Predică rostită Duminică 15 oct 2017:

.

Iată și transcriptul predicii – pentru cine preferă să o citească:

.

Am auzit în Evanghelia de astăzi cuvântul Domnului care ne spune ce este viața veșnică: Să te cunoască pe tine singurul Dumnezeu adevărat, adică pe Tatăl și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis. A existat în secolul XX un mare teolog grec, preot, pe nume Ioan Romanidis. Și acesta, fiind profesor de dogmatică, spunea că credința noastră ortodoxă nu este o religie printre alte religii, pentru că cuvântul religie de fapt este o cădere din ceea ce înseamnă adevărata relație cu Dumnezeu. Religii au cei care nu L-au cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Adevărata credință este cea în care omul Îl cunoaște pe Dumnezeu, se lasă cunoscut de Acesta și se stabilește o relație personală de iubire între Dumnezeu și om, relație care biruiește moartea și se continuă în veșnicie. Deci cu alte cuvinte, credința ortodoxă este o cunoaștere. Dacă până la venirea lui Hristos oamenii, mai ales filosofii Grecii antice au scris foarte multe despre cunoaștere, ajungând până la expresia aceea încât spuneau „cuget deci exist”, sau cum spunea un vechi filozof „știu că nu știu nimic”, înțelegând prin aceasta că tot ceea ce trebuie știut cu adevărat întrece mintea omenească și după aceea în epoca Noului Testament tot ceea ce știm noi despre Dumnezeu ne-a fost descoperit prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat. În Evanghelia aceasta care se citește de obicei atunci când sunt pomeniți Sfinții Părinți de la sinoadele ecumenice, există un cuvânt pe care ereticii ecumeniști îl folosesc întotdeauna când se întâlnesc ca fundament al teologiei lor ca să zic așa în ghilimele. Și cuvântul acesta l-am citit acum, când se roagă Hristos ca ucenicii Lui să fie și ei unul precum suntem Noi. Chiar și în această Evanghelie, din care am citit, scrie greșit: ”ca să fie ei una precum suntem Noi.” Și vreau să mă axez pe acest cuvânt ”una” care de fapt nu este „una” ci „unul”. Și să vedem care e diferența. În originalul Noului Testament, când spune aicea ca „toți să fie „una”, se spune așa: „ina pandes en osim”. Ina înseamnă când sau ca, pandes înseamnă toți, en este numeralul unul, și osim – să fie. Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi vrut să spună „una” ar fi trebuit să spună cuvântul mia. De fapt El a vorbit în ebraică, însă în traducerea, când s-a scris Noul Testament, Sfinții Apostoli ar fi trebuit să pună cuvântul mia. Dacă ar fi cuvântul mia, adică una, atunci acest mia feminin s-ar referi la biserică. Că ereticii așa spun că toți trebuie să fim una, adică o singură biserică, o singură credință. Însă nu unirea sau întoarcerea la Biserica cea adevărată ortodoxia ci alcătuirea din toate ereziile împreună cu ortodoxia a unei biserici mondiale spre care tinde acest Consiliu Mondial al bisericilor, de fapt al ereziilor.

Însă Mântuitorul Iisus Hristos n-a spus „una”, referindu-se la o astfel de biserică, ci a spus „unul”. Care e diferența? Cuvântul en care este folosit aici la neutru, deci unul, una în limba greacă se spune la masculin is, la feminin mia și la neutru se spune en. Aicea evanghelistul Ioan folosește cuvântul en, adică unul la neutru. De ce folosește cuvântul așa? Pentru ca acest „unul” la neutru se referă la cuvântul ”soma”. Și cuvântul ”soma” înseamnă trup. Nu la orice trup, ci se referă la trupul lui Hristos care este Biserica. Cu alte cuvinte, Hristos se roagă aicea ca toți să fie uniți într-un singur trup. Lucru pe care Sfântul Apostol Pavel apoi îl reia și ne spune că noi toți suntem mădulare ale trupului lui Hristos, adică părți ale acestui trup, iar Capul acestui trup este Hristos Însuși. Legătura între noi și Hristos este la fel de strânsă și indistructibilă și vie precum este legătura între un cap și corpul pe care îl are persoana respectivă.

Deci, nu se roagă Hristos ca toți să fim una, așa într-o unitate din aceasta lipsită de adevăratul cap care este El Însuși. Ci Hristos se roagă ca noi să fim mădulare ale unuia și aceluiași trup care este ortodoxia. Și lucrul acesta în practică cum se traduce: orice neortodox care vrea să facă parte din Trupul cel unul al lui Hristos, trebuie să intre pe poarta de intrare în ortodoxie. Și aceasta este Botezul. Nu poți să devii mădular al trupului lui Hristos dacă nu ești botezat. Tocmai de aceea ecumenismul eretic taie acest lucru și spune: ”nu-i nevoie de botez, îi primim și numai prin mirungere dacă de exemplu au fost botezați în numele Sfintei Treimi.” Însă nu treimea ereticilor este adevărata Treime. Pentru că treimea sau dumnezeirea în care credeau ereticii de-alungul istoriei era o dumnezeire falsă. Singura adevărată Sfântă Treime este cea pe care o mărturisim în Crez, cea pentru care au luptat și și-au dat și viața Sfinții Părinți și mai ales Sfinții Mucenici. Deci cuvântul acesta al ecumeniștilor ca toți să fie una, de fapt este fals, Hristos se roagă Tatălui ca toți să fie „unul”, adică să fie un singur trup, precum suntem Noi. Noi, adică persoanele Sfintei Treimi sau Unul, care Unul adică un singur Dumnezeu. Dacă ar fi fost „una” la feminin, atunci ar fi trebuit și acest „noi” să se refere tot la un feminin, ori nu există feminin în Dumnezeu. A existat o erezie, foarte mare, propovaduită chiar de un preot rus Serghei Bulgakov, care spunea că introduceau un principiu feminin în treime și pe care o numea înțelepciunea lui Dumnezeu. Și această înțelepciune ar fi fost o a patra persoană a Treimii care este mai presus decât Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – condamnat și anatematizat de către un sinod din Sofia din Bulgaria 1935, la care a participat sfântul acela a cărui icoană o aveți acolo, Sfântul Serafim Sobolev, arhiepiscop al Bulgariei și de asemenea sfântul acesta de aicea, Sfântul Ioan Maximovici. Și a scris Sfântul Serafim Sobolev o lucrare de 550 de pagini prin care combătea învățătura lui Bulgakov și arăta că Dumnezeu este Unul Singur Întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și mai mult decât atât nimic. Nu putem spune despre Dumnezeu, decât ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre El. Deci trebuie să ținem minte acest cuvânt pe care nici eu nu l-am știut, însă citind Noul Testament în limba greacă am ajuns la acest cuvânt en și mi-am dat seama că toată teologia ecumenistă se bazează pe o minciună.

Astăzi biserica noastră sărbătorește, pe lângă Sfinții Părinți și pe un preot pe care îl cheamă Lucian sau în varianta mai veche Luchian. Și am extras din viața lui două lucruri care m-au impresionat foarte mult. La un moment dat a fost băgat în temniță. Și a stat în temniță nouă ani. Știți, unii când ajung în temniță sau majoritatea când ajung într-o temniță, îi apucă disperarea. A fi lipsit de libertate, a-ți da seama ce înseamnă darul libertății pe care înainte nu l-ai prețuit, îl face pe om să se gândească la faptul că el nu e făcut de Dumnezeu pentru a fi rob, ci este făcut de Dumnezeu să fie o ființă liberă, care după cum spunea Sfântul Ioan Damaschin, poate să-i spună chiar și lui Dumnezeu nu, dar poate să-I spună și da. Și-n cei nouă ani în care a stat el în temniță, el a făcut, se spune, în viața lui un dar bisericii din Nicomidia. Ați auzit ca oamenii care sunt închiși să mai facă și daruri altora? Ei, care sunt lipsiți de toate! Și ce dar a făcut el? A făcut ca și dar o carte pe trei coloane, fiecare pagină care cuprindea Vechiul Testament și Noul Testament, deci toată Sfânta Scriptură, îndepărtând toate greșelile care s-au strecurat în traducerea Scripturii din graba copiștilor sau din răutatea ereticilor. Deci un om care stătea în închisoare cu trupul, însă cu duhul era unit cu Sfinții Prooroci din Vechiul Testament și cu Sfinții Apostoli din Noul Testament care au scris din insuflarea lui Dumnezeu Sfânta Scriptură.

Și după nouă ani, satana văzând că nu poate să-l convingă să se lepede de credință, i-a îndemnat pe judecătorii săi să îl scoată pentru puțin timp, să-l arunce iarăși în temniță și să-i frângă încheieturile mâinilor și ale picioarelor și l-au ținut întins paisprezece zile pe bucăți de sticlă, lăsându-l fără apă și fără mâncare. Și iarăși Sfântul lui Dumnezeu, nu plângăcios cum suntem noi de multe ori astăzi, plângăcioși, pentru că se apropia praznicul Botezului Domnului, s-a gândit cu cei care erau în temniță, cum să facem să prăznuim și noi acest, această mare sărbătoare. Și cumva din nebăgarea de seamă a străjerilor a adus cineva puțină pâine și vin, dar n-aveau unde să facă Sfânta Liturghie. Și-atunci mucenicul Domnului a zis: ”- Faceți Sfânta Liturghie pe pieptul meu. Și-așa cum s-a întâmplat după aceea și asta era la începutul secolului IV. Așa cum s-a întâmplat apoi și în închisorile comuniste, s-a făcut Sfânta Liturghie pe pieptul mucenicului piept care a devenit antimis, bun pentru Sfânta Liturghie.

Pe de altă parte, într-un cuvânt de folos la ziua de astăzi se vorbește de un alt mucenic, despre un călugăr, care la un moment dat a lepădat ascultarea față de părintele său și a plecat în lume, a ajuns în Alexandria și-acolo a fost prins de către păgâni, a mărturisit că este creștin și a ajuns mucenic. După aceea au fost luate Sfintele lui moaște și puse în altarul bisericii. Și la fiecare Sfântă Liturghie se întâmpla ceva. Când preotul spunea: Cei chemați, ieșiți” se ridica racla singură din altar și ieșea afară. Și după ce se termina Sfânta Liturghie, iară singură intra înăuntru. Și era mucenic. Și atuncea normal, s-au gândit ce se întâmplă de mucenicul acesta nu poate să ia parte la marea Taină euharistică. Și prin rugaciune s-a descoperit că el fusese legat de către părintele său și s-au dus, l-au chemat pe acesta, a făcut rugăciuni de dezlegare, a sărutat moaștele muceniculului și din ziua aceea mucenicul a rămas în Sfântul Altar spre închinarea și bucuria credincioșilor. Iată care este puterea ascultării când ea este în adevăr. Nu trece nimic peste ea. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos în grădina Ghețimani s-a rugat: Părinte dacă se poate să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum vreau Eu ci cum vrei Tu” pentru că din ascultare față de Tatăl a venit Fiul în lume. Și nu o ascultare din aceasta oarbă, ci o ascultare plină de iubire pentru că scopul pentru care a venit Hristos în lume nu era altul decât acela de a mântui lumea de a ne face pe toți fii adoptivi ai Tatălui Ceresc. Lucru pe care noi, care suntem la 2000 de ani de întruparea lui Hristos, poate îl pricepem mai puțin. Și-atunci Sfânta Biserică, cea Una a lui Hristos, ne pune în față în fiecare zi, chiar și când nu citim Sfânta Scriptură cea scrisă cu litere, ne pune în fața ochilor o biblie deschisă, o biblie fără cuvinte – și-această biblie o reprezintă Sfintele Icoane.

La un moment dat deasupra porții de aramă a Constantinopolului (era o poartă numită poarta de aramă), unde Sfântul Împărat Constantin cel Mare pusese o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos și icoana aceea a stat acolo 415 ani. Și când iconoclaștii, în secolul al VIII-lea, au vrut s-o dea jos și-au pus o scară ca să dea icoana jos, niște femei văzând soldatul acela ce vroia să facă, i-au tras scara. Și-a picat ăla și a murit. Cu câteva zile înainte, pentru că Patriarhul ortodox fusese scos din scaun și în locul lui fusese pus un eretic, s-au dus femei credincioase, mi se pare că erau conduse, călăuzite de o Sfântă pe nume Teoctista, dacă țin bine minte și s-au dus în biserică cu pietre și cu bâte și l-au scos afară pe patriarhul cel eretic. Și i-au spus ca și cuvânt de drum bun, că ești un lup, că ești un trădător, că ești un nou Iuda și că nu ești arhiereul nostru. El s-a dus săracul la împărat (era duhovnicul împăratului) și i-a spus: ”uite ce mi-au făcut femeile.” Și împăratul a încercat să-l ajute, însă în loc să îl ajute pe el, le-a ajutat pe femei că le-a dus spre mucenicie. Nu îndeamnă astăzi biserica să luăm piatra și bâta împotriva ereticului. Dar măcar atâta să facem să deschidem gura să spunem adevărul. Pentru că ne spune Sfânta Scriptură că întotdeauna Cuvântul dumnezeiesc este mai ascuțit decât o sabie cu două tăișuri. Știți că săbiile mai erau și cu un singur tăiș. Sabia cu două tăișuri taie și când dai în jos și când dai în sus. Cuvântul lui Dumnezeu taie toată minciuna, Cuvântul lui Dumnezeu taie toată neștiința, Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe toți să fim unul același trup al lui Hristos. Și când ne uităm la o Sfântă Icoană, noi de fapt ce facem? Noi intrăm în legătură și începem o viață de ucenicie față de sfântul respectiv. Sfântul Teodor Studitul spunea că atunci când te uiți la o icoană vezi dincolo de ea. Așa cum în zilele de astăzi dacă te uiți printr-un geam, nu te interesează neapărat din ce e făcut geamul respectiv, cum e rama, cum e geamul. Te interesează ce vezi dincolo de el. Și dacă geamul este acoperit cu o perdea nu vezi nimic. Primul lucru, dai perdeaua de-o parte, te uiți pe geam și te bucuri de ceea ce vezi dincolo, sau poate te-ntristezi. În cazul icoanelor sfinților un teolog contemporan pe nume Michel Quenot, pe lângă alte bube pe care le are el prin teologia lui, a fost un papistaș convertit la ortodoxie, dar nu cu toată mintea ca să zic așa, spune totuși un cuvânt frumos, spune că icoana este fereastră spre absolut. Nu te uiți doar dincolo de fereastră la ceea ce este afară ci te uiți dincolo de lumea aceasta în veșnicie. Și ceea ce este cel mai important e că și veșnicia se uită la tine. Și veșnicia te cheamă și sfântul ne cheamă să-i urmăm exemplul. Închinarea în fața icoanei are exact acest scop: ca și noi să ajungem ca sfântul respectiv. Sunt mulți oameni care cer lucruri mici de la Dumnezeu, însă Dumnezeu ne cere ca noi atunci când ne rugăm, să vrem de la El lucruri cu adevărat importante. Doamne Iisuse Hristoase nu știu cum faci și cum vei reuși, da, eu de exemplu care port numele de Gheorghe, să zicem, este un bărbat pe nume Gheorghe, aș vrea și eu să ajung ca și Sfântul Gheorghe, măcar într-un sens să-i semăn. Dacă nu pot să ajung mare mucenic ca el, măcar un lucru pe care îl citesc în acatistul lui „Bucură-te cel ce îl aveai întreg pe Hristos în inima ta” sau „Bucură-te cel cu pieptul de diamant” – lucruri frumoase. Doamne ajută-mă și pe mine să pot să-i semăn și eu acestui sfânt. Și mai ales în ziua când este pomenit un sfânt, în Împărăția lui Dumnezeu se face sărbătoare mare pentru Sfântul respectiv. El e cel mai mare. Credeți că numai noi ne spunem la mulți ani? Să vedeți ce praznic dumnezeiesc e în Ceruri, când toți sfinții se bucură de cel a cărui pomenire se face.

Aseară mi-au scris niște basarabeni și-au zis părinte, noi suntem pe calendarul vechi, nu stiliști, noi suntem pe calendarul vechi cum e și Sfântul Munte, cum e Rusia, cum e Serbia, Ierusalimul și zice mâine e Sfântul Ciprian și îți spunem la mulți ani. N-am crezut în viața mea c-o s-ajung momentul acesta în care niște oameni pe care nu i-am văzut niciodată, alături de urarea aceasta să scrie gânduri pe care demult nu le-am auzit de la niște frați de-ai noștri. Și un cuvânt de acolo m-a impresionat foarte mult: – Să dea Dumnezeu, părinte să semeni cu cel al cărui nume îl porți, lucru pe care ni-l dorim cu toții, nu numai să semănăm cu sfinții ai căror nume îl purtăm. În inima noastră trebuie să fie loc pentru tot calendarul, pentru tot sinaxarul și culmea este ca dacă punem în inima noastră pe toți sfinții încă mai e loc, că locul cel mai important în inima noastră trebuie să-L aibă Hristos. Încape într-o inimă de om, încape tot universul dacă omul face un singur lucru: Doamne eu îți dau cheia de la porțile inimii mele, ți-o dau Ție. Tu descui-o, Tu deschide-o și eu primesc pe oricine așa cum v-am primit și noi aici, că dacă n-am fi cu toții împreună nu s-ar deschide tavanul ca să coboare cerul. Însă din teologia icoanei și m-apropii de final, din teologia icoanei învățăm lucrul acesta foarte important – că  noi suntem după chipul lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea ca noi să ajungem la asemănarea cu El. Toți sfinții vedeți că au în jurul capului, au o aureolă. N-are a face cu aura hindusă. Are de-a face cu mintea care s-a sfințit. Au ajuns la mintea lui Hristos. Adică, au depășit faza: mi-e frică, nu știu, vai de mine, mă doare, ăla nu mă iubește, celălalt nu mă vrea, mi-i foame, n-am unde să stau, tot felul de lucruri care ne tulbură și a învățat omul respectiv, sfântul respectiv că-i bine atunci când te rogi să nu fi fățarnic. Și noi când ne rugăm la fiecare slujbă spunem în mod repetat un cuvânt toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Adică așa am vrea. Și-am auzit în Apostolul de astăzi cum Sfântul Apostol Pavel spune: ”Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine.” La el nu mai era un condițional optativ, la el era deja o realitate. Și el spunea: ”pentru mine viața nu este importantă, moartea este un câștig pentru că prin moarte eu mă duc la Hristos.”

Toată teologia ortodoxă și tot cultul Bisericii lui Hristos are ca și sens antrenamentul nostru pentru veșnicie. Și cine vrea să fie campion se antrenează pentru martiriu. Nu că poate, ci spunând Doamne, știți acesta era gândul martirilor, Doamne n-am nimica ce să-ți dau, că tot ce am tot de la tine am primit, dar dacă vrei, uite, eu îți dau sângele meu. Și icoana aceea pe care o avem în paraclis cu sfinții din închisori, ați văzut pe baza unei vechi profeții din Sfântul Munte de prin secolul al XVII-lea se spune că va veni o vreme când neamul românesc va aduce în potire sânge mucenicesc ca dar lui Hristos.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să fim toți unul: unul în rugăciune, unul în bucurie, unul în suferință și să nu ne fie teamă că nu putem, că toată puterea noastră vine de la Capul Bisericii care este Hristos. Și Hristos ar vrea ca fiecare dintre noi să fim nu nummai o icoană în sensul de chip al Lui. Și să fim o icoană cu mintea sfințită, o icoană care face ascultare întru adevăr, o icoană care ajunge pentru generațiile următoare să fie exemplu și să se spună de-alungul istoriei Bisericii, iată de 2000 de ani, Minunat este Dumnezeu întru sfinții săi! Amin.

 

Să ne fie de folos !