel de rezervor şi vei vedea că încet-încet va curge toată.”
Sfântul Paisie Aghioritul