Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, „farul departe luminător al Bisericii”, a trăit în secolul IX, într-o familie de creştini zeloşi. Tatăl său, Serghie, a murit ca martir apărând sfintele icoane. Sf. Fotie a primit o educaţie excelentă şi, datorită faptului că familia lui aparţinea casei imperiale, el a ocupat funcţia de prim secretar de stat în Senat.

Contemporanii săi spuneau despre el: „Avea cunoştinţe remarcabile în aproape toate ştiinţele vechi, încât, pe bună dreptate ai putea compara gloria vremurilor sale cu cea a anticilor.”

Mihail, tânărul succesor la tron, împreună cu Sf. Chiril, viitorul iluminător al slavilor, au fost instruiţi de el. Credinţa lui creştină puternic înrădăcinată l-a ferit pe Sf. Fotie de seducţia şarmului vieţii de la palat, tânjind cu tot sufletul său după viaţa de călugărie.

În 857 Bardas, care a condus împreună cu Împăratul Mihail, l-au deposedat pe Patriarhul Ignatie (la 23 octombrie) de Scaunul din Constantinopol. Episcopii, cunoscând credinţa şi vastele cunoştinţe ale lui Fotie, i-au spus împăratului că el ar fi vrednic să ocupe tronul arhipastoral. Sf. Fotie a acceptat propunerea cu smerenie şi a trecut prin toate rangurile clericale în 6 zile. În ziua Naşterii Domnului a fost sfinţit episcop şi ridicat la tronul patriarhal. În scurt timp însă au apărut tulburări în cadrul Bisericii datorita înlăturării Patriarhului Ignatie. Pentru a calma spiritele a fost convocat Sinodul din 861, în care s-a retras Ignatie şi a fost instalat Fotie ca Patriarh.

Papa Nicolae I, care-şi trimisese acoliţii la sinod, a crezut că prin recunoaşterea lui Fotie ca patriarh, îl va putea subordona lui. Dar când noul patriarh s-a dovedit nesupus, Nicolae l-a anatemizat pe Fotie într-un sinod roman.

Sf. Fotie a fost un luptător ferm împotriva intrigilor papale şi ale schimbărilor din cadrul Bisericii de Răsărit, până la sfârşitul vieţii sale. În 864, Bulgaria s-a convertit de bună voie la creştinism. Prinţul bulgar Boris a fost botezat de însuşi Sf. Fotie. Mai târziu, sfântul a trimis preoţi şi un arhiepiscop pentru a boteza poporul bulgar. În 865, Sfinţii Chiril şi Metodie au fost trimişi să propovăduiască pe Hristos în limba slavonă. Cu toate acestea, partizanii papei i-au incitat pe bulgari împotriva misionarilor ortodocşi.

Situaţia dezastruoasă din Bulgaria s-a agravat o dată cu invazia germanilor din cauza cărora au fost nevoiţi să ceară ajutor din vest, iar prinţul bulgar l-a rugat pe papă să-şi trimită episcopii. Când au ajuns în Bulgaria, trimişii papali au început să înlocuiască credinţa şi practicile ortodoxe cu învăţătura şi obiceiurile latineşti.  Sf. Fotie, ca ferm apărător al dreptăţii şi demascator al falsităţii, a scris o enciclică prin care i-a informat pe episcopii de răsărit despre acţiunile papei, explicând că diferenţele dintre biserica romană şi cea ortodoxă nu constau doar  în ritual, ci şi în confesiunea credinţei. Astfel s-a convocat un sinod în care s-a cenzurat aroganţa celor din vest.

În 867, Vasile Macedoneanul a pus mâna pe tronul imperial, asasinându-l pe împăratul Mihail. Sf. Fotie a denunţat crima şi nu i-a permis acestuia să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine.  Drept aceea, Sf. Fotie a fost înlăturat de la tronul patriarhal şi închis în mănăstire sub pază, iar Ignatie a fost readus ca patriarh în locul său.

Sfântul Sinod din 869 s-a întrunit pentru a cerceta atitudinea Sfântului Fotie. La sinod au participat reprezentanţi ai papei, care au cerut ca toţi cei prezenţi să semneze un document (Libellus) prin care să-l condamne pe Fotie şi să recunoască supremaţia papei. Episcopii de răsărit nu au fost de acord cu aşa ceva şi s-au certat cu delegaţii papei. Chemat la sinod, Sf. Fotie a primit toate acuzaţiile în tăcere. Doar când judecătorii l-au întrebat dacă se căieşte pentru cele făcute, el a răspuns: „De ce vă credeţi judecători?” După lungi dispute, acuzatorii lui Fotie au ieşit victorioşi. Chiar dacă nu aveau motive pentru acuzaţiile făcute, ei i-au anatemizat atât pe patriarhul Fotie cât şi pe episcopii care l-au apărat. Sfântul a fost condamnat la 7 ani de închisoare şi, conform propriei lui mărturii, I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru răbdarea cu care şi-a îndurat judecătorii.

În tot acest timp, clerul latin a fost expulzat din Bulgaria iar Patriarhul Ignatie şi-a trimis episcopii acolo. În 879, la doi ani de la moartea Patriarhului Ignatie, s-a convocat un alt sinod (considerat de mulţi ca al optulea sinod ecumenic) în care Sf. Fotie a fost, din nou, numit ca arhipăstor recunoscut legal al Bisericii din Constantinopol. Papa Ioan al VIII-lea, care l-a cunoscut personal pe Fotie, a declarat prin trimişii săi ca deciziile papei de dinainte au fost anulate. Sinodul a recunoscut caracterul neschimbat al Crezului de la Niceea – Constantinopol, respingând conceptul fals de „filioque” şi recunoscând independenţa şi egalitatea ambelor tronuri şi ambelor biserici, cea de vest şi cea de răsărit. Consiliul a decis renunţarea la ritualurile şi învăţăturile latine din biserica bulgară introduse de clerul roman.

Sub succesorul împăratului Vasile, Leo, Sf. Fotie a suferit din nou din cauza falselor acuzaţii, fiind acuzat că vorbeşte împotriva împăratului. În 886 a fost deposedat din nou de Scaunul său şi şi-a încheiat cursul vieţii în anul 891. A fost înmormântat la mănăstirea Eremia.

Biserica Ortodoxă îl venerează pe Sf. Fotie ca pe un „stâlp şi fondator al Bisericii,” un „ghid inspirat pentru ortodocşi” şi un teolog înţelept care a lăsat în urmă o mulţime de lucrări în care demască erorile latinilor, respinge ereziile distrugătoare de suflete, explică Sfânta Scriptură şi explorează multiplele aspecte ale Credinţei.

Candidat la patriarhat

Mai bine de un an scaunul patriarhal a rămas vacant. Bardas făcuse o mare greşală depunându-l pe Ignatie în chip necanonic, adică fără sinod. Pe deasupra, găsirea unei alte persoane care să poată împăca toate părţile aflate în dispută era nespus de grea. Totuşi şiretul Bardas a găsit o soluţie, astfel ca din răul făcut să iasă ceva bun. El a recomandat episcopilor alegerea profesorului Fotie ca patriarh38.

Fotie era cel mai ales învăţat al vremii. Era, de asemenea, de familie nobilă. Mai era şi nepotul Sfântului Tarasie, care prezidase al Şaptelea Sinod Ecumenic şi, asemeni Sfântului Tarasie când a fost numit patriarh, era şeful cancelariei împărăteşti. Ortodoxia lui Fotie era deasupra oricărei bănuieli, întrucât el şi familia sa fuseseră prigoniţi de iconoclaşti. Alte însuşiri favorabile erau legăturile de rudenie ale familiei lui Fotie, dinspre partea mamei, cu împărăteasa  Teodora şi  cu  Bardas.  Apoi,  mai  era şi numirea sa de către fostul logothet Teoctist.  Faima  sa  de  bărbat  virtuos şi  înţelept  a  făcut  ca  până şi  duşmanii  lui  Bardas, episcopii ignatieni, să se învoiască cu ridicarea profesorului la vrednicia arhierească. Pe deasupra, era un om nou care nu se număra neapărat între membrii declaraţi ai partidei moderate. Nefiind amestecat în certuri şi dispute, mulţi îl socoteau a fi în stare să împace grupurile învrăjbite şi să facă bine Bisericii prin unirea turmei dezbinate a lui Hristos.

Într-un portret, Fotie este descris ca având „un cuget măreţ şi cultivat cu îngrijire. Bogăţiile sale îi înlesneau a găsi tot soiul de cărţi şi (…) ajungea să-şi petreacă nopţi întregi cu cititul. Astfel a ajuns omul cel mai învăţat, nu numai al veacului său, ci şi al celor de mai înainte. Era un iscusit cunoscător al gramaticii, poeticii, retoricii, filosofiei, medicinei şi al tuturor ştiinţelor lumeşti; însă nu neglijase nici scrierile bisericeşti, iar când a ajuns în dregătoria sa, s-a familiarizat amănunţit cu ele39.

Însă blândul Fotie a refuzat cu hotărâre complexa şi acaparanta dregătorie a scaunului patriarhal. Nici nu se gândise vreodată să-şi lase cărţile şi studiile ca să intre în rândurile clerului. Fotie i-a scris Cezarului Bardas încercând să scape de dregătoria ce avea să fie pusă asupra lui; căci cinstea de care se bucura la curte îi era destulă povară, îndepărtându-l de la studiile ce erau singura sa dorinţă. Ştia că, o dată urcat pe scaunul episcopal, va fi silit să lase viaţa liniştită unde se bucura de adevăratele desfătări ale învăţăturii. Astfel că îl ruga stăruitor pe Bardas să dea altuia acel „neodihnitor” scaun.

Ignatie abdicase spre a înlătura alte tulburări mai mari. Abdicarea sa a fost recunoscută drept legiuită şi canonică de către toţi membrii înaltului cler adunaţi la Constantinopol, între care erau şi adepţii săi cei mai credincioşi. Ignatie însuşi şi-a poftit sprijinitorii să se supună împrejurărilor şi să purceadă la alegerea unui nou patriarh40.

Silit de împrejurări, de ocârmuire şi de episcopi, Fotie, cu inima îndoită, s-a supus în cele din urmă şi a primit să fie hirotonit. A stărui în împotrivire ar fi fost o dovadă de nemăsurată mândrie. La fel ca şi unchiul său, sfântul Tarasie, Fotie a trebuit să fie trecut în grabă prin toate treptele hirotoniei. Nu era ceva nemaivăzut. La fel se întâmplase cu patriarhii Nectarie (381-397), Pavel al III-lea (686-693), Nichifor (806-815), Grigorie (tatăl Teologului) şi Talasie al Cesareei. Este interesant că patriarhii Pavel, Tarasie şi Nichifor slujiseră ca protoasecretes în cancelaria împărătească, la fel ca Fotie41.

Sfântul Fotie cercetase negreşit exemplele din trecut. El îl socotea pe predecesorul lui ca fiind căzut din dregătoria sa, deşi nu fusese osândit canonic. În Biserica Apuseană, Papa Martin  I  (649-655)  fusese  osândit,  prigonit  şi  alungat  cam  la  fel  ca  Ignatie.  Martin  a recunoscut legitimitatea lui Evghenie I (655-657), care a fost ales de Biserica Romei ca succesor al său, deşi Martin nu îşi dăduse niciodată demisia. Exemplul Sfântului Ioan Hrisostom (354-407) era cu siguranţă cunoscut de Sfântul Fotie. Sfântul Ioan, surghiunit pe nedrept, scria: „Biserica nu a început cu mine, nici se va sfârşi cu mine. Apostolii şi prorocii au suferit mult mai mari prigoniri.” Sfântul Ioan Hrisostom a cerut episcopilor săi să se supună oricui îl va înlocui, dar să nu semneze osândirea sa dacă nu credeau că este vinovat42.

În chip legiuit şi canonic, Fotie a fost ales de clerici şi mireni în anul 858. În decurs de o săptămână a fost tuns călugăr, citeţ, ipodiacon, diacon şi preot, iar la Naşterea Domnului a fost hirotonit episcop43. Hirotonia ca episcop a fost făcută de Grigorie Asvestas şi de către doi episcopi ignatieni, Evlampie al Apameii şi Vasile al Cortinei44. Chiar şi cei cinci monahi cu totul credincioşi lui Ignatie, după ce au primit anumite chezăşii de la Fotie în privinţa lui Ignatie, au recunoscut alegerea lui Fotie şi l-au primit drept patriarh legiuit.

Întrucât grija de căpetenie a noului patriarh era aceea de a aduce pacea în Biserică, în ziua sfinţirii sale el a ţinut un cuvânt din amvonul sfintei Sofii, intitulat Pe pământ pace, între oameni bunăvoire.

Iată  ce  spunea  noul  patriarh  despre  intrarea  sa  în  rândurile  sfinţiţilor  slujitori:
„Niciodată nu am dorit acest scaun. Cei mai mulţi sau toţi fraţii şi împreună-slujitorii noştri ce erau de faţă ştiu preabine aceasta… Cu lacrimi şi cu zăbavă am venit în acest scaun. Am venit fiindcă suveranul şi sfetnicii lui m-au încredinţat de neapărata trebuinţă, ca şi pentru episcopi şi preoţi. Astfel, cu hotărâre de obşte şi cu hotărâri scrise ce au întărit hotărârea împărătească, m-au dat străjilor care mă păzeau. Apoi, din acel loc, împotriva voii mele, m-au ridicat în acest scaun45.”

Astfel, la treizeci şi opt de ani, Fotie, cel mai ales gânditor şi iscusit diplomat, avea să
primească păstorirea Bisericii Bizantine pentru o nouă perioadă de timp.

Scrisoarea de înscăunare

După vechiul obicei bisericesc, atunci când Fotie a luat cârma Bisericii ca arhipăstor al ei, fiind ridicat în scaunul apostolic, ecumenic şi patriarhal al Constantinopolului, a trimis scrisori de recomandare privitoare la instalarea sa către patriarhii răsăriteni în 859. Din pricina tulburărilor din capitală scrisoarea sa către Papa Nicolae (858-867) nu a ajuns la Roma decât la începutul lui 860.

Iată  ce  îi  scria  lui  Nicolae,  episcopul  Romei:  „Când  privesc  la  măreţia  darului preoţesc, când cuget la depărtarea ce se află între desăvârşirea lui şi înjosirea omului; când măsor slăbiciunea puterilor mele şi îmi amintesc cugetarea ce am avut toată viaţa mea despre înălţimea unei asemenea dregătorii, cugetare ce-mi însufla minunare şi uimire, văzând oameni din vremea noastră, ca să nu vorbesc de cei din vechime, primind înfricoşatul jug al pontificatului, şi fiind oameni îmbrăcaţi în carne şi sânge, purcezând totuşi cu primejdie mare a plini slujirea Heruvimilor, a celor mai curate duhuri; când duhul meu se lasă prins de asemenea cugetări, şi când mă văd eu însumi intrat în această stare ce mă făcea să tremur pentru cei pe carii îi vedeam acolo, nu pot spune câtă durere încerc, câtă întristare simt. (…) Nu am fost niciodată atât de cutezător pentru a ţinti la vrednicia preoţească. Ea mi se părea de prea mare cinste şi prea greu de purtat. (…) Dar pentru ce să vă scriu astfel, înnoindu-mi durerea şi mărindu-mi necazul, şi să vă fac duhovnicul suferinţelor mele? (…) Ceea ce s-a petrecut este ca o tragedie. (…)

Nu demult, când cel ce îndeplinea înainte de noi dregătoria episcopală părăsi această cinste, m-am văzut atacat din toate părţile, sub nu ştiu ce înrâurire, de către cler şi de adunarea episcopilor şi a mitropoliţilor, şi mai cu seamă de împăratul [Mihail], care este plin de iubire pentru Hristos, bun, drept, omenos şi (…) mai drept decât cei ce au împărăţit înaintea lui. Numai cu mine a fost neomenos, silnic şi cumplit. Lucrând în înţelegere cu adunarea de care am vorbit, el nu mi-a dat răgaz, luând de pricină a stăruinţelor sale voinţa şi dorinţa de obşte a clerului, care nu-mi lăsa nici un cuvânt de îndreptăţire, spunând că înaintea unei asemenea alegeri el nu ar putea, chiar când ar voi, să îngăduie împotrivirea mea.

Adunarea clerului fiind foarte mare, rugăminţile mele nu puteau fi auzite de către cei mai mulţi; aceia ce le auzeau, nu ţineau de ele nici o seamă; ei nu aveau decât o ţintă, o hotărâre gata luată: aceea de a mă însărcina, chiar fără voia mea, cu episcopatul.

Calea rugăminţii fiindu-mi închisă, lacrimile mă podidiră; durerea, carea înlăuntrul meu semăna cu un nour şi mă umplea de întuneric şi de turburare, izbucni deodată într-un şiroi de lacrimi ce curgea din ochii mei. (…) Cei ce mă sileau nu mi-au lăsat nici un răgaz până ce n-au câştigat ceea ce voiau, deşi împotriva voii mele. Astfel, iată-mă lăsat în voia furtunilor şi judecăţilor pe care le cunoaşte numai unul Dumnezeu, cela ce toate cunoaşte, însă destul despre aceasta, cum zice proverbul46.”

Apoi Fotie afirma că părtăşia credinţei şi a dragostei este cea mai bună dintre toate, înfăţişând  cu  o  acrivie şi  adâncime  vrednice  de  cei  mai  mari  teologi  mărturisirea  sa  de credinţă  ortodoxă în  Sfânta  Treime,  în  întruparea  Fiului  lui  Dumnezeu şi Sfintele Şapte Soboare a Toată Lumea. Astfel el primea şi mărturisea toate Sinoadele pe care Biserica le primise până la acea vreme. De asemenea lepăda şi afurisea pe toţi cei lepădaţi şi afurisiţi de Biserică. Apoi scria: „Arătând astfel prin scris mărturisirea noastră de credinţă, şi făcând cunoscut Preasfinţiei Voastre ceea ce ne priveşte, am săpat ca pe marmură ceea ce v-am arătat prin  cuvinte.  După  cum  v-am  spus,  avem  trebuinţă  de  rugăciunile  voastre,  pentru  ca Dumnezeu să ne fie îndurat şi bun în toate lucrările noastre; ca să ne dea harul de a smulge toată rădăcina smintelii, toată piatra de poticnire din cinul preoţesc; ca să putem paşte bine pe toţi cei ce ne sunt încredinţaţi; ca mulţimea păcatelor noastre să nu zăticnească sporirile turmei noastre în virtute, şi să nu facă astfel greşalele noastre încă mai numeroase; ca să fac şi să zic  credincioşilor  totdeauna  ceea  ce  se  cuvine; iar din partea lor, ei să fie totdeauna ascultători şi gata la tot ce priveşte mântuirea lor, ca prin harul şi bunătatea lui Hristos, care este Capul tuturor, ei să crească necontenit întru El, căruia se cuvine slava şi împărăţia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi de viaţă făcătoare, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin47.”


38 Gerostergios, op. cit., p. 35.

39 Fleury, Hist. Eccl. Lib. L, apud Abbe Guettee, The Papacy, Minos Publishing, NY, f.a., p. 273. (Cf. trad. rom.,
Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 193. [Vezi şi versiunea electronică a lucrării la Biblioteca Teologică Digitală, http://apologeticum.net ])

40 Dvornic, „Photios”, în New Catholic Encyclopedia, vol. II, Washington D.C., col.

41  Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., The Patriarch and the Prince, Holy Ortodox Press, Brookline, MA, 1982, p. 16.

42 Guettée, op. cit., pp. 279-280. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 198)

43 Nikita, PG105, 235.

44  Sinaxarul cel Mare, p. 144. Unele izvoare obscure notează că Ignatie îl suspendase pe Grigorie Asvestas. Faptul că acum reapare la ridicarea Sfântul Fotie în scaunul patriarhal, înaintea tuturor episcopilor ignatieni şi cu aprobarea lor, ne încredinţează că nimeni nu a socotit că există oprelişti ca Asvestas să slujească. Toţi au socotit că neînţelegerea sa cu Ignatie era motivată politic. Nu există nici o consemnare că Asvestas ar fi fost „reaşezat”, tocmai fiindcă nimeni nu credea că ar fi fost nevoie.

45 J.D. Mansi ed., Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio, vol. 17A, Col. 421, Florenţa şi Veneţia, 1759-1798.

46 Guettée, op. cit., pp. 278-280. (Cf. trad. rom., op. cit., pp. 195-198.)

47 Guettée, op. cit., p. 281. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 199.)

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.