Monahia Fotini – 18 aprilie 2010:

”Personal am fost cu o zi în urmă la spitalul din Cluj, unde este internat Părintele Justin.
……………
Acum starea părintelui s-a mai îmbunătățit și își dorește mult să ajungă înapoi, la mănăstire. Eu, personal, am vorbit cu părintele în jur de o oră și era bucuros să comunice, și mai ales să îmi comunice mie și tuturor celor ce îl ascultă că regretă foarte mult că nu a vorbit credincioșilor mai mult despre rugăciune.

Părintele zicea că rugăciunea va fi singura noastră armă și putere în fața valului uriaș de încercări, și el însuși, dacă va mai avea zile, se va zăvorî întru liniștire și rugăciune. Ne-a îndemnat să ne retragem ușor usor din societate și să ne limităm la un petic de pământ pe care să îl cultivăm, feriți de ochii societății.
Am întrebat apoi și de ultimele provocări cu privire la ieșirea din Biserica oficială, iar Părintele a fost foarte ferm să rămânem în Biserica în care ne-am născut, pentru că încă mai avem ierarhi care să țină cârma (era anul 2010!), dar ne-a atenționat totuși că va veni vremea când nu vom mai putea să îi pomenim nici pe aceștia, și că ne vom retrage în peșteri și catacombe, dar fără să trecem la nicio altă biserică stilistă sau de altă natură. Părintele a zis că Îl vom avea pe Însuși Hristos cârmă și Arhiereu și că așa cum Biserica a început în peșteri și catacombe, tot așa va și sfârși. Deci zvonurile cum că părintele ar lăsa un cuvânt privind trecerea noastră la stiliști sunt cu totul lipsite de realitate și mincinoase.
……………………….
Este vizibil îngrijorat de starea creștinătății și a ucenicilor lui care rămân nepregătiți în fața greutăților ce deja au început să vină. Părintele încă mai are tărie și își dorește să vină acasă și să lase tuturor un mesaj și rânduiala unei rugăciuni.

Deci încă o dată părintele încurajează la detașarea de luxul vieții, întoarcerea la simplitate și cât mai multă rugăciune, fiecare după puterea lui.”

Monahia Fotini, mănăstirea Petru Vodă
Publicat pe 18 aprilie 2010, Revista ”Atitudini”

 

 

Interviu cu Părintele Iustin Pârvu realizat de monahia Fotini, 6 iunie, 2009

 

”– Părinte, v-aș ruga să dați un sfat tuturor celor care au suferit fel și fel de piedici dinafară sau dinlăuntru în această luptă acerbă împotriva însemnării electronice și puterile lor sufletești au început să slăbească, nesimțind ajutor sau întărire duhovnicească de nicăieri.

– Dragii mei, să nu ne mire asprimea sau amărăciunea acestei lupte în care ne-am angajat, pentru că aceasta este soarta creștinismului – jertfa; chiar de la începuturile sale creștinismul se găsea în același stadiu, cam cum ne găsim noi la ora aceasta. Și primii creștini au luat cu tot dinadinsul cutezanța, îndrăzneala aceasta de a mărturisi, pentru că numai așa se regăseau în cuvintele Mântuitorului: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepada de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10:32-33). Noi nu putem ceda în această luptă de mărturisire, pentru că aceasta ar fi o lepădare de Hristos. Noi trebuie să ne găsim pe baricade de mărturisire până în ultimul moment al vieții, pentru că numai așa dovedim că suntem lumină și fii ai creștinismului de odinioară. Sigur că sunt vremurile acestea așa înspăimântătoare, pentru că și noi suntem supuși firii căzute, și de aceea nu noi, ci firea omenească din noi se teme, dar aceste greutăți ce sunt puse înaintea noastră sunt spre rezistența și întărirea sufletului nostru. Să nu mai așteptăm de la noi mari progrese duhovnicești, pentru că ne aflăm față în față cu o neputință a firii dusă la extrem, în care Dumnezeu a îngăduit să ne lase singuri și neajutorați cumva. Neputința firii se vădește și lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se mai întrezărește, încât pare că ne-a părăsit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este așa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, că în slăbiciune se vădește puterea Sa, adică în asumarea smereniei și vederea neputinței firii în toată goliciunea ei. Dar mare este înțelegerea acestei neputințe și asumarea ei, după cum zice și Sf. Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre parcă Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui, adică rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm și nu uita că Dumnezeu ne rabdă! E grea într-adevăr mărturisirea și parcă suntem cu totul descoperiți și neînarmați. Dar să nu uităm că nici apostolii, când au plecat să propovăduiască adevărul Mântuitorului Hristos, nu au avut cu ei nici traistă, nici baston, nu au luat cu ei nimic fără numai convingerile, curajul și moartea pentru adevăr. Iată că Dumnezeu ne dă prilejul să ne asemănăm primilor creștini, pentru că la fel suntem și noi la ora actuală; ne confruntăm cu o lume cu totul potrivnică lui Hristos și noi, care mai trăim așa câtuși de puțin, avem datoria să ducem mai departe adevărul acesta prin mărturisire, pentru a lăsa moștenire generațiilor de după noi, un îndemn mărturisitor pentru cei care vor merge pe urmele lui Hristos.

Bineînțeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creștinismului sau alții, după noi. Dar noi suntem convinși că biruința este a lui Hristos și a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, și porțile iadului nu o vor biruiAcesta este îndemnul Mântuitorului la care trebuie să fim atenti și să ne găsim în poziție de trezvie și rezistență pe linia noastră, a Bisericii noastre străbune – Fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este sluga pe care o va afla lenevindu-se. Să fugim de această lenevie și comoditate modernă, care duce la indiferență și ignoranță. E o ispită mare modernismul acesta. Va trebui să recitim cum trăiau pustnicii odinioară, retrași, departe de dulceața acestei lumi, încât nici măcar un obiect din lumea aceasta nu suportau să aiba cu ei acolo. Beau apă din pumn și o cărau de la o distanță considerabilă, într-un vas de lemn, care până la chilie ajungea pe jumătate. Dar nu s-au menajat să-și pună instalație, apă curentă, să facă canalizări. Nu! S-au lepădat cu totul de lucrurile acestea, și-au luat doi cartofi acolo și traista de făină și din rădăcinile ierburilor cu care îi binecuvânta Domnul trăiau.

– Și credeți că va fi o revenire la aceste vremuri?

– Păi, da, cred că revenirea este deja pentru noi foarte evidentă și grăitoare motivată de interdicția aceasta de a nu putea cumpăra și vinde, de a nu avea un adăpost la umbra unei legi, ba dimpotrivă, noi vom ieși de sub orice ocrotire de lege, și vom avea o soartă mai grea ca a unui animal, pe care tot îl mai protejezi cumva. Și va veni vremea când o să se teamă să te primească cineva în casa lui. Iată am mai trăit vremurile acestea, cum au fost partizanii din munții Făgărașului care încercau să se ascundă de teroarea comunistă. Ei bine, unde să te mai duci tu la un cioban, la o stână, să-ți dea o cupă de zer ca să bei sau să-ți dea o bucățică de brânză? Pentru că, după cum se știe, au fost condamnați câte 10-15 ani pentru că au dat mâncare la un fugar. Pe vremea noastră acești fugari mai găseau încă pe ici pe colo adăpost și alinare de la câte un om de bună credință dar acum, prin aceste cipuri și sistem de supraveghere, se induce în sufletele oamenilor ura aceasta nețărmurită împotriva binelui și a dragostei; acest cip este de fapt implantarea urii în sufletele noastre, manifestată prin urmărire, condamnare, neîncredere, bănuială, suspiciune – lucruri care pe parcurs vor șterge și cea mai mică urmă de dragoste creștină.

– Cum să facem să scăpăm de deznădejde?

– Să cugetăm la câte am greșit și multe nu le știm și că nu merităm atenția Domnului. Domnul știe și frunza pe care o călcăm în picioare. Nu mie îmi aparține viața, ci lui Dumnezeu. Oare i-am depășit noi în nevoințe pe mucenicii apropiați nouă, din închisorile comuniste – Gherla, Pitești, Aiud, Canal, Baia Sprie și toate lagărele de concentrare? Ca să nu mai zic de primii mucenici ai Bisericii lui Hristos, care nu numai că sufereau orice tortură fizică, ci își și asumau suferința, astfel încât din inima lor izvora dragostea și iertarea față de cei ce-i prigoneau, după cum avem modelul Sfântului Arhidiacon Ștefan. Să nu credeți că Hristos nu poate să insufle în sufletele noastre tăria aceasta a primilor martiri. Nici eu nu mă gândeam că voi trece prin toate suferințele prin care am trecut, dar bunul Dumnezeu m-a ajutat să trec și de această perioadă din viața mea. Dar de ce trebuie să transformăm acuma totul în dramă? Eu trebuie să-mi conserv sufletul și să îl înfățișez curat înaintea lui Dumnezeu așa cum mi l-a dat El, cu umilință, cu posibilitățile mele, cu neputințe, slăbiciuni, căderi. Acestea toate ne dau nouă smerenia care agonisește harul lui Dumnezeu.

– Sunt credincioși derutați de duhovnicii lor care, în loc să vădească această lucrare antihristică, nu văd niciun pericol în acceptarea acestor cipuri și răspund și ei precum cei de la Pro Tv, că nu se poate ascunde dracul într-un pașaport.

– Acești duhovnici sunt oameni care nu prea au curaj, se ascund și ei pe ici pe colo, că dacă îi întrebi mâine despre o afirmație făcută alaltăieri, o să-și găsească îndată refugiu și răspunsuri. Din păcate aceștia produc sminteală și au semănat neîncredere în sufletele credincioșilor față de Biserica lui Hristos. Aceștia au de dat un mare răspuns în fața Judecății.

– Și ce atitudine să aibă ucenicii față de astfel de duhovnici?

– Păi, să-i lase în pace! Ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze, dar nu mai putem da ascultare sfaturilor lor. Va veni vremea când într-adevăr nu vei avea unde să intri într-o biserică care să țină predania Părinților și rar vei găsi un epitrahil unde să-ți pleci capul. Și nu suntem departe de acele vremuriIeșiți voi, morților, să intrăm noi. Este o perioadă destul de grea. Bineînțeles că nu vom mai putea intra într-o astfel de biserică. Ne vom duce la morminte și vom striga după cum zice Scriptura. Deci nu va fi ușor deloc. Este nevoie de multă rugăciune, pentru că ferească Dumnezeu să te cuprindă slăbirea sufletească în aceste momente și să-ți pierzi sufletul. Asta e important pentru noi – să nu ne părăsească tăria sufletească, chiar pe noi, cei care ne-am angajat acum la această luptă. Pentru că puterea este a lui Dumnezeu și nu a noastră.

– Credeți că față de toată această mânie năpustită asupra noastră e mai potrivit cuvântul: Ascunde-te puține clipe până când mânia va fi trecut?

– Tot timpul au fost mânii și persecuții. Nu este prima dată în istorie când creștinătatea suferă prigonire de pe urma păgânilor. Astfel de mânii au fost și nu au cum să nu vină. Aceste sensuri scripturistice sunt greu de descifrat. Un singur lucru este cert pentru noi – că trebuie să ne găsim cu mărturisirea pe buze, că nu știi când vine moartea. Că știm noi că nu este acum și vine poimâine. Nu se știe ce se mai întâmplă cu poimâine ăsta în care, nemărturisind, poți să îți pierzi sufletul. Și Domnul ne-a dat prilejul acesta și dacă ai fugit, ai ratat toată mărturisirea. Să ne bucurăm că avem prilej de mărturisire, de mucenicie, nu să ne ascundem.

– Ce penitență credeți că ar fi necesară celui ce primește aceste cipuri?

– Penitența aceasta rămâne la mila Domnului; sunt cam aspre canoanele pentru lepădare, pentru că acest păcat se încadrează la păcatul lepădării de Hristos. Dar depinde însă de pocăința fiecăruia, de profunzimea durerii fiecărui individ în parte.

– Dar dacă păcătuiește din neștiință?

– Nu prea mai există acuma păcatul acesta în zilele noastre; ai toate mijloacele de informare la îndemână. Chiar la pustie de ai fi, nu ai justificare, pentru că nu ai căutat să te informezi, atâta timp cât au fost destule voci ale Sfinților Părinți din ultimele veacuri și care au atras neîncetat atenția asupra vremurilor în care trăim. Să nu privim superficial aceste lucruri, pentru că este posibil ca să nu mai existe acel timp de pocăință. Dar se mai poate întâmpla ca tu, cu toată știința ta, așa informat cum ești, la vremuri grele și de impas, să cazi tu și să aluneci în neștiință. Pentru că nu este suficientă informarea, ci să ai în permanență o viață de pocăință. Sau dacă ne vor înfricoșa chinurile? Să ne rugăm pentru acele vremuri. Căci îmi aduc aminte de crematoriile de pe vremea comunismului, de la București, Brașov, în care te puneau pe o targă și te băgau puțin câte puțin în foc, la pârlit și te mai scoteau să vadă dacă nu cumva cedezi. Fel și fel de metode de tortură. Noi, cei din închisori, eram caz fericit, pentru că acestora evreii le luau și le aruncau cenușa de la înălțime, să nu mai rămână nici urmă din neamul lor. Așa era ura lor împotriva creștinismului.

– Parinte, asistăm în ultima vreme la un atac mediatic asupra ucenicilor sfinției voastre, cum că nu v-ar reprezenta poziția și încearcă să discrediteze mănăstirea și, prin urmare, cuvântul sfinției voastre.

– Totdeauna au fost oameni care au apreciat și oameni care au dezapreciat ceea ce lucrează cineva. Cine lucrează poate să mai și greșească, numai cine nu lucrează nu greșește. Cei care se năpustesc și vor să anuleze o acțiune pe care o ducem noi aici sunt oameni care nu au nimic serios de lucru. Nu e nimic nou, au fost trădări în toate vremurile și am avut și am lângă mine tot timpul trădători; am mers la drum cu oameni care au crezut, dar și cu oameni care nu au crezut, oameni care s-au devotat, dar și oameni care s-au lepădat, ca si ucenicii Mântuitorului. Toată sămânța aceasta a credinței nu cade întotdeauna pe același pământ.

Credibilitatea față de unii sau alții este după convingerile fiecăruia, nu putem să impunem nimănui crezul nostru. Eu nu cred că ucenicii mei una vorbesc și alta fac, vorbesc despre convingerile acestea de doctrină, nu vorbim de păcatele noastre omenești. Eu nu cred că ei vor fi altceva decât au fost și până acum. Dar chiar dacă nu se conformă cuvintele cu faptele lor, pe drum, acel omenesc, care este în fiecare din noi, se va curăți, se va spăla, va dispare și va rămâne ceea ce e de la Dumnezeu, un fruct pentru viitor. Nimeni nu este perfect, dar ei au binecuvântarea mea și îmi asum această răspundere de a-i trimite ca pe niște apostoli să cuvânteze în fața oamenilor; nu e lucru ușor să ai poziția aceasta de apostol. Acestea sunt sminteli ca să diminueze efectul cuvântului meu; însă eu cred că acum lucrurile s-au mai clarificat și rămâne valabil ceea ce am spus, fie că este cuvântul meu integral, fie că este sub influența cuiva, dar dacă este o influență bună, sănătoasă, de ce să nu fie? Și ce mesaj este acela fără consultare, cercetare? Orice lucru bun se face cu sfat. Pe cât li se putea li s-a dat și ucenicilor, așa și noi, pe cât se poate…

Am constatat că avem nevoie mai mult ca oricând de smerenie ca să rezistăm în acest război. De aceea îndemn să mergem cu multă smerenie pe acest drum, cu multă dragoste, nu cu îngâmfare că vai câte semnături am strâns noi, câtă misiune am făcut eu, pentru că acolo unde este îngâmfare, acolo este și părăsirea lui Dumnezeu. Cu cât lucrarea noastră va fi mai în duhul creștin, cu atât se va apropia mai mult de adevăr. Cu cât viața noastră va fi mai potrivită cu ceea ce propovăduim, cu atât și cuvântul va avea spor și rod. Dar noi acum trebuie să ne pregătim foarte bine, să fim convinși că adevărata noastră mărturisire este atunci când ne găsim în fața primejdiei morții și rămânem cu adevărul acesta pe buze. Să nu cumva vrăjmașul diavol să micșoreze această ardoare a noastră și să pierdem tocmai pe ultima sută cununa mărturisirii. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm: Să nu ne părăsească puterile sufletești! Că atunci dovedești cum ești: ucenic, urmaș apostolic sau iudă.

– De ce nu ies în față oameni cu trăire?

– Mai sunt, într-adevăr, oameni neștiuți de nimeni, tainici, necunoscuți, oameni de rugăciune ai neamului nostru și poate mai mare este forța lor, a acestor sihaștri, ascunși prin crăpăturile pământului, rugători către Dumnezeu. Căci un astfel de rugător face cât șapte guverne, numai să se roage. Noi dacă am avea acum, cu adevărat, vreo câteva cete așa de rugători și asceți, postitori, nevoitori, care să pătrundă în duhul lor puterile cerești, ar face mai mult decât orice conferință în parlament. Pentru că destinul omenirii nu e determinat de planurile noastre. Noi suntem poporul lui Dumnezeu. Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Totuși, la vreme de restriște pentru Biserică, cei mai mari din sfinții pustiei au ieșit să mărturisească. Nu este cu putință să dăinuiască Biserica fără mărturisitori, fără lucrători ai cuvântului lui Dumnezeu. De aceea este bine să se îmbine lucrarea unora cu a altora, cu dragoste și dăruire.

– Dar vedeți că ies cei mai slăbuți în față…

– Dar apoi Dumnezeu a vorbit prin cei slabi ca să îi rușineze pe cei tari. Căci cine dădea vreun preț pe Sf. Apostoli Pavel, Petru, Andrei și ceilalți, care erau niște oameni fugari prin Ierusalim, singuri, fără stăpân și iată că avem de pe urmele lor toată fundația Bisericii. Așa slabi cum suntem, suntem și noi niște apostoli, dar cu smerenie, dragoste, umilință și batjocură.”

.

(extras din numarul 6 al revistei ATITUDINI,

– revistă care, din păcate, după trecerea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu, și odată cu instalarea în funcția de egumen a M-rii Petru Vodă a omului Mitropoliei Moldovei – slujitor fidel al ”sistemului” masono-ecumenist care a metastazat deja nu doar întreaga administrație a Bisericii Ortodoxe Române, ci vai, a întregii lumi ortodoxe, a pierdut ENORM și continuu din vigoarea mărturisitoare a Ortodoxiei…)

_______________________

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU:

”INTRAREA ÎN UE ESTE IEŞIREA DIN ORTODOXIE

”Globalizarea vine ca un buldozer care strivește totul înaintea lui. Și odată cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeană… Am zis cândva: intrarea în UE este ieșirea din Ortodoxie. Dar revin și zic: depinde de noi să nu lepădăm deodată credința. Că și o haină nu o dezbraci dintr-o mișcare, mai întâi scoți o mânecă, apoi cealaltă. Până atunci, s-ar putea ca poporul să se deștepte. Dacă nu ne vom așeza genunchii la pocăință, dragii mei, nu vom reuși nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face ca totul să fie posibil. Și toate aceste încercări, globalizare, ecumenism și cine știe care altele, toate vor fi spulberate de forța rugăciunii.”

(Părintele Justin Pârvu – interviu pentru revista Formula As)

Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting împotriva actelor cu microcip (este vorba despre mitingul anticip din martie 2013 – n.n.), la care am participat și noi. Mulți spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți că a avut vreun efect pozitiv acest miting?

Bineînțeles că cei care au fost prezenți acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față de neamul din care se trag, față de generația de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură.Aceștia sunt modele și repere pentru generația de mâine și sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și nu au înțeles jertfa acestor oameni.

Dar mai presus de acestea, pentru mine acest miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși. Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate?

Asta poate şi datorită faptului că unii nu înţeleg pericolul acestor cipuri şi chiar ne acuză pe noi că facem dezbinare în Biserică pentru o problemă care nu este așa de semnificativă şi capitală în mântuirea noastră.

După cum spun și Sfinții Părinți, mai bine o biserică împărţită decât una rătăcită. Cum să nu fie o problemă majoră lucrarea masoneriei azi în lume, că până la urmă aici ajungem, aceasta este în spatele acestui sistem? Cipul nu este altceva decât lucrarea masoneriei și cel mai bun mijloc de a subjuga Biserica şi fiinţa umană, de a o depărta, uşor, uşor, pe nesimţite de Creatorul său. Dacă noi ne facem că nu există acest rău luciferic, masoneria, înseamnă că nu avem răspuns la niciuna din problemele şi necazurile oamenilor de azi. Înseamnă că ne facem că nu vedem nimic rău. Cipul este propaganda masoneriei şi acceptându-l dăm curs şi putere acestei organizaţii dubioase care vrea să îl instaleze pe antihrist ca lider mondial. Dacă oamenii nu conştientizează că sunt societăţi secrete care conduc din umbră, nu vor înţelege nimic. Răul și fărădelegea nu se mai lucrează la lumină, se lucrează în ascuns. Nu mai sunt închisori şi prigoană ca pe vremea comunismului, au altă metodă, de a ne obişnui şi a îndrăgi tehnica şi cipul, care deocamdată par folositoare, ca ei să ne subjuge şi să ne controleze permanent ca într-o închisoare invizibilă, dar cu mult mai puternică.

Cum să nu se descurajeze creştinul simplu când vede că nu mai are susţinere duhovnicească din partea păstorilor duhovniceşti?

Oamenii nu au de ce să se descurajeze, pentru că cei care au fost acolo sunt bine documentaţi şi informaţi şi ştiu ce pericole ne pândesc, aceştia ştiu mai bine decât păstorii lor ce să facă. Și la protest au fost majoritatea intelectuali cu o poziție în societate, medici, profesori, ingineri, și nu doar analfabeți așa cum a vrut să prezinte mass-media. Mă doare sufletul pentru cei care din neştiinţă cad în capcanele şi mrejele acestui sistem antihristic. Sunt sigur că oameni ar fi fost mai mulţi dornici să vină la acest miting, în număr mult mai mare (pentru că, să nu uităm, au fost 1 milion de semnatari împotriva actelor biometrice), dar foarte mulţi dintre aceștia nu au avut un ban să plătească drumul până la Bucureşti, sau poate au avut serviciu sau nu au știut. Şi cine a vrut să fie la datorie a riscat. În împrejurări grele creştinul trebuie să aibă o limpezire a lucrurilor, o catehizare din partea preotului care nu a existat. Și poate că mulți nu au știut.

Ce părere aveţi despre ierarhii ortodocşi care, în frunte cu Patriarhul ecumenic, au participat la întronizarea papei dând chiar sărutarea păcii la liturghia lor catolică?

Este o situaţie cum nu se poate mai vitregă, foarte primejdioasă pentru noi, creştinii ortodocşi, şi nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru lumea catolică de altfel care nu cred că are ceva în comun cu evreii şi budiştii şi musulmanii, care au fost invitaţi la întronizarea Papei. Cum să mai ajuţi tu prin dialog ecumenic, să îndrepţi un catolic la adevărata credinţă a Sfinţilor Părinţi când tu însuţi, ca şef al ortodocşilor, te pupi cu papistaşii şi cu evreii, pe care îi consideri fraţi cu tine de credinţă? Doar pentru că suntem creaturi ale lui Dumnezeu??? Ei vor să niveleze toate religiile într-una şi nu mai cântăresc diferenţele majore, ci doar micile asemănări, pentru aşa-zisa pace falsă. Nici catolicii nu cred că sunt împăcaţi aşa deplin cu situaţia aceasta de vânzare a creştinismului, încât să te aliezi şi cu musulmanul. Este o demonizare a lumii. Iar ierarhii noştri ortodocşi nu fac altceva decât să joace un teatru care dă bine şi pe care sunt obligaţi să îl dea cât mai bine, la ordinele stăpânilor lumii. De altfel în adâncul lor nici ei nu au o convingere solidă despre acest ecumenism, dar nu au curajul să se opună acestui curent, să se opună masoneriei care le impune acest ecumenism şi nivelare a credinţelor. Sunt nişte păpuşi care însă au pierdut harul adevărului, care doar mimează adevărul. Dar nu îl mai deţin. Se sărută cu ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei biserici în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi dacă îi îndreptăţeşte vreun canon să fie eretici?

Iar acest papă, Dumnezeu să îl ierte, are un rol malefic nemaiîntâlnit pentru creştinătate, pentru omenitate, pentru neamurile creştine.

Da, aţi văzut că şi acest părinte grec Elpidie, care face misiune în Africa, a profeţit înainte cu trei luni ca papa să îşi dea demisia, că acest papă va fi înlocuit cu alt papă care va veni ca unul din profeţii mincinoşi înainte mergători ai antihristului.

Da, îl apreciez foarte mult pe acest părinte. Şi am rămas impresionat de dragostea lui pentru lumea aceea uitată din Africa şi cum copiii aceia negri, neajutoraţi, roiau în jurul lui ca în jurul lui Hristos. Daca aş fi fost cu 20 de ani mai tânăr, în Africa m-aş fi dus şi eu, acolo unde civilizaţia aceasta dezvoltată lipseşte. Acest părinte Elpidie este un far călăuzitor pentru creştinătatea de azi.

Cum vedeţi această mediatizare intensă a papei şi imaginea de aureolă pe care i-o creează mass-media? Acest papă este filmat adesea spălând picioarele bolnavilor, deținuților şi alte fapte de milostenie cu care se afişează.

E uşor şi plăcut să faci pe milostivul în faţa presei ca toată lumea să te laude. Nu asta e milostenie. Milostenia este să nu ştie stânga ce face dreapta şi de altfel ar trebui să stea în mijlocul necăjiţilor tot timpul, nu doar când vin presa şi televiziunea.

Asta e o falsificare, bombonele pentru copii. El dictează şi programează dinainte câţi săraci să vină şi ce oameni bolnavi ca să dea mai bine în ochii lumii. Asta e un fel de praf în ochi pentru creştini, nicio realitate de altfel.

Credeţi că va cuceri lumea cu astfel de atitudine?

Nu sub nicio formă. Nu va face decât o zarvă mare în lumea creştină încât o să fie huiduit şi de ai lui.

Cum vedeți urgentarea sinodului panortodox, care a fost anunţat pentru luna iunie?

O să facă ei, dar va fi ce s-a întâmplat cu sinodul de la Ferrara-Florenţa. Tot aşa va fi şi acum, vor fi aceleaşi dispute dogmatice şi, slavă Domnului, vom mai avea nişte ierarhi care cred eu că nu vor ceda Ortodoxia. Şi doi, trei dacă sunt, e suficient. Avem datoria însă să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală să îşi finalizeze planurile.

Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele acestea tinere, şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste pericole şi se vor îndrepta.

Cum catalogaţi gestul maicii stareţe de la mănăstirea Văratec, care a penalizat maicile pentru faptul că au înaintat Casei Naţionale de asigurări refuzul cardului electronic de sănătate? Iar în urma multelor ameninţări, maicile au cedat şi au fost obligate să îşi ceară iertare pentru gestul lor, semnând chiar un document prin care se deziceau de atitudinea lor.

Acest episod seamănă cu un episod de la puşcărie, din viaţa puşcăriaşilor din lagărele comuniste. Aşa sunt şi unele mănăstiri acum – lagăre comuniste. Este ceea ce am trăit şi eu în lagărul de la Baia Sprie. La o perioadă regulată de vreo 2- 3 ani, securitatea făcea nişte sondaje printre deţinuţii politici. Şi ne chema anchetatorul la birou, ademenindu-ne cu vorbe dulci: „Uite ai atâţia ani de puşcărie şi încă mai ai… nu e păcat să îţi iroseşti tinereţea aici in închisoare? Nu te impresionează faptul că ai rămas un om de nimic în societate şi viaţa ta este ratată?…” Dar noi nu ne lăsam impresionaţi de această bunătate falsă, care era un şiretlic. Şi îşi continua cântarea: „Iată, dacă vrei să ai o bucurie a libertăţii şi să îţi putem uşura situaţia asta grea, uite noi întindem o mână de ajutor şi dacă poţi ia oleacă de hârtie, treci în biroul celălalt şi semnează că îţi pare rău pentru ce ai făcut”.

Şi ajunge şi la mine anchetatorul şi își spune cântarea lui de partid. Şi la urmă mă întreabă: „Ce impresie ai?”

„Domnule, nu am absolut nicio impresie”, îi răspund. „Doar că mai am încă 9 ani de puşcărie şi cred că oi termina”.

Şi el insista: „Dar chiar aşa îţi arunci viaţa şi tinereţea pe nimic?” „Nicio problemă, i-am răspuns, eu am aruncat-o încă de copil de 18 ani când am intrat în mănăstire, să mor pentru Hristos”. Nu le convenea: „Măi, banditule, când m-oi ridica de pe scaun şi ţi-oi arăta eu pentru ce mai ai de trăit…” Şi te lua şi te zgâlțâia oleacă, important era să nu ne lovim la cap.

Ei bine, aceste anchete ademenitoare se întâmplau din doi în doi ani. Dar noi aveam deja o experienţă de temniţă şi nu dobândeau nicio informaţie de la noi. Securistul ieşea cu un dosar gol goluţ afară. Trebuia să defaimi pe cineva, să dai măcar un nume, nu scăpai doar cu o desolidarizare, lepădare de convingerile tale şi să accepţi reeducarea de către Partidul comunist. Sigur, la un deţinut mai cu renume, veneau câte trei securişti deodată, nu doar unul. Veneau cu planuri, proiecte să te convingă de realizările Partidului. „Uite, domnule, Lacul Bicaz, uite ce realizare!…” şi îmi arăta poze. „Da, domnule, Lacul Bicaz, dar ştii dumneata ce era sub acest lac? Trei biserici, patru şcoli, o casă de copii, un spital şi locuinţele oamenilor. Unde sunt toate acestea acum? Întreabă-mă pe mine că eu sunt de acolo”. Rămâneau şi ei uimiţi la ce le spuneam. „Pot să vă spun şi cine erau directorii la aceste şcoli, dar nu vreau să vă încarc memoria”…

Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu maicile noastre de la Văratec. Ele, sărmanele, de frică să nu le ia rangul, scofia (de parcă ar fi mare slavă), au semnat, ademenite că vor fi reabilitate acolo, că le pare rău şi au promis că data viitoare vor fi ascultătoare. Şi-or fi primit ele scofiile înapoi dar s-au dezbrăcat de slava lui Hristos, pentru că nu au suferit puţină batjocură pentru lumea aceasta trecătoare. De aceea, un novice trebuie să fie cu mare atenţie în ce mănăstire intră. La vedere, sunt flori frumoase, icoane pictate care mai de care şi veşminte preoţeşti împodobite frumos, dar esenţa, viaţa duhovnicească, este putredă de tot. În astfel de mănăstiri găseşti de fapt un sistem securist, un stat poliţienesc. Bineînţeles că nu este aşa peste tot.

Acest spirit poliţienesc este în firea lor, a stareţilor, pentru că atunci când s-a închegat dinastia asta a stareţilor prin mănăstiri s-a stabilit tot pe acest criteriu de devotament către Partid. Sinaxele stareților nu erau altceva decât nişte şedinţe de partid. Se aşezau cu burţile pe scaune şi cu bastoanele în față aşteptau să se termine şedinţa şi să meargă la o a doua ediţie de petreceri…, ce ştiau ei despre problemele Bisericii şi ale societăţii? Habar nu aveau ce substraturi aveau aceste şedinţe şi care era rădăcina acestor şedinţe, aşa de neputincioşi şi slabi erau. Dar nici nu puneau stareţi buni inteligenţi şi cuvioşi la conducere, nu cumva să se împotrivească vreunul. Aşa e şi acum. Care se supune mai uşor la ordin şi care dă tributul mai uşor… dacă era vorba să îl întrebi pe unul din aceşti stareţi dacă se desolidarizează de partid şi de crimele pe care le comitea, se făcea că nu ştie nimic. Cum să se dezică el de partid care îi dădea un salariu foarte mare pentru acea vreme, ca al directorilor?

Era şi mândria şi poziţia asta a lor de stareţ. Vai de mine, să dai afară un stareţ! Era cea mai mare crimă şi ruşine să renunţi la demnitatea asta de lux în societatea românească! Dar comportamentul multora din aceşti stareţi era mai nedisciplinat şi bădăran ca al unei ţărănci. O mână de săraci ţărani simpli a făcut mult mai mult decât o mână de aşa-zişi stăreţoi.

Suntem printre primii europeni care introducem acest card, numit inteligent, în sistemul de sănătate? Ce mai putem face să îl stopăm?

În ce constă inteligenţa şi genialitatea acestui sistem? Că vor şti mai multe informaţii despre noi? Este inteligent pentru ei, dar noi rămânem întârziaţi. Tot Marx, Engels, Lenin au rămas. Acum nu vine să te mai întrebe ca la anchete, acum îţi dai de bună voie acordul să fii anchetat permanent. Nu trebuie cedată lupta aceasta şi avem datoria de a continua, fiecare după puterile sale, unii prin conferinţe, alţii prin demersuri legislative, unii prin cuvânt, fiecare să îşi facă datoria în faţa lui Dumnezeu şi aşa, cu inimile smerite, vom primi şi ajutorul şi harul din Lumina Sa.”

,

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de Monahia Fotini, 3 aprilie 2013,

apărut în numărul 28 al revistei ATITUDINI

 

 

 

.